Cetatea medievală Alba Iulia, moștenitoarea castrului roman

Autor 6568 vizualizări


Multă vreme, istoricii au numărat la Alba Iulia mai multe cetăți medievale, până la trei, identificate temporal după perioada castrului roman și înainte de începutul construcției marii cetăți bastionare austriece din secolul al XVIII-lea. însă, în ultimele decenii s-a mers pe ideea că presupusele cetăți medievale sunt una cu castrul roman, păstrând exact același aliniament, iar existența medievală neînsemnând altceva decât renovări, suprapuneri și întăriri ale vechiului castru, nu atât de semnificative încât să poată fi vorba de o altă cetate.

Ceea ce romanii au construit, prin Legiunea a XIII-a Gemina, a dăinuit, practic, din secolul al II-lea și până în secolul al XVIII-lea, adică aproape 1600 de ani și ar fi fost funcțional, într-un fel sau altul, pentru tot acest interval de timp. Pe de altă parte, o decantare între ceea ce a însemnat fortificația în secolul al II-lea și în cel de-al XVI-lea, de exemplu, este dificil de realizat pentru că, din cei aproximativ 1800 de metri cât însemna perimetrul zidurilor, se mai păstrează doar câteva zeci de metri, și acelea parțial, în special pe latura de sud.

Fortificația de la Alba Iulia, depozitar a istoriei

Transformată mai mult sau mai puțin după perioada romană, fortificația de la Alba Iulia a găzduit sediul Episcopiei Catolice a Transilvaniei la începutul secolului al XI-lea, precum și al comitelui de Alba, a fost atestată ca cetate regală la 1177, a fost distrusă de tătari în timpul invaziei din 1241-1242, după care a rămas, posibil, o vreme nefuncțională – a devenit sediu al principilor Transilvaniei după 1540, a fost asediată și cucerită în 1550 de armatele cardinalului Martinuzzi și și-a deschis porțile pentru primirea triumfală a lui Mihai Viteazul, la 1 noiembrie 1599.

În tot acest interval, fortificația a beneficiat de mai multe lucrări, care nu au schimbat în esență structura acesteia: de menționat sunt amenajările succesive începând cu finele veacului al XIII-lea, inclusiv demantelarea unor ziduri de pe latura de nord; ridicarea unor barbacane pentru apărarea porților principale ale cetății (poarta Sf. Mihail și poarta Sf. Gheorghe); refacerile susținute de Regele Vladislav al II-lea începând cu 1516; reparațiile întreprinse de generalul Castaldo în 1552; proiectul arhitectului italian Picolo de Mirandola din 1571.


Plan general al cetății medievale Alba Iulia (1687)

Totuși, singura transformare majoră, care aduce practic un nou nivel de fortificare, s-a petrecut în prima parte a veacului al XVII-lea, în timpul principelui Gabriel Bethlen (1613-1629), când, de altfel, Alba Iulia a traversat una dintre cele mai înfloritoare perioade ale devenirii sale. Astfel, principele a dorit construirea unor bastioane masive la fiecare colț al cetății, din care, până la urmă, nu s-au ridicat decât două, pe latura de sud – așa-numitele „Bastionul Bethlen” și „Bastionul Sașilor”.

Un secol mai târziu, aceste construcții au fost încorporate în cetatea bastionară austriacă, păstrându-se aproape intacte până astăzi. Prin urmare, ceea ce se identifică astăzi prin „a doua fortificație de la Alba Iulia” sau, uneori, prin „cetatea medievală” este reprezentat, în principal, de aceste două bastioane. Totuși, acest din urmă termen trebuie preluat cu atenție, el făcând referire în dese rânduri și la existența medievală a fortificației de la Alba Iulia.

La fel cum avea să se întâmple un secol mai târziu, în cazul cetății austriece, și la ridicarea bastioanelor lui Gabriel Bethlen (foto dreapta) s-a folosit munca iobagilor, ce scădea substanțial costurile proiectului. Și tot cum avea să se întâmple mai târziu, arhitectul principal a fost un italian, pe nume Giaccomo Resti. „Bastionul Bethlen“ este amplasat la colțul de sud-vest și este unul dintre cele mai mari bastioane construite în veacul al XVII-lea în Transilvania.

Are fețele lungi de aproximativ 120 de metri, dispuse în unghi ascuțit de 60 de grade. Flancurile au urechi semicirculare lungi de 23 de metri. Bastionul are amenajări pentru amplasarea tunurilor. Din păcate pentru vizitatorul de astăzi, bastionul nu este inclus în circuitul turistic, neavând regim de vizitare. „Bastionul Sașilor“ apăra colțul de sud-est al cetății. Acesta a fost construit cu mai puțină rigoare decât cel ce poartă numele principelui, și are dimensiuni mai mici.

A fost integrat doar parțial în noul sistem de fortificare austriac, prin fața sa sudică. În prezent, bastionul poate fi vizitat, inclusiv în spațiul său interior, fiind parte a „Traseului celor trei fortificații”, un muzeu amenajat în ultimii ani la Alba Iulia. Vizitatorul poate urmări aici modul în care se suprapun nivelul roman de fortificare cu cele medievale și medieval târzii. Tot în cadrul acestui bastion al Sașilor este amenajată și o spectaculoasă cameră de tortură. Ambele bastioane au primit rolul de cavalieri în cadrul fortificației de secol XVIII, adică au constituit o nouă linie în sistemul de fortificare, ca platforme pentru amplasarea de piese de artilerie.

„Alba Iulia este vestită pentru cetatea ei ”

Pe lângă faptul că bastioanele ridicate în timpul lui Gabriel Bethlen se păstrează, alături de porțiuni din traseul sudic al fortificației, o bună sursă pentru cunoașterea structurii cetății în veacul al XVII-lea o reprezintă două hărți anterioare demarării lucrărilor cetății austriece. Prima, cunoscută ca „Piata d’Alba Iulia”, este mai schematică totuși, precisă și datează din anul 1687, iar a doua este planul din 1711 al italianului Giovanni Morando Visconti (totodată primul arhitect al cetății bastionare austriece), mult mai detaliat.

Unul dintre cele mai interesante aspecte pe care îl relevă aceste hărți este suprapunerea porților cetății, Sf. Gheorghe și Sf. Mihail, pe locurile în care au funcționat, cu siguranță, porțile de pe axul pretorian al castrului roman: Porta Praetoria, respectiv Porta Decumana, putând fi vorba de exact aceleași porți, utilizate până la începutul secolului al XVIII-lea. Ambele sunt apărate de barbacane, în forma literei M la poarta Sf. Mihail, respectiv o construcție circulară la poarta Sf. Gheorghe.

Un alt element relevat de hărți este existența unui șanț de apărare pe aproape întreaga întindere a zidurilor cetății. Moștenirea romană vizibilă a cetății de la Alba Iulia a stârnit interesul mai multor călători străini. De exemplu, David Frölich nota în 1639:

„Alba Iulia, lângă râul Mureș, este vestită pentru cetatea ei, reședința principelui, precum și pentru gimnaziul ei. Cetatea este plină pretutindeni de ruinele vechilor palate și de rămășițele romane, dintre care însă cea mai mare parte au fost duse la locuința principelui și în casa Báthory, în care se aflau mai înainte tipografia și monetăria, iar astăzi servește de locuință profesorilor. În poarta orașului sunt săpați în piatră Romulus și Remus sugând de la lupoaică. Biserica mai mare este împodobită cu monumentele mai multor regi și principi. Ruinele din suburbii sunt mărturii sigure ale măreției de odinioară. Căci odinioară a fost capitala regilor Daciei. Astăzi este un târg înconjurat de ziduri de piatră, locuit de unguri”.

Firește, unele informații sunt greșite, cum ar fi, de exemplu, aceea că aici ar fi fost capitala dacilor, însă poate cea mai interesantă informație din această descriere, confirmată și de alți călători, este aceea a basoreliefului Lupei capitoline. Foarte probabil că acesta a decorat, până în secolul al XVIII-lea, poarta Sf. Gheorghe, adică poarta de est a cetății medievale/Porta Pretoria a castrului roman, ca o dovadă a continuității fortificației.

Sfârșitul fortificației medievale

Invaziile turcilor și tătarilor din 1658-1662 au adus mari distrugeri orașului și fortificației, făcându- l pe cronicarul Georg Kraus să afirme, în chip exagerat, că cetatea a fost dărâmată complet. Oricum, aceste invazii au marcat sfârșitul unei perioade extrem de propice pentru orașul Alba Iulia, astfel că principele Mihail Apafi a locuit mai mult la Făgăraș decât la Alba Iulia. Mai departe, în anul 1687, prin Tratatul de la Blaj, Alba Iulia devenea unul dintre cele trei orașe cedate de principele Transilvaniei pentru încartiruirea armatelor austriece, istoria orașului devenind, de la această bornă, una de nuanță preponderent militară.

În privința istoriei fortificației medievale, aceasta a mai fost martora răscoalei antihabsburgice a lui Francisc Rákóczi din debutul veacului al XVIII-lea, atunci când generalul austriac Rabutin a ordonat dărâmarea zidurilor cetății pentru că Alba Iulia trecuse de partea lui Rákóczi. Decizia s-a executat, însă doar parțial. Un deceniu mai târziu începeau amplele lucrări ale Cetății Alba Carolina, ce avea să însemne sfârșitul cetății medievale, chiar dacă unele elemente ale acesteia erau păstrate.


Plan general al cetăţii medievale Alba Iulia (1711) realizat de g. M. Visconti

„La o jumătate de leghe dincolo «de el» am trecut peste un râu mare numit Mureş şi la o jumătate leghe mai departe ne-am dus să dormim la Alba Iulia, care este o cetate mare şi puternică, având pe lângă sine un târg negustoresc, mare şi populat ca un oraş. Acolo nu locuiesc nici germani, nici români, ci toți vorbesc ungureşte.” „Alba Iulia este centrul țării «fiind» reşedința ridicată de principi din cauza aerului sănătos şi a pământului foarte bun din împrejurimi. S-ar părea că a fost odinioară, pe acest loc, un oraş foarte mare; în apropiere încă se mai văd urmele vechilor ziduri; iar în cetate, ca şi pe dinafară, se află mai multe inscripții romane care amintesc de un Decebal, regele dacilor din «regatul căruia» făcea parte şi această provincie şi care a fost învins de Traian.” - Pierre Lescalopier, 1574 (Alba Iulia - o istorie urbană ilustrată, de Gheorghe Fleșer).

„Alba Iulia, oraş străvechi, a fost până în vremea noastră reşedința episcopului Transilvaniei, împreună cu multe alte castele şi dependințe ale episcopului. Aşezarea sa este într-un loc prea frumos şi acum, că principele îşi are aici reşedința sa împreună cu sfetnicii săi şi garda sa, are şi o oarecare strălucire, cu toate că nu are prea mulți locuitori. În partea de răsărit «a oraşului» curge Mureşul; de cealaltă parte, un râu mic Ampoiul, numit de unguri Ompoly, care coboară din munții acelei regiuni, înspre apus se deschide o câmpie veselă până la muntele Sfântul Mihail; spre miazănoapte câmpia se prelungeşte, urmând apoi munții foarte înalți şi greu de trecut, de unde se vede Abrudul.” - Antonio Possevino, 1583 (Alba Iulia - o istorie urbană ilustrată, de Gheorghe Fleșer).

„Cetatea aceasta fiind clădită după ocuparea Belgradului de la Dunăre, i se dăduse numele de Belgrad. Aici se află reşedința tuturor crailor Ardealului. Cetatea e aşezată pe malul Mureşului, pe un şes întins şi este o cetate puternică de formă pătrată. Are cinci bastioane de cărămidă, părând a fi cetatea Oradiei. Se găsesc două porți: una priveşte spre sudest, iar alta spre apus. În interior cetatea are străzi mari, împodobite cu pătrățele de şah, precum şi biserici clădite cu atâta artă că nu se pot descrie. Şi mai era împodobită cu han, cu clădiri de binefacere, seminarii, case pentru patriarhi şi preoți, cu târg, bazar şi bedestan. Deasupra zidului dinspre sud al cetății, cu fața spre câmpie, se află un palat nespus de frumos al crailor”. Evlia Celebi, 1661 (Alba Iulia - o istorie urbană ilustrată, de Gheorghe Fleșer).

Foto sus: Palatul Episcopiei romano-catolice din Alba Iulia

Bibliografie:

Gh. Anghel, Cetățile medievale de la Alba Iulia, în „Apulum“, XIII, 1975.
Gh. Anghel, Date noi în legătură cu vechea cetate medievală de la Alba Iulia, în „Apulum“, XXIII, 1985.
Gheorghe Fleșer, Cetatea Alba Iulia – Edificii istorice și amenajări urbanistice, Alba Iulia, ed. Altip, 2006.
Județul Alba. Istorie, cultură, civilizație, ed. Vasile Moga și Gabriel-Tiberiu Rustoiu, Alba Iulia, 2013, pp. 129-133.
Vasile Moga, De la Apulum la Alba Iulia. Fortificațiile orașului, București, 1987.
Adrian Andrei Rusu, Cetatea Alba Iulia în secolele XI-XV. Cercetări vechi și noi, în „Ephemeris Napocensis“, IV, 1994, p. 331-351.
Mircea Rusu, în anuarul Institutului de Istorie și arheologie, XXII, 1979, pp. 47-70.

""