Prezenţa României ca actor important pe scena internaţională a fost mereu privită din perspective diametral opuse, exaltată de istoricii români, care îi atribuie un rol exagerat de important în unele cazuri, sau adesea trecută cu vederea de cercetătorii străini[1], cu excepţia celor care au tratat aspecte ale evoluţiei sale din pură curiozitate faţă de exotismul şi misterul ce învăluie politica externă a acestui stat de-a lungul vremii.

Caracterizată de o ambiţie fără margini, dorind mai mult decât orice să conteze şi să fie aidoma celor mari, România a fost adesea trasă înapoi nu atât de dorinţa Marilor Puteri, care nu suportau sa vadă ridicându-se la gurile Dunării un stat independent si puternic, care putea sa dăuneze intereselor lor în zonă, aşa cum ne învaţă nu neapărat eronat, dar cu siguranţă exagerat manualele şcolare, cât mai ales de mediocritatea sa balcanică, ce i-a guvernat destinul in mod nefast pentru mai multe secole.

În ajunul războiului, neutralitatea este soluţia unanim acceptată la nivelul elitei politice, datorită poziţiei României. Situată la “răscruce de vânturi”, la interferenţa a trei mari imperii, Austro-Ungaria, Rusia şi Imperiul Otoman, România are o elită politică încă în faşă, care este în acelaşi timp şi rusofobă, din pricina chestiunii Basarabiei, şi francofilă prin educaţie, şi iredentistă în problema Transilvaniei, şi, ce-i drept, într-o mai mică măsură, dornică să controleze statu-quo-ul în Balcani. 

A întemeia o politică externă bazată pe un sistem de alianţe este, în opinia elitei române, un demers inutil, mai ales datorită incapacităţii de a decide care dintre alianţe ar sluji mai bine interesele  României. Va fi nevoie de o criză pentru a împinge România în braţele uneia dintre Marile Puteri vecine. Chestiunea Dunării va fi ocazia de acutizare profundă a divergenţelor cu Austro-Ungaria, ce dorea să controleze bazinul inferior al Dunării, drept suveran al Serbiei şi României. Decizia Conferinţei de la Londra dă câştig de cauză Austriei, sprijinită de Germania, Franţa şi Rusia, care doreşte la  rându-i un regim preferenţial pentru braţul Chilia. În aceste condiţii, încăpăţânarea României de a rămâne fermă pe poziţii e o strategie prost aleasă din punct de vedere al capabilităţilor de putere deţinute şi al bunelor relaţii cu vecinii, aproape inexistente. Totuşi, această încrâncenare în păzirea fiecărei fărâme de suveranitate e explicabilă prin teama de precedent a elitei române, dornică să păstreze intactă suveranitatea tânărului stat.  Este interesantă aşadar o analiză a evoluţiei unităţii de decizie ultime în politica externă românească de la sfarsitul “lungului secol XIX” si inceputul secolului XX, în funcţie de principalele coordonate ale contextului şi momentului, fie ele de ordin economic, politic, societal, la nivelul actorilor implicaţi, fără a pierde din vedere rolul extrem de important pe care background-ul cultural al acestora îl are în privinţa filtrării input-urilor spre emiterea de decizii. Sunt de remarcat atitudinile liderilor, atât de diferiţi în mărturiile aceloraşi contemporani, mai ales din perspectiva formării lor sociale şi culturale.

Nu trebuie uitata problematica mentalului colectiv, mergând mai ales la nivelul motivaţiei ţărănimii de a participa la război cu atâta obedienţă post 1907 şi în condiţiile periculoaselor apropieri bolşevice din exilul ieşean:împropietărire sau sentiment naţional? Sunt de luat in calcul şi modalităţile de expresie şi urmărire a interesului naţional, privit ca factor principal în conturarea peisajului geopolitic al contextului nostru de analiză – momentul Primului Război Mondial şi dificila decizie de alegere a alianţei, culminând cu Pacea de la Versailles, ce încheie un ciclu diplomatic de 100 de ani de dominaţie imperială asupra eşicherului politic internaţional european.  

Teoretic, grupul de decizie ultimă care acţionează în situaţiile de politică externă a României este format din  monarh, premier şi ministrul afacerilor externe, însă acest grup se particularizează în funcţie de criza cu care se confruntă.  În unele situaţii, el suferă modificări importante, mai ales la nivelul input-urilor primite mai ales din partea celui mai influent actor nonguvernamental, opinia publică, dar şi din partea altor actori autonomi.

Decizia  României de a intra în Primul Război Mondial este privită în mod contradictoriu de istoriografia care se ocupă cu studiul acestei perioade. Există lucrări care pur şi simplu ignoră participarea micului regat din sud-estul Europei la Marele Război, altele care îi califică opţiunea drept oportunistă, aducând drept exemplu în acest sens, îndelung amânata decizie de a participa de partea Puterilor Centrale sau a Antantei şi în final, cele care îi justifică implicarea prin dorinţa de a realiza “dezideratul naţional cel mai arzător – unirea tuturor românilor sub un singur sceptru.”

Totuşi, este imposibil sa plasezi întreaga responsabilitate pentru decizia României pe umerii opiniei publice. Ea rămâne mai degrabă un factor de influenţă, extrem de important în generarea de input-uri pentru unitatea de decizie, dar nu este ea cea care hotărăşte, lucru cu atât mai imposibil cu cât este dificil să determini gradul exact de implicare şi de informare a întregii populaţii. La o analiză atentă, observăm că agitaţia belicoasă cuprinde în principal doar oraşele. Opinia marii mase de ţărani, analfabeţi şi având mai degrabă grija zilei de mâine, este slab reprezentată în ziarele vremii. Deşi e mai tentant să credem că ţăranului român îi este indiferent cu cine luptă, cu rusul sau cu neamţul, putem lua în calcul şi anumite simpatii filoruse mai degrabă subconştiente, venite poate din identitatea ortodoxă comună. Cu toate acestea, ecourile sunt slabe. Procesul decizional este tipic românesc, pitoresc balcanic, căci mita joacă un rol important în conturarea opiniilor, dar şi prin convocarea Consiliului care seamănă nefiresc de mult cu Sfatul Ţării, din Evul Mediu, fapt ce vine în deplină concordanţă cu poziţia de preeminenţă pe care o are monarhul la nivelul mentalului colectiv al elitelor şi poporului deopotrivă.

Deşi deficitul de democraţie caracterizează epoca în genere, şi nu România în particular, ea rămâne totuşi o societate contradictorie:pe de-o parte, o elită de factură europeană, deşi nu complet lipsită de prejudecăţi şi reflexe autohtone, şi un cadru instituţional şi cultural modern, pe de altă parte, o incontestabilă întârziere istorică în straturile profunde ale ţării, în ciuda unui ritm relativ susţinut de modernizare, persistând încă numeroasa populaţie rurală, majoritar analfabetă. [2]

Multitudinea elementelor ce particularizează viaţa politică din România antebelică – forme fără fond, balcanism accentuat, corupţie, democraţie mimată uneori – duc la o ambiguizare a unităţii de decizie, potenţată în caz de criză.

În privinţa grupurilor si mecanismelor de decizie ultime, este greu sa încadrăm cazul românesc într-o tipologie precisă, conformă cu canoanele impuse de studiile ce vizează acest aspect al politicii externe. Puternic amprentată de indiscutabilul său caracter balcanic, unitatea de decizie ultimă din România antebelică se apropie cel mai mult de grupul de decizie unic, marcat totuşi de preeminenţa unor lideri de jure (Ferdinand) sau de facto (Brătianu), dar şi cu vădite alunecări spre zona actorilor autonomi din procesul decizional.

Deşi rolul jucat de teoretizarea conceptelor de factori de decizie este preeminent, se conturează o schiţă cultural-socială a epocii, a principalilor actori, indivizi direct implicaţi sau grupuri sociale ce participă la întreaga desfăşurare de evenimente din ajunul Primului Război Mondial. Motivaţia ca România să poate rămâne neutră sau să ia parte la război a avut motive şi speranţe diferite de la vlădică la opincă.Care a fost ponderea fiecăruia în inclinarea balanţei, rămâne de văzut.

 

 

 


[1]David Sherman Spector – România  şi Conferinţa de pace de la Paris – diplomaţia lui Ion I.C. Brătianu, Iaşi, editura Institutul European, 1995:“Într-o carte publicată recent, The First World War, pe care harnicul cercetător britanic Martin Gilbert o subintitulează The complete history, România nu-i citată niciunde, nici în cuprins, nici la indice. Să fie oare aceasta groapa de gunoi a istoriei, în care, printre altele se va fi aruncat şi rolul principal pe care l-a jucat România în piesa pusă în scenă la început de secol?”-p.7 ;

[2]Lucian Boia, op.cit., p. 21; 

""