Cerberul Ceauşescu contra lui Zaharia Stancu, „agentul Siguranţei“

Autor 3143 vizualizări


În 1962, secretarul CC s-a opus reprimirii în partid a scriitorului. Din informaţiile la care avea acces viitorul dictator reieşea că, în perioada interbelică, Stancu fusese informator al serviciilor secrete.

La începutul anilor 1960, mai mulţi intelectuali băteau asiduu la porţile partidului. Dacă i-ar fi primit în rândurile sale, prestigiul regimului comunist cu siguranţă ar fi crescut. A fost şi acesta unul dintre calculele politice la care s-a gândit Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul PMR, favorabil ideii. Numai că intenţiile sale s-au lovit de opoziţia lui Nicolae Ceauşescu şi  a lui Alexandru Drăghici.   

O procedură specială

În 1962, lista era deja cuprinzătoare. În aşteptare se aflau intelectuali precum:Alexandru Codarcea, Mihai Ralea, Constantin Neniţescu, Gheorghe Ionescu-Siseşti, Horia Hulubei, Gheorghe Ţiţeica,   Dan Bădărău, Tudor Arghezi, Demostene Botez, George Călinescu, Zaharia Stancu, Ion Jalea, Gheorghe Dumitrescu, Ion Dumitrescu. Din oportunism ori din convingere, fiecare avea motivele lui.

De departe, cazul lui Zaharia Stancu era cel mai complicat. Fusese exclus din PMR, în timpul verificărilor membrilor de partid (1950). De atunci făcea întruna cereri să fie reprimit. Gheorghiu-Dej şi-a dat acordul, însă mai tinerii membri ai Biroului Politic s-au opus. Cel mai virulent a fost Nicolae Ceauşescu.   

Prim-secretarul partidului a pus problema literaţilor într-o şedinţă a Biroului Politic (BP), în 10 mai 1962. Argumentele lui Gheorghiu-Dej păreau întemeiate. „Eu cred că este bine să mergem în întâmpinarea dorinţei acelor intelectuali, oameni de ştiinţă, oameni de vază, care doresc să fie membri de partid şi să le dea aprobarea însăşi conducerea partidului, să fie un act al conducerii partidului", a zis Gheorghiu-Dej. „Ei să nu fie primiţi prin organizaţiile de bază". Propunea ca aspiranţii să redacteze cereri individuale, Secretariatul CC să le discute şi presa să le publice, dimpreună cu aprobarea Biroului Politic.

„Cereri din toate părţile"

Câţiva făcuseră deja primul pas. De pildă, George Călinescu l-a sunat pe Dej, care i-a mulţumit pentru un discurs „inspirat", rostit la sesiunea Marii Adunări Populare. I-a spus celui mai important om din stat că se considera „un ostaş al partidului". „Părea emoţionat", credea Gheorghiu-Dej, când a pledat, în faţa tovarăşilor din BP, cazul criticului literar. Şi Mihai Ralea dorea să pătrundă în PMR. Dar cererea lui fusese amânată, pe motiv că nu era suficient de bine scrisă. Aşadar, într-o formă elegantă, fusese respinsă.

Gheorghiu-Dej socotea că venise momentul unui gest de reconsiderare faţă de intelectualii ţinuţi dincolo de gardul partidului. Primii la care se gândea erau Ralea şi Codarcea. Era convins că astfel, prin puterea exemplului, se producea o emulaţie printre ceilalţi intelectuali. „Să vedeţi că vor veni cereri din toate părţile", le-a spus Dej „tovarăşilor" de partid. „Va avea şi rezonanţă în public, va fi un câştig mare pentru partidul nostru".

Tudor Arghezi şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, în pauza unei consfătuiri a ţăranilor colectivişti, în 1961

Dezvinovăţit de Gheorghiu-Dej

Două cazuri păreau a fi totuşi „cu cântec". Agronomul Gheorghe Ionescu-Siseşti, membru al Academiei, fusese încadrat în categoria moşierilor. Dej l-a „scuzat", sub pretextul că în PCR unii moşieri ajunseseră chiar prim-secretari. Mai complexă era situaţia lui Zaharia Stancu. „După cum cunoaşteţi, el fiind student, în tinereţe, a avut nişte contacte cu organele de stat burghezo-moşiereşti, n-a fost un agent propriu-zis, ci pur şi simplu un funcţionar", l-a dezvinovăţit, şi pe acesta, Gheorghiu-Dej.

Acuzat de Ceauşescu

Împotriva autorului romanului „Desculţ" s-au pronunţat, pe rând, Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Emil Bodnăraş. Cu toţii l-au acuzat că fusese „agent de Siguranţă". „Noi avem şi ce a dat el", a plusat Nicolae Ceauşescu. După care a precizat că Zaharia Stancu fusese „efectiv" agent, până după 23 august 1944. „Avem documente în acest sens". Şeful Securităţii, Alexandru Drăghici, a completat portretul controversat al publicistului. În tinereţe, a spus el, lucrase ca agent acoperit în judeţul Teleorman. În timpul discuţiilor, Ion Gheorghe Maurer şi Leonte Răutu şi-au nuanţat poziţia.

Maurer, avocat în perioada interbelică, a recunoscut că, ilegalist fiind, colaborase cu folos cu Zaharia Stancu. Iar scriitorul nu-l „dăduse". Adică, în jargonul foştilor ilegalişti, nu-l trădase Siguranţei. Şi Leonte a pus o vorbă bună, deşi păstra rezerve faţă de primirea scriitorului în partid. Din sursele sale, reieşea că Stancu avusese activitate informativă pe timpul războiului. Dar nu în rândurile comuniştilor, ci printre alţi intelectuali. Se compromisese şi altfel. În timpul conflictului sovieto-finlandez, publicase articole împotriva URSS. Totuşi, după 23 august 1944 s-a repliat rapid, prin „activitate democratică". Iar la sugestia conducerii PCR, a redactat şi publicat diverse articole.

Numai Ceauşescu a rămas pe poziţii până la final, scoţând la iveală că, şi în timpul şcolii, elevul Stancu oferea informaţii serviciilor secrete. L-a determinat astfel pe Gheorghiu-Dej să ceară verificarea atentă a documentelor strânse la Ministerul de Interne, la dosarul scriitorului. Ultimul cuvânt i-a aparţinut „stăpânului" documentelor secrete depuse la minister. Drăghici, care-l etichetase pe Stancu un „intelectual oportunist", a promis că va analiza şi „activitatea democratică şi contra democraţiei".

Amânat încă doi ani

Datorită opoziţiei lui Ceauşescu şi a lui Drăghici, scriitorul a mai aşteptat doi ani în anticamera Partidului Comunist. Abia în 1964, la pachet cu George Ivaşcu, a reprimit carnetul roşu. Numai că i s-a făcut un favor, fiindu-i calculată vechimea încă de la prima cerere, din 26 martie 1960. L-au admis aceiaşi tovarăşi care, cu doi ani înainte, nu-l scoseseră din agent al Siguranţei. Dar anii de „penitenţă" i-au spălat păcatele lui Stancu.

"Eu cred că este bine să mergem în întâmpinarea dorinţei intelectualilor care doresc să fie membri de partid.''
Gheorghe Gheorghiu-Dej

Dej, protectorul scriitorilor

Memoriile lui Paul Sfetcu, ajutor de şef de cabinet şi şef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej (1951-1965), par să confirme atitudinea favorabilă intelectualilor a liderului PMR (13 ani în anticamera lui Dej, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000). Apropiatul colaborator al lui Dej a evocat câteva episoade sugestive în acest sens.

Pe Zaharia Stancu l-a copleşit „emoţia“  în capitala URSS

„Am fost de faţă când Gheorghiu-Dej i-a cerut lui Iosif Chişinevschi să grăbească elucidarea cazului Tudor Arghezi, să spună clar şi precis ce măsuri trebuie întreprinse pentru ca poetul să fie adus la masa de lucru, că este imperios necesar ca maestrul să fie repus în toate drepturile şi să fie solicitat să-şi publice opera", a scris Sfetcu.

Poetul îşi reluase activitatea din 1954. În epocă, mare vâlvă au produs rândurile pe care au fost publicate la întoarcerea din Elveţia, după un tratament, sub titlul „Tableta de întoarcere". Când Dej a aprobat cererea poetului de a pleca în „Ţara cantoanelor" împreună cu copiii, s-a speculat că va rămâne în Occident. Textul a apărut în „Scînteia", iar Gheorghiu-Dej a fost satisfăcut că-i acordase încredere bardului de la Mărţişor.

Se pare că o simpatie specială i-a purtat Dej lui Victor Eftimiu. În 1963, l-a scăpat de la arestare, în pofida insistenţelor lui Alexandru Drăghici. Era acuzat că „vorbise de rău" regimul comunist. „I-am spus lui Sandu (n.r. - Alexandru Drăghici) că Victor Eftimiu are tot dreptul să ne vorbească de rău, iar pe mine să mă înjure", i-a mărturisit Gheorghiu-Dej lui Sfetcu.

„Scriitorul a fost unul dintre marii oameni de cultură care după 1944 au venit alături de noi. L-am uitat însă şi nici nu-mi pot explica de ce şi cum". Între timp, Eftimiu intrase şi în impas financiar. Ca să-l îmbuneze, Dej a hotărât reeditarea operelor şi punerea în scenă a pieselor sale. Ca semn de prietenie, i-a dăruit trabucurile primite de la Fidel Castro. 

În 1964, concomitent cu Zaharia Stancu, în PMR a pătruns şi George Ivaşcu. Cererea lui era mai veche, datând de opt ani. Ca să-i comunice vestea cea bună, Sfetcu l-a adus la cabinetul secretarului partidului direct de pe stradă. Numai că ţinuta scriitorului era „tinerească şi modernă":cămaşă înflorată, pantofisport. Şeful de cabinet i-a dat o cravată, i-a cerut să-şi bage cămaşa în pantaloni, i-a împrumutat un sacouşi l-a condus la cabinet. Personal, Dej l-a sunat pe vicepreşedintele Comisiei Controlului de Partid, căruia i-a cerut să-l reprimească în PMR pe Ivaşcu.

Academician, deputat, şef peste scriitori

Zaharia Stancu (1902-1974) a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie în perioada interbelică. După ce a primit diploma de licenţă (1933), a lucrat ca editor la câteva reviste, precum „Azi", „Lumea Românească", „Revista română". Ascensiunea a cunoscut-o abia după război. La momentul în care partidul îi cerceta trecutul, Stancu deţinea funcţii importante în domeniul culturii. A fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1946-1952, 1958-1968), membru al Comitetului de direcţie al Editurii pentru Literatură şi Artă (din 1948), preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1947) şi al Societăţii Scriitorilor Democraţi din România (din 1948). A publicat romanul „Desculţ" în anul 1948, opera sa fiind inclusă în toate programele şcolare din perioada comunistă.

Din 1955, devenise şi membru titular al Academiei RPR, for „primenit" din raţiuni politice. Se afirmase şi în viaţa politică a „cetăţii", ca deputat în Marea Adunare Naţională (1948-1952), imediat după proclamarea Republicii. Numai carnetul roşu îi lipsea scriitorului. După ce i s-a recunoscut statutul de membru al PMR, Zaharia Stancu a scăpat de ochiul vigilent al înaltului activist din Scorniceşti. În 1966, la un an de la instalarea la putere a lui Ceauşescu, Stancu a preluat, pentru al doilea mandat, şefia Uniunii Scriitorilor.

Adaptat „vremurilor noi"

Cu ce se ocupase Stancu înainte de război, tovarăşii de partid ştiau din dosarul său de la Siguranţă. În câteva volume memorialistice, scriitorul a avut însă grijă să sublinieze orientarea sa politică de stânga. 

Bunăoară, în 1945, Zaharia Stancu a publicat „Zile de lagăr" în care istoriseşte momentele petrecute în lagărul din Târgu-Jiu (1942-1943). Pentru simpatiile sale de stânga, publicistul a fost internat alături de alţii, precum Victor Eftimiu, Mihai Ralea, Ion-Gheorghe Maurer, Zaharia Boilă. Printre altele, în volum, el a relatat faptele de glorie care l-au apropiat de mişcarea comunistă. În anii 1930, lăudase activitatea ministrului de Externe Nicolae Titulescu, promotorul destinderii relaţiilor româno-sovietice.

La „Lumea Românească", angajase redactori comunişti urmăriţi de Siguranţă. „Scriam cu pistolul pe masă şi mă mir şi astăzi cum nu s-a găsit atunci un nebun să-mi găurească ţeasta", se lăuda Zaharia Stancu. În detenţie, s-a remarcat printr-o grevă a foamei, ce a ţinut 10 zile. De la Maurer a reînvăţat atunci cum să mănânce fără să-i fie rău. Meniul trebuia să conţină „zeamă de lămâie, zeamă de portocale, mai târziu ceai, pe urmă lapte", fără pâine şi carne. Apoi, în 1951, Stancu a publicat volumul „Călătorind prin URSS. Note şi impresii de drum".

El a scris despre edificii semnificative pentru „mişcarea comunistă internaţională". S-a plimbat pe sub zidurile Kremlinului, a vizitat Muzeul lui Lenin, Mausoleul lui Lenin, Galeriile Tretiakov, Biblioteca Lenin, Muzeul Marii Revoluţii din octombrie, strada Gorki, Piaţa Roşie. Cu „evlavie", în numeroase rânduri, Stancu şi-a afirmat dragostea „neţărmurită" faţă de „marea putere sovietică" şi „genialul părinte al popoarelor Iosif Stalin". Mâna îi tremură când aşterne „câteva gânduri" în cărţile de oaspeţi ale instituţiilor vizitate. „Copleşit de emoţie" a stat la căpătâiul lui Lenin, care „doarme somn greu, adânc, după o viaţă de zbucium şi luptă, de trudă şi triumf".

„Ai vrea să trăieşti mereu la Moscova, să treci mereu pe lângă zidurile roşii-ruginii ale Kremlinului, vechi parcă de când lumea, să-ţi arunci privirile la sutele de ferestre luminate, întrebându-te:dincolo de care din ele, la acea oră de noapte, când întunericul atârnă ca un ciorchine uriaş deasupra oraşului, lucrează tovarăşul Iosif Vissarionovici Stalin?", nota, în alte pagini, scriitorul.

""