Autor 1673 vizualizări


Poemul epic închinat Scutului lui Ahile, eronat atribuit în antichitate lui Hesiod (v. 270-285) descrie un cortegiu sărbătoresc, komos, ca parte a ceremoniilor de nuntă, mai precis a procesiunii ce o însoțește pe mireasa, care, într-un car încărcat cu cuferele de zestre, pleacă de la casa părintească la casa mirelui. Ea este însoțită de o ceată zgomotoasă și veselă de nuntași – femei și bărbați, tineri cheflii, care dănțuiesc și cântă cântece vesele. În pasajul consacrat acestei celebrări nu se pomenește nimic de vreo băutură, dar, într-un poem fragmentar pe care Sappho l-a dedicat nunții lui Hector cu Andromaca (Sapph. fr. 44 Lobel-Page), este evocată deasemeni o procesiune nupțială și, în același context, câteva versuri fragmentare vorbesc de cupe și cratere. Nu cred că avem a ne îndoi de faptul că, la nunți, se bea vin din belșug, atunci ca și acum.

Ceea ce nu se mai întâmplă însă în vremurile noastre este să se bea vin în celebrări organizate în spațiul sacru al templelor. Antichitatea greacă a lăsat în schimb numeroase vestigii care pledează pentru un atare consum ceremonial al vinului în săli special amenajate în incinta templelor, așa cum o dovedesc numeroase vestigii arheologice, depozite de vase de băut și încăperi anume rezervate banchetelor publice, de exemplu în sanctuarul lui Zeus de pe colina Apesas de la Corint, sau în cel de pe colina Hymettos de la Atena, unde săpăturile au scos la iveală spații anume amenajate pentru mese rituale însoțite de băutură.

Comesenii divini

De altfel, nu are rost să accentuăm, sub acest aspect, vreun contrast imaginar între banchetele publice și cele private. Orice banchet începea prin gesturi rituale care invitau prezența zeilor printre comeseni:libații pentru Zeus, Apollon și, evident, Dionysos, dar și pentru alți zei și eroi, însoțite de rugi și de un cânt ritual, paian, care vădește fără dubiu caracterul în esență ritual al convivialității, oriunde s-ar desfășura ea. În acest anume context de ofrande inaugurale se cuvine să citim și inscripțiile gravate pe vasele pentru consumul vinului, dedicate astfel lui Zeus, Apollon, Dionysos sau Afrodita.

Se cade, de altfel, să observăm că, dacă prezența instituției banchetului e marcată arheologic mai ales de „bateriile” de câte trei vase – crater, oinochoe și cupă –, iconografia legată de sumposion atrage atenția și asupra a două tipuri de vase rezervate convivilor supra-sau subumani, zeilor sau satirilor și silenilor.

E vorba de cantharos, pe de-o parte, de rhuton, pe de alta. Cantharoseste un fel de cupă mare, înaltă, de cele mai multe ori cu toartele mult înălțate deasupra buzei vasului. Mult mai încăpător decât cupa sau caliciul din care beau oamenii, cantharoseste vasul specific zeului Dionysos;se spune de altfel că zeul are un cantharosfermecat, mereu plin cu vin. Vasul numit rhutonimită, în lut sau metal prețios, cornul de berbec sau de țap al ospețelor primitive și are particularitatea de a-lobliga pe cel ce-l folosește să bea deodată tot vinul, fiindcă, datorită formei sale de corn, nu poate fi așezat pe masă decât cu gura în jos. Până azi, la ospețele muntenilor din regiunea Caucazului, tamada– căpetenia ospățului (o funcție pe care, cum vom vedea deîndată, o găsim spectaculos reprezentată și la ospețele grecilor antici) – dirijează umplerea și golirea vaselor de forma unui corn, perfect asemănătoare anticelor rhuta. În imaginarul sumpotic, aceste vase „fără măsură” sunt rezervate satirilor și silenilor, tovarășii neînfrânați din cortegiul lui Dionysos.

Regula de aur a amestecului

Craterul este recipientul opus și complementar acestor vase „neomenești” și piesa esențială în jurul căreia se organizează orice sumposion. Într-adevăr, misiunea esențială a sumposiarhului – echivalentul antic al caucazianului tamada, persoana pe care convivii o desemnează la începutul banchetului pentru a reglementa desfășurarea acestuia – este aceea de a decide asupra proporției în care se va face amestecul, crasis, de vin și apă, amestec care reprezintă funcția definitorie a vasului numit tocmai de aceea crater, adică vas destinat amestecului.

Cum am mai spus în aceste pagini, ideea de a bea vinul acratos, pur, e considerată barbară;și adjectivul acratosa ajuns de aceea să însemne „necivilizat, prost crescut”. Dimpotrivă, craterul devine, în acest context, marca semantică a culturii, semnul caracterului cultural al banchetului și a vocației lui formative.

Căci, destinat amestecului de apă în vin, craterul denotă prin metonimie nu numai activitatea sumpotică în întregul ei, ci și ansamblul de reguli care guvernează banchetul, și care asigură că „băutul împreună” nu e nici o bețivănie degradantă, nici o trufașă aspirație la statutul de zeu nemuritor care datorează naturii sale divine capacitatea nelimitată a băutului fără beție:scriam altădată că Dionysos e figurat mai totdeauna cu un cantharospurtat spre buze, niciodată însă nu dă nici cel mai mic semn de beție.

Înțelepciunea sumpotică spune că la început amestecul poate fi în părți egale de vin și apă, dar că, spre sfârșitul petrecerii, se cade ca apa să depășească cu mult vinul. Gazda și sumposiarhul sunt liberi să decidă asupra cantității de băutură, dar măsura ideală rămâne cea de patru cratere. Mai puțin sunt semn de zgârcenie, mai mult – de exces.

Spectacolul sumpotic

După ce zeilor li s-au închinat cuvenitele rugi și cântări, sărbătoarea muritorilor poate începe, făcând să alterneze episoade mai serioase cu altele mai jucăușe, cu cânturi acompaniate de liră sau aulos, care întrerup din când în când schimbul de replici ale convivilor. Aceștia sunt, de altfel, datori să ofere ei înșiși comesenilor un adevărat spectacol, alternând prestația profesioniștilor de condiție umilă – dansatori și mimi de ambe sexe, soliști vocali sau instrumentali – cu interpretări proprii de cântece, cu mici discursuri amuzante sau erudite. Desigur, prezența printre invitații de seamă a câte unui poet vestit putea da o strălucire neobișnuită evenimentului, intonând „în premieră” un poem cu acompaniament de liră, pe o temă potrivătă cu împrejurarea – cântec de pahar, poem erotic sau gnomic, sau putea improviza cuplete grațioase și amuzante. Dar toți convivii, departe de a fi spectatori muți ai performanței unor profesioniști, erau angajați într-o competiție culturală care reflecta spiritul agonistic al întregii civilizații aristocratice a cetăților Greciei.

Scholiastul Viespilorlui Aristofan (v. 1222) și comentariile antice la dialogul Gorgiasde Platon (451 e) menționează că sumposiaștii cântau pe rând cântece „la modă”, trecând din mână în mână o creangă de mirt;dacă vreunul dintre ei primea creanga, dar nu era în stare să ducă mai departe versurile sau melodia, se făcea de râs și trebuia să se retragă din joc, în vreme ce comeseanul care rămânea ultimul, singur, până la sfârșitulcântecului era proclamat învingător. O astfel de veselă competiție a prilejuit, de altfel, cândva pe la 740 a.Chr., gravarea pe o oinochoe– un ulcior pentru turnat vinul în cupe – a celei mai vechi inscripții în scriere alfabetică și în limba greacă:„Aceluia dintre dansatori care va juca cu mai multă grație...”