Cele mai puternice arme din timpul regelui Carol I

Autor 2365 vizualizări


Istoricii au tendinţa să se îndrăgostească de o anumită epocă şi această logică afectivă poate să fie împinsă până la un adevărat misticism. Nu trebuie să mire pe cineva că există simpatizanţi ai comunismului, nazismului sau ai fascismului. Oamenii se pot ataşa şi de o piatră. Nu există limite în acest domeniu. Psihologul Gustave Le Bon a scris că logica ştiinţifică este greu de acceptat de către oameni, dovadă stând renunţarea multor elevi la orice fel de studii, chiar dacă pot să asimileze materia şi au condiţii materiale bune. Creierele superioare sunt rare.  

 Epoca regelui Carol I a fost descrisă cu simpatie şi luată ca model în raport cu corupţia din era lui Carol al II-lea sau cu teroarea din perioada comunistă. Documentele timpului amintesc însă de existenţa unor pete şi aici. Generalul George Slăniceanu a fost numit Inspector general al cavaleriei în 1884, dar reprezentanţii austrieci raportau şi despre intenţia de a fi numit Ministru de Război. Totuşi, generalul nu dorea o astfel de avansare, înalta demnitate fiind cea mai ingrată funcţie pe care ar putea să o aibă un militar. Deputaţii îl asaltează cu tot felul de cereri pentru militarii ce vor să avanseze rapid, să obţină concedii sau transferări în localităţi importante. O garnizoană într-un loc izolat, spre frontieră, nu se potriveşte cu odrasla unui personaj influent al zilei. Dragostea de patrie conta prea puţin în faţa intereselor mărunte. Dacă ministrul refuza îndeplinirea doleanţelor, deputaţii aveau grijă să încurce actele propuse de armată spre dezbaterea Parlamentului. Se pare că nici regele nu mai era interesat de activitatea unui astfel de responsabil, aplecând urechea la şoaptele politicienilor. Un ofiţer brav trebuie să reziste eroic pe poziţie, dar după cel mult 14 luni renunţa la lupta cu morile de vânt şi sistemul triumfa.

 Corupţia şi pilele ieşeau învingătoare împotriva statului independent ce abia se formase. Sistemul legăturilor de familie sau aranjarea cu atenţii a accesului la un post au dus în final la catastrofele din 1916. Nu se ştie exact câţi militari români au ucis forţele inamice, dar sigur au fost mai mulţi sacrificaţi de cei ce nu se pricepeau să ia decizii pe câmpul de luptă.

 Dacă se analizează durata mandatelor celor ce erau responsabili în acest minister vital, se observă că factorii politici de decizie s-au jucat după cum au vrut cu armata şi un mandat de un an şi patru luni era chiar greu de menţinut. Nu conta valoarea omului pus în post. Ceva mai multă stabilitate a fost în perioada comunistă, dar acolo exista o misiune clară a partidului şi era nevoie de executanţi fideli. Dacă erau găsiţi, poziţia nu le era ameninţată.

Bibliografie minimală

Documente privind istoria militară a poporului român noiembrie 1882 – decembrie 1885, volum întocmit de Constantin Căzănişteanu, Niculae Niculae, Maria Georgescu, Sergiu Iosipescu, Editura Militară, Bucureşti, 1975.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.

Istoria militară a poporului român, vol. IV, Editura Militară, Bucureşti, 1987.


""