Autor 59535 vizualizări


Lumea este împărţită în nenumărate feluri, de mări, culturi, limbi, religii etc. Dar cel mai disputat mod de împărţire este cel al frontierelor politice. Problema frontierelor apare odată cu formarea primelor state şi au influenţat evoluţia istoriei până astăzi. Frontierele sunt în continuă schimbare şi un veşnic subiect de dispută. Unele conflicte se sfârşesc prin înţelegeri paşnice, altele prin război, şi unele continuă şi azi. Vă prezentăm zece dispute teritoriale care continuă şi în zilele noastre.

Abhazia şi Osetia de Sud

Abhazia şi Osedia de Sud sunt două republici separatiste din Georgia. Cele două teritorii se luptă pentru obţinerea independenţei faţă de Georgia încă din anii ’20. După revoluţia rusă din 1917 şi naşterea Uniunii Sovietice, Abhazia şi Osetia de Sud au fost alipite Georgiei ca republici autonome, dar în următorii doi ani şi-au declarat, pe rând, independenţa faţă de Georgia sovietică. Abhazia a devenit republică sovietică, iar Osetia a rămas în componenţa Georgiei. Conflictul a reînceput în anii ’90, în timpul declinului Uniunii Sovietice, când Georgia s-a declarat independentă faţă de URSS şi a adoptat vechea constituţie. Tensiunile au escaladat în conflicte armate în 1992 şi 2008. După războiul din 2008, Rusia,  Nicaragua, Venezuela, Nauru şi Vanuatu au recunoscut cele două state ca fiind independente şi autonome, dar ONU, UE şi NATO încă nu s-au pronunţat.

Kosovo

O altă dispută teritorială ce implică o fostă republică socialistă este cea privitoare la fosta Iugoslavie şi Kosovo. Destrămarea Iugoslaviei a dus la formarea a cinci noi state:Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Slovenia şi Republica Federală Iugoslavă. Aceasta din urmă avea în componenţă şi regiunea autonomă Kosovo. Războiul a izbucnit în 1998-1999 când armata de eliberare a Kosovo a început lupta pentru obţinerea independenţei. Mare parte a comunităţii internaţionale a sprijinit lupta pentru independenţă, astfel că la sfârşitul conflictului Iugoslaia a renunţat la pretenţiile asupra Kosovo şi a acceptat controlul Naţiunilor Unite în regiune. Ulterior, Iugoslavia s-a separat în două state diferite, Serbia şi Muntenegru. Kosovo şi-a declarat atunci independenţa faţă de Serbia, pe 17 februarie 2008, stabilind capitala statului la Pristina. Statul Kosovo e azi recunoscut de aproape 80 de state membre ONU, şi e membru FMI şi Banca Mondială.

Sahara Occidentală

Teritoriul Saharei Occidentale are graniţă cu Maroc, Algeria şi Mauritania. Este una din cele mai puţin populate regiuni de pe planetă, cu circa 500.000 de locuitori, din care majoritatea trăieşte într-un singur oraş. Conform ONU, este un teritoriu încă ne-decolonizat care nu are guvern propriu. Aparţinând iniţial imperiului spaniol, astăzi teritoriul e subiectul pretenţiilor Marocului şi Republicii Democrate Arabă Sahrawi (RDAS). RDAS controlează 20-25% din teritoriu, iar Marocul restul. 58 de state au recunoscut RDAS ca guvern oficial al Saharei Occidentale, 22 de state şi-au retras această recunoaştere, iar 12 state acceptă un referendum în acest sens la nivelul Naţiunilor Unite. Liga Arabă este cel mai important (şi singurul de altfel) sprijin al pretenţiilor marocane asupra acestei regiuni. RDAS s-a alăturat Uniunii Africane în 1984, ceea ce a dus la părăsirea de către Maroc a alianţei. Până astăzi ONU nu recunoaşte Sahara Occidentalp ca stat suveran condus de RDAS.

Gibraltar

Din pricina poziţionării strategice extrem de importante, teritoriul Gibraltarului e subiecte unei dispute ce durează de foarte multă vreme. Strâmtoarea oferă acces în Mediterana şi către Suez, şi este un nod central al comerţului internaţional. Controlul militar al strâmtorii e deţinut de Marea Britanie şi Maroc, dar Spania emite şi ea pretenţii. Forţe anglo-olandeze au cucerit Gibraltarul în 1704, în timpul războiului de succesiune din Spania, iar prin Tratatul de la Utrecht din 1713 Spania ceda Angliei, pentru totdeauna, regiunea strâmtorii. Spaniolii au încercat de atunci în nenumărate rânduri să recucerească teritoriul, dar acesta rămâne şi astăzi britanic. Două referendumuri au fost organizate în 1967 şi în 2002, dar 99% din populaţie a preferat păstrarea statu-quo-ului existent. Tensiunile dintre Spania şi Marea Britanie nu prezintă niciun risc de război, dar situaţia politică rămâne una foarte interesantă din moment ce Spania nu pare să renunţe deloc la pretenţiile sale.

Georgia de Sud şi Insulele Sandwich de Sud

Strâns legate de Insulele Falkland, aceste insule sunt subiectul unor conflicte dintre Marea Britanie şi Argentina încă din secolul al XVIII-lea. Englezii au pretins suveranitatea asupra Georgiei în 1775 şi asupra Insulelor Sandwich de Sud în 1908. în acelaşi an, ambele teritorii au fost anexate oficial Imperiului britanic. Pretenţiile Argentinei datează din 1904, când o companie argentiniană de pescuit a început operaţiunile în Georgia de Sud. În urma pretenţiilor Argentinei, englezii s-au oferit de mai multe ori să rezolve disputa la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, ofertă respinsă de statul sud-american. În timpul conflictului pentru I-le Falkland, Argentina a ocupat temporar aceste două teritorii, dar s-a retras. În 1985, teritoriile au devenit teritoriu britanic separat de I-le Falkland. Argentina nu a renunţat nici până astăzi la pretenţiile sale.

Tibet

Suveranitatea Tibetului e problemă foarte complexă şi controversată ce datează încă din secolul al XIII-lea. Republica populară chineză vede Tibetul ca parte indivizibilă a Chinei  din punct de vedere legal din vremea dinastiei Yuan. Hărţile vechi susţin această pretenţie, iar Tibetul e considerat azi regiune autonomă. Statele Unite, UE recunosc Tibetul ca parte a Chinei. Marea Britanie şi-a clarificat recent poziţia, spunând că recunoaşte această situaţie. Până atunci, fusese singura ţară care nu accepta controlul chinez asupra Tibetului. În 1950, chinezii au invadat zona Tibetului când guvernul comunist a început eliberarea tuturor teritoriilor chinezeşti. Înaintea invaziei, exista acolo un guvern tibetan, dar Republica Populară Chineză a încheiat cu Dalai Lama un acord pentru încorporarea Tibetului. Prin acest acord, Tibetul devenea regiune autonomă aflată sub control chinez. Totuşi, se spune că delegaii tibetani au fost forţaţi să semneze. De atunci, au existat mai multe tentative de rebeliune împotriva stăpânirii chineze, dar fără succes. Chiar şi cu finanţări de la CIA, mişcarea de rezistenţă nu a putut prelua controlul asupra zonei. Administraţia centrală tibetană rămâne în exil în India.

Cipru

Conflictele dintre Grecia şi Turcia durează de secole. Astăzi, problema este Insula Cipru. Turcii otomani au cucerit insula în 1571, dar cultura greacă şi-a continuat existenţa netulburată. Insula a fost „împrumutată” englezilor în 1878, care au anexat-o oficial când imperiul otoman a intrat în primul război mondial de partea Germaniei. Tratatul de la Lausanne, din 1923, a încercat să pună capăt pretenţiilor turceşti. Tensiunile au continuat, astfel că după prăbuşirea imperiului britanic, englezii au păstrat dominaţia în Cipru mai mult decât în orice altă colonie. În 1954 s-a născut mişcarea de rezistenţă a grecilor ciprioţi, care-şi propunea unirea Ciprului la Grecia. Au fost lansate atacuri atât asupra englezilor, cât şi asupra turcilor, astfel că aceştia din urmă au constituit propria mişcare de rezistenţă. Britanicii au rezistat până în 1960, când Republica Cipru şi-a declarat independenţa. Luptele dintre grecii şi turcii de pe insulă au continuat până când Marea Britanie, Grecia şi Turcia au cerut prezenţa unei forţe NATO care să asigure păstrarea păcii.

În 1974, guvernul militar grec a organizat o lovitură de stat pentru înlăturarea de la putere a lui Makarios, iar ca răspuns Turcia a lansat o invazie a insulei. Turcia şi-a susţinut legitimitatea intervenţiei prin articolul 2 al Tratatului de Garanţie, prin care Grecia, Marea Britanie şi Turcia acceptau să asigure independenţa insulei. Până în august 1974, guvernul grec se prăbuşise, iar Makarios revenise în Cipru. Turcii au păstrat teritoriul din nord ocupat (circa 37% din suprafaţa insulei) şi au format aici Republica Turcă a Ciprului de Nord. Ca urmare a separării, NATO a trimis aici o forţă de păstrare a păcii într-o zonă-tampon. Turcia este singura ţară care recunoaşte Republica Ciprului de Nord.

Taiwan

Ştiaţi că există de fapt două Chine? Republica Populară Chineză, şi Republica China (cunoscută mai degrabă sub numele de Taiwan) care şi-a declarat independenţa faţă RPC. Spre deosebire de Tibet însă, Taiwanul se bucură de mai mult suport internaţional. Unele voci sugerează ca ţara să-şi schimbe numele în Republica Taiwan pentru a rupe legăturile cu China şi a obţine recunoaşterea internaţională integrală. Înainte de cel de-al doilea război mondial, Taiwanul aparţinea Japoniei, iar numele de Republica China desemna China continentală. După 1945, Japonia a cedat Taiwanul Chinei, dar din cauza războiul civil dintre naţionaliştii şi comuniştii chinezi s-a creat o confuzie cu privire la apartenenţa Taiwanului. Comuniştii au câştigat, dar insula Taiwanului a ales să păstreze numele de Republica China, ca stat separat independent. Statele Unite sunt principalul aliat al Taiwanului. Republica Populară Chineză susţine că guvernul din Taiwan este ilegitim şi refuză să recunoască pretenţiile de independenţă ale insulei. În schimb, Republica China – cu o constituţie proprie, preşedinte ales, armată proprie – se consideră pe sine stat suveran. China populară refuză să întreţină relaţii diplomatice cu statele care au recunoscut Taiwanul ca stat, astfel că – având în vedere importanţa internaţională a Chinei – doar 23 de state au recunoscut Republica China ca stat. Totuşi, majoritatea statelor întreţin relaţii neoficiale cu Taiwanul.

Palestina

Disputa teritorială cea mai îndelungată, cu mii de ani de istorie în spate, este cea dintre israelieni şi palestinieni. În principiu, conflictul a pornit de la percepte religioase. Arabii şi evreii se luptă de generaţii pentru teritoriul Palestinei, şi fiecare crede că are dreptul de a locui acolo. Conflictul modern începe după cel de-al doilea război mondial. Milioane de evrei aveau nevoie de un spaţiu în care să locuiască şi au plecat spre Palestina, unde trăia deja o comunitate evreiască în mijlocul populaţiei majoritar arabe. Britanicii, mandataţi cu administrarea Palestinei, au încercat să facă în aşa fel încât cele două comunităţi religioase să trăiască în armonie. Mandatul lor a eşuat, astfel că Naţiunile Unite au alăcuit un Plan de Partiţie pentru crearea a două state – unul arab şi unul evreisc. Ierusalimul trebuia să fie un oraş internaţional aflat sub control ONU, necontrolat de niciunul dintre cele două state. Evreii au acceptat planul, dar arabii nu. Pe 14 mai 1948, evreii şi-au proclamat independenţa creând statul Israel. În ziua imediat următoare, armatele Egiptului, Siriei, Libanului şi Iranului au atacat noul stat. După un an de lupte, a fost declarat armistiţiul şi au fost stabilite nişte graniţie temporare. Iordania a anexat Ierusalimul de Est, iar Egiptul a preluat controlul asupra Fâşiei Gaza.

Conflictul a continuat în 1956, în timpul crizei Suezului, când – cu ajutorul Franţei şi Marii Britanii – Israelul a invadat Peninsula Sinai, dar ONU le-a ordonat să se retragă. Până în 1966, relaţiile arabo-israleiene s-au deteriorat, ajungându-se la Războiul de 6 zile din 1967. Câţiva ani mai târziu a avut loc războiul de Yom Kippur. Statul Palestina a fost declarat de Organizaţia de Eliberare palestiniană în 1988, fără ca aceasta să exercite vreun control asupra teritoriului. De atunci, se militează pentru recunoaşterea statului cu graniţele din 1967. Liga arabă şi unele state din America de Sud, Africa şi Asia au recunoscut statul palestinian, iar în curând chestiunea se va supune la vot în cadrul ONU.

 

Sursa:http://listverse.com