Autor 49078 vizualizări


În 23 iunie 1812, cea mai impresionantă armată a timpurilor moderne, cunoscută în istorie drept La Grande Armée, trece Niemenul. Cei peste 430.000 de soldaţi care vorbesc 12 limbi diferite ignoră obiectivul acestei adevărate aventuri şi-l urmează orbeşte pe Napoleon, ce-şi propune să reconstituie o Polonie "de la Poznan la Danzig şi Vilna".

Ordinul de zi pe care-l redactează este pretenţios:

"Soldaţi! Cel de-al doilea război pentru Polonia a început. Primul s-a terminat la Friedland şi Tilsit. La Tilsit, Rusia a jurat alianţă eternă cu Franţa şi război Angliei. Ea încalcă azi jurămintele pe care le-a făcut (...). Ea ne plasează acum între dezonoare şi război. Alegerea va fi fără echivoc. Să trecem deci Niemenul! Cel de-al doilea război pentru Polonia va fi la fel de glorios pentru armata franceză ca şi primul. Dar pacea pe care o vom încheia va conţine garanţii şi, totodată, va pune capăt influenţei nefaste pe care o exercită Rusia de peste 50 de ani în toate problemele Europei".

Numai că Napoleon nu se opreşte la Vilna, ci avansează. Tentaţia de a cuceri imensul imperiu al fratelui Alexandru este prea mare, iar Moscova este din ce în ce mai aproape. Chiar dacă Petru I mutase, în 1712, capitala în oraşul ridicat de el pe malurile Nevei, Moscova nu încetase niciodată să fie inima Rusiei. În conştiinţa poporului rus, Moscova, dar în special Kremlinul, jucase întotdeauna un rol deosebit, sacru, simbolizând puterea legitimă a vechii, bătrânei Rusii. Când Napoleon se îndreaptă spre Moscova, este convins că soarta acestui oraş va decide şi soarta campaniei sale...

"Torentul absorbit de burete"

În 9 septembrie, Napoleon se află deja în Mojaisk. El suferă din cauza vremii umede şi face o laringită. Pentru a se reface are nevoie de încă trei zile, însă în 13 septembrie el îşi ajunge din urmă armata, care se deplasează în direcţia Moscovei. Noaptea de 13 spre 14 septembrie el o petrece în Viazma.

În acest timp, mii de răniţi ruşi afluesc către Moscova, fiind urmaţi de ţărani înnebuniţi de groază, care declară că francezii înaintează din toate părţile şi dau foc satelor prin care trec. Moscoviţii care nu au apucat să se refugieze intră iar în panică, în ciuda proclamaţiilor încurajatoare afişate de Fiodor Rostopcin, guvernatorul Moscovei. Cererile repetate pe care i le face Kutuzov de a-i trimite cai şi căruţe rămân fără răspuns.

La Moscova, mii de vizitii şi de furgoane transportă bunurile de preţ din cele trei catedrale patriarhale ale Kremlinului, mănăstiri, biserici, muzee, tone de documente, provenind din diverse arhive oficiale. Cu 15 zile înainte ca Napoleon să intre în oraş, arhivele Senatului legislativ, ale Departamentului pentru Afaceri Străine, ale Ministerului de Finanţe sunt deja la adăpost.

La capătul câtorva săptămâni de tensiune, Fiodor Rostopcin începe să-şi piardă sângele rece. Veştile de la Kutuzov sunt destul de neliniştitoare, aşa că el îşi face un plan:acela de a transforma oraşul într-o maşină infernală, a cărei explozie ar urma să-l nimicească pe Napoleon. Dacă inamicul ar scăpa şi de această primejdie, ar rămâne fără adăpost şi mijloace de subzistenţă. Planul lui Rostopcin este, cu toată monstruozitatea lui, admirabil pentru că, în acest fel, ţarul nu este obligat să încheie o pace ruşinoasă pentru Rusia. Mai mult, Napoleon ar fi cel acuzat de distrugerea Moscovei, aşa cum fusese acuzat şi de incendiul de la Smolensk.

În dimineaţa zilei de 11 septembrie, Serghei Glinka, editorul revistei Russkii vestnic (Mesagerul rus), vine să-l viziteze pe Rostopcin la reşedinţa acestuia din Sokolniki, aflată la sud-vest de Moscova. "Spuneţi-mi sincer, conte, îl întreabă el pe Rostopcin, Moscova va fi cedată cu sau fără vărsare de sânge?".

"Fără vărsare de sânge", răspunde laconic Rostopcin. În dimineaţa următoare, guvernatorul îşi ia rămas bun de la soţia sa şi de la cele trei fiice cu lacrimi în ochi. El le spune că este posibil să nu se mai revadă niciodată, întrucât el a decis să rămână în oraş.

În 13 septembrie, după o scurtă întrevedere cu guvernatoul Moscovei, Kutuzov le ordonă şefilor corpurilor de armată să se reunească la ora 14, într-o căsuţă simplă, o izba rusească la Fili. În jurul său se află Barclay de Tolly, Dohturov, Uvarov, Ermolov, Ostermann-Tolstoi. Miloradovici nu poate participa, întrucât el se află în ariergardă, ţinându-i sub observaţie pe francezi, dar îl trimite ca reprezentant al său pe Raevski. Soseşte în grabă şi Bennigsen, care trecuse în revistă aripa stângă a armatei. Kutuzov supune dezbaterii problema dacă armata e capabilă să dea o nouă bătălie sau să se retragă, lăsând oraşul în mâinile lui Napoleon.

Bennigsen, Uvarov, Dohturov, Ermolov se pronunţă în favoarea unei noi bătălii. Mai precaut, Barclay de Tolly se pronunţă pentru retragere întrucât, după părerea sa, armata rusă ar putea fi distrusă. Chiar dacă abandonul vechii capitale e penibil, armata rusă şi-ar putea salva forţele, dar şi capacitatea de manevră.

Bennnigsen ţine un mic discurs, subliniind că abandonarea Moscovei ar produce efecte dezastruoase asupra moralului armatei, dar şi al naţiunii. El propune ca pe timpul nopţii să fie deplasate câteva corpuri de armată către aripa stângă a liniilor ruseşti, pentru a lansa în zori un atac-surpriză asupra francezilor.

Barclay ripostează, subliniind că este prea târziu pentru a modifica dispozitivul de luptă. Discuţiiile devin însă aprinse, astfel că bătrânul generalissim le pune capăt cu o concluzie neaşteptată:

"Prin puterea încredinţată de ţar şi de patrie, ordon deci retragerea ! Am conştiinţa responsabilităţii pe care mi-o asum, dar mă sacrific pentru binele patriei mele".

Cunoscând rapiditatea cu care se deplasează Napoleon, el dă impresia că se îndreaptă spre Riazan, pentru a-l atrage pe acesta spre Moscova. În cuvântul său, Barclay de Tolly lansase deja ideea că ocuparea Moscovei ar putea fi începutul sfârşitului pentru La Grande Armée. Kutuzov exprimă aceeaşi idee de o manieră frapantă:

"Vă temeţi de retragere, dar eu consider acest lucru ca pe o minune, care va salva armata. Napoleon este ca un torent năvalnic, ce nu poate fi oprit. Moscova va fi însă buretele care îl va absorbi".

Câteva ore mai târziu, el îi trimite un mesaj lui Rostopcin prin care îl anunţă că a decis să abandoneze Moscova fără luptă.

Moscova e pregătită să-şi întâmpine "oaspeţii"

Cea din urmă zi a Moscovei sosise. Era o zi de duminică şi clopotele sunau de liturghie în toate cele 295 de biserici ale oraşului. Nimeni nu ştie exact ce soartă urma să aibă oraşul. Când mulţimea se convinge că Moscova va fi predată, se răspândeşte prin ospătării şi cârciumi. Preţurile ce se vehiculează indică adevărata stare de lucruri. Cel al armelor, căruţelor şi cailor e în creştere, pe când cel al obiectelor de lux scade necontenit. Mobilele, oglinzile şi bronzurile se vând aproape pe degeaba.

Pe timpul nopţii, trimişii guvernatorului bat pe la uşi anunţând incendiul. Se pun fitile explozive în toate crăpăturile, în special în prăvălii şi magazii. La ora 8 dimineaţa, porţile închisorilor sunt deschise şi sunt eliberaţi circa 800 de deţinuţi de drept comun, cărăra li se dă de înţeles că pot spera la o amnistie, cu condiţia să incendieze clădirile ce vor fi ocupate de către francezi. Primele ţinte vor fi rezervele de cereale ce există în magazinele alimentare din apropierea Kremlinului. Materiale inflamabile sunt puse peste tot, iar pompele de apă distruse sau scoase din oraş.

În noaptea de 1 /13 septembrie, Kutuzov dă ordinul de retragere a trupelor. Armata iese din oraş pe poarta Kolomna, târând după ea populaţia care mai rămăsese în oraş. Se aude chiar şi muzica intonată de orchestra unui batalion de garnizoană. Furios, Miloradovici întreabă cine a dat ordinul ca orchestra să cânte. Potrivit unui cod al lui Petru I, în momentul în care garnizoana părăseşte oraşul, acest lucru trebuie făcut în sunetul muzicii. Furios, generalul exclamă:

"Oare codul lui Petru I a prevăzut şi capitularea oraşului? Încetaţi imediat acest tărăboi!".

Kutuzov străbate Moscova, însoţit fiind de cneazul Goliţân, pe care-l roagă să-i arate un drum pe care să nu întâlnească pe nimeni în calea sa.

La ordinul lui Kutuzov, generalul Miloradovici trimite un curier la cartierul general francez, pentru a cere încetarea focului până la ora 7 dimineaţa a zilei următoare, în vederea evacuării a circa 9.000 de răniţi din Moscova. Dacă Napoleon şi-ar fi putut imagina măcar această politică a pământului pârjolit pe care i-o pregătea Rostopcin nu ar fi fost, desigur, de acord să-şi amâne intrarea oficială în Moscova.

În dimineaţa zilei de 14 septembrie, în suburbia Dorogomilov nu se mai află decât ariergarda rusă. Rostopcin îi strigă fiului său Serghei:

"Salută oraşul pentru ultima oară. Într-o jumătate de oră el va fi în flăcări!".

Liniştea dinaintea furtunii

În aceeşi zi, în jurul orelor 10 dimineaţa, înconjurat de ofiţerii din statul său major, Napoleon înaintează cu grijă pe calul său Emir către Moscova. Când ajunge la poalele colinei numite Poklonnaia sau Muntele Salutului e ora două după-amiază. Aici, potrivit unei vechi tradiţii, când reveneau acasă, moscoviţii se opreau şi se închinau înainte de a intra în oraşul sfânt pentru ei.

Vremea este deosebit de frumoasă. Este un început neobişnuit de toamnă, când soarele străluceşte şi încălzeşte chiar mai puternic decât primăvara. De pe deal, Moscova se aşterne larg la picioarele sale, mai orientală decât îşi putea imagina, cu minunate biserici, ale căror cupole aurite strălucesc în bătaia soarelui. Panglica râului Moscova are reflexe argintii.

Napoleon este acum nerăbdător. În faţa lui se aşterne Oraşul făgăduinţei, în care este întruchipat întregul imperiu rus, încununarea gloriei sale...

Oare când aveau să se deschidă porţile oraşului şi când aveau să vină deputaţii, care să-i înmâneze cheia mult râvnită?

Descoperind oraşul, ofiţerii din suita lui Murat aplaudă într-un elan spontan. Se aud strigăte:Moscova! Moscova!. Veteranii îşi amintesc cum strigaseră salutând oraşul cu o sută de porţi:Teba! Teba!, în campania din Egipt. Este ca un fel de beţie, pe care Philippe de Ségur o compară cu fericirea marinarilor când descoperă pământul. Este o zi de glorie şi pentru Napoleon, care exclamă încântat: "Iată şi acest oraş vestit!", după care adaugă: "Era şi timpul!"

El descalecă şi cere o lunetă pentru a putea contempla mai bine acest amestec exotic de Orient şi Occident, această pădure de minarete cu domuri sclipitoare, acest "roi de globuri de aur", într-un oraş cu aproape 300.000 de locuitori. Măreţia sa multicoloră striveşte parcă celelalte oraşe care i se supuseseră:Veneţia, Alexandria, Cairo, Viena, Berlin, Madrid, Varşovia, Amsterdam, Anvers...

"Un singur cuvânt al meu, o singură mişcare a mâinii şi această străveche capitală a ţarilor e definitiv pierdută. Însă clemenţa mea e întotdeauna gata să coboare asupra celor învinşi. Trebuie să fiu mărinimos şi cu adevărat mare (...) De la înălţimea Kremlinului le voi dărui legile dreptăţii, le voi arăta însemnătatea adevăratei civilizaţii, voi face ca generaţii de boieri să-şi amintească cu drag numele cuceritorului".

Timpul trece, însă Moscova rămâne tăcută, tristă şi neînsufleţită. Nimeni nu pare să-şi facă griji în legătura cu prezenţa lui aici. Câţiva ofiţeri francezi pătrund în oraş şi-i aduc o veste surprinzătoare: "Sire, oraşul este pustiu!"

Înfuriat de această veste, Napoleon se întoarce către Caulaincourt:

"Barbarii! Ne-au abandonat toate acestea? Nu este posibil. Puteţi crede aşa ceva?".

Lovitură de teatru ratată

În fine, după câteva ezitări, Napoleon coboară de pe Muntele Salutului pentru a intra în Moscova. El nu dă crezare zvonurilor că locuitorii acesteia au abandonat oraşul.

Rapoartele încep să sosească şi toate sunt la fel. Câţiva francezi, locuitori ai Moscovei, îndrăznesc să părăsească locurile unde se ascunseseră din cauza furiei populaţiei şi-i aduseră împăratului aceeaşi ştire fatală.

Napoleon îşi închipuie însă că nobilii stau paralizaţi de groază în casele lor şi cum ştie că aici ei se mai numesc şi boieri, porunceşte: "Duceţi-vă şi aduceţi-mi boierii!". Un general, urmat de suita sa, porneşte în galop pentru a-i aduce boierii.

După două ceasuri, timp în care şi-a luat dejunul, Napoleon se întoarce din nou pe dealul Poklonnaia, aşteptând deputăţia boierilor. Până la Moscova, delegaţii de notabili din oraşele cucerite veniseră imediat să-l întâmpine şi să-i ofere cheile oraşului lor.

El se gândeşte deja la cuvântarea pe care o va ţine şi la faptul că trebuie să se arate mărinimos. În Moscova sunt multe instituţii de binefacere, aşa că va da ordin să se graveze pe frontispiciile acestora Instituţie dedicată scumpei mele mame sau chiar mai simplu:Casa mamei mele.

Între timp, cei care fuseseră trimişi după boieri, se înapoiază cu vestea că boierii au plecat şi că Moscova e pustie. Napoleon înălţă din umeri, spunând cu un aer de dispreţ:

"Ruşii nu ştiu încă ce efect va avea asupra lor ocuparea acestui oraş!".

O oră mai târziu, Murat şi cavaleria sa năvălesc în Moscova, în inima acelui "corp gigantic, neatins încă, dar neîsufleţit", după cum spune contele de Ségur în memoriile sale. Neobosit ca în Italia sau Egipt, după cele 60 de bătălii la care luase parte, Murat străbate Moscova fără să se oprească. Francezii au impresia că, o dată cu intrarea în oraş, războiul a luat sfârşit. Pretutindeni îi întâmpină însă aceeaşi linişte de mormânt.

Se înnoptase deja când Napoleon intră în oraş. El se opreşte mai întâi la bariera Dorogomilov, aşteptând în continuare să vină o deputăţie, măcar de formă, dar absolut necesară pentru păstrarea regulilor protocolului. Lovitura de teatru este însă ratată.

Din motive de securitate, el este sfătuit să înnopteze într-un han din acelaşi cartier Dorogomilov, în timp ce generalii săi ocupă principalele cartiere ale oraşului:Maroseika, Lubianka, Pokrovka sau Znamenka, Nikolskaia şi Tverskaia.

Deşi obosit, neliniştit şi încruntat, Napoleon nu poate totuşi să-şi înăbuşe bucuria de a se afla în cetatea ţarilor. Scrisoarea pe care i-o adresează în aceeaşi seară împărătesei Maria Luiza este mărturie a primelor sale impresii:

"Oraşul este la fel de mare ca Parisul. Aici sunt o mie şase sute de biserici şi peste o mie de palate. Nobilimea a plecat, negustorii la fel, dar poporul a rămas. Această frumoasă cucerire este rezultatul bătăliei pentru Moscova".

"Un spectacol înspăimântător"

Noaptea fu tristă. La statul major se primesc rapoarte sinistre, care anunţă incendiul oraşului. A doua zi către prânz izbucneşte un mic incendiu în Kitai Gorod, important centru comercial al Moscovei, ce se întinde până în Piaţa Roşie. Către orele 17, coloane de fum se ridică din acelaşi cartier. Către ora 19, o altă coloană de fum se înalţă în spatele palatului guvernatorului.

Apoi, între orele 23 şi miezul nopţii, o explozie formidabilă zguduie cartierul de pe malul râului Iauza, la câţiva kilometri est de Kremlin. Vântul goneşte acum flăcările spre Kremlin, unde se odihneşte elita armatei franceze. Spre norocul acestora flăcările ocolesc Kremlinul. Pe la orele două după miezul nopţii, Kitai Gorod, ca şi Karetnîi Riad sau Gostinîi Dvor, alte două importante centre comerciale sunt deja în flăcări.


Dis-de-dimineaţă, Mortier, obosit după 36 de ore de luptă cu focul, cade rupt de oboseală şi disperare. După toate datele, în noaptea de 14 spre 15 septembrie luase foc mai întâi palatul Trubeţkoi, apoi imediat după aceea luase foc şi Bursa. Au fost văzuţi atunci 50-60 de cetăţeni, care aţâţau focul cu lănci unse cu păcură.

Incendiatorii, înarmaţi cu torţe, străbat oraşul în marş triumfal.

Se dă atunci ordin ca incendiatorii prinşi asupra faptei să fie judecaţi şi executaţi fără întârziere. Napoleon îl numeşte pe Mortier guvernator al oraşului şi apoi, în după-amiaza zilei de 15 septembrie, după ce se se instalează în apartamentele din Kremlin, face o plimbare călare prin Moscova.

De departe se zăresc câteva coloane de fum ce se înalţă către cer. Ofiţerii care-l însoţesc îl asigură că nu este nimic grav. Obosit după o zi lungă, împăratul se culcă devreme.

În timpul nopţii însă, cerul este luminat de o sinistră culoare roşie. La ora patru dimineaţa, jumătate de oraş e deja în flăcări. Lumina puternică îl trezeşte pe Napoleon, iar ofiţerii săi îl anunţă că un turn al Kremlinului a luat foc. Ei mai precizează că pompele ce servesc pentru stingerea incendiilor sunt ori stricate ori nu există, deoarece se pare că au fost scoase din oraş.

În dimineaţa zilei de 16 septembrie, Napoleon urcă în Clopotniţa lui Ivan cel Mare, cea mai înaltă clădire din Kremlin, de unde poate evalua mai bine amploarea incendiilor. Chiar dacă acestea se înteţesc, la lumina zilei acest lucru nu este destul de evident.

În noaptea de 16 spre 17 septembrie se porneşte un vânt puternic. O imensă trombă de foc se înalţă spre cer, colorându-l. Armata franceză abia reuşeşte să lupte cu flăcările. Oripilat, Napoleon exclamă:

"Asta întrece orice măsură: este un război de exterminare, o tactică oribilă, fără precedent în istoria civilizaţiei... Să dai foc propriilor oraşe! Un demon îi inspiră pe aceşti oameni... Sunt nişte barbari... E un spectacol înspăimântător!".

Apoi, făcând aluzie la tactica pământului pârjolit, instaurată de vechile populaţii din Caucaz şi Rusia meridională, care în felul acesta voiau să-i descurajeze pe cei care le călcau teritoriile, el adaugă: "Ce popor ! Sunt sciţi, adevăraţi sciţi!". El i se adresează în special lui Caulaincourt, cunoscut pentru simpatia sa faţă de ruşi.

Chiar dacă nu dă crezare zvonurilor că palatele sunt minate, Murat şi prinţul Eug ne, ca şi mareşalul Berthier îl imploră să părăsească locul acela teribil. El ezită însă, deoarece plecarea sa precipitată din Kremlin ar putea fi interpretată ca o fugă şi acest lucru ar avea consecinţe regretabile asupra moralului armatei sale. Berthier găseşte un argument decisiv:

"Sire, dacă inamicul atacă trupele ce se află în afara Moscovei, Majestatea Voastră nu va avea nici un fel de mijloc de comunicare cu ele".

Către ora patru după-amiază, Napoleon se îndreaptă spre poarta care dă spre Piaţa Roşie, însoţit de ofiţerii săi de stat major. Flăcările îi împiedică însă să iasă pe aici, aşa că ofiţerii săi găsesc o ieşire către cheiul Moscovei. Fumul gros, cenuşa dusă de vânt le încetinesc înaintarea.

"Aerul era aproape irespirabil, iar scânteile cădeau ca o ploaie. Păşeam pe un sol de foc, sub un cer de foc, între două ziduri de foc", avea să descrie această scenă Philippe de Ségur.

Napoleon hotărăşte să se retragă în palatul Petrovsk, situat în afara oraşului, unde suveranii ruşi aveau obiceiul de a-şi petrece noaptea, înainte de a-şi face intrarea solemnă în vechea capitală. Ofiţerii îi aduc o pancartă găsită la Voronovo, printre ruinele uneia dintre casele guvernatorului Rostopcin. Acesta scrisese:

"Am înfrumuseţat timp de opt ani acest sat şi am trăit fericit în sânul familiei mele. Locuitorii acestor pământuri, în număr de 1720, le-au părăsit la apropierea voastră. Eu am dat foc casei pe care am părăsit-o, pentru ca ea să nu fie mânjită de prezenţa voastră. Francezi, eu am abandonat două case la Moscova, cu mobilier în valoare de o jumătate de million de ruble. Aici nu veţi găsi decât cenuşă".

Napoleon este consternat. Această pancartă este dovada urii profunde a ruşilor faţă de el. În aceste condiţii, va fi foarte greu de încheiat o pace.

În 18 septembrie focul se linişteşte. Împăratul parcurge străzile oraşului şi exclamă: "Asta e tot ce a rămas din Marea Moscovă?"

În aceeaşi seară el îi scrie împărătesei Marie Louise: "Guvernatorul oraşului şi ruşii au pus foc în oraş din cauză că au fost învinşi (...) Aceşti mizerabili au distrus chiar şi pompele de apă".

În aşteptarea condiţiilor de pace

Napoleon nu avea cum să prevadă ocuparea şi administrarea unui oraş abandonat, care se transformă încet, încet în cenuşă. Desigur, soldaţii francezi, ca şi aliaţii lor vor fi acuzaţi de incendierea Moscovei, ceea ce va exacerba patriotismul fanatic al ruşilor. El se gândeşte că trebuie să facă ceva, dar repede, pentru a-şi restabili prestigiul. Dar ce anume?

Aplecat asupra hărţii, face calculul că pentru a ajunge la Sankt Petersburg ar avea nevoie de 15 zile de marş. În plus, forţele ruse masate în direcţia aceasta, câteva mii de oameni, nu constituie o forţă capabilă să-l oprească.

Napoleon îşi cheamă mareşalii pentru a le expune planul său de a arde ce-a mai rămas din Moscova, după care trupele sale se vor putea îndrepta spre Petersburg, unde armata lui Macdonald va putea să-l ajungă din urmă. Plin de entuziasm exaltat, el se gândeşte că va uimi întreaga Europă după ce va fi cucerit, în răstimp de trei luni, două mari capitale ale Nordului:

"Ce glorie şi ce va zice lumea când va afla că am cucerit în trei luni două dintre cele mai mari capitale ale Nordului!".

Mareşalii săi sunt împotriva acestei noi campanii în ajun de iarnă, cu o armată diminuată şi cu "forţele lui Kutuzov în spate". Ei invocă, de asemenea, oboseala, lipsa hranei, drumul pustiu, dar şi fanatismul ruşilor. Napoleon nu mai insistă, ştiind bine că armata sa are nevoie de odihnă. Oricum, ştiind că armata sa a abandonat vechea capitală fără luptă, Alexandru va fi nevoit să ceară pacea.

Însă Kutuzov îi raportează lui Alexandru abia în 16 septembrie pierderea Moscovei:

"Îndrăznesc să raportez Majestăţii Voastre Imperiale că intrarea duşmanului în Moscova nu înseamnă învingerea Rusiei. Marea armată este distrusă prin fier, foame şi dezertări. Ea nu mai are în Moscova decât sfărâmături. Este în mijlocul Rusiei, dar nici un rus nu i s-a supus încă".

Vestea că Moscova a fost abandonată în mâinile francezilor stârneşte reacţii vii la Curte şi în saloanele din Sankt Petersburg. Sora împăratului, Ecaterina Pavlovna, care se află în acel moment la Iaroslavl, îl imploră să nu încerce cumva să încheie pacea cu Napoleon:

"Moscova este în mâinile lui...e adevărat acest lucru este inexplicabil. Dragul meu, nu uita hotărârea ta... nici un fel de pace!"

Pe de altă parte, Napoleon îi transmite lui Alexandru un prim mesaj în care îi face propuneri de pace. Într-un alt mesaj, el îi explică faptul că incendiul Moscovei a fost ordonat de guvernatorul Rostopcin şi că el însuşi a ordonat împuşcarea a 400 de incendiatori.

Deşi tulburat de aceste informaţii, Alexandru înţelege că un tratat de pace în acest moment ar fi ruşinos pentru ruşi, ba ar însemna chiar sfârşitul Rusiei. Nu, în nici un caz nu va mai exista un nou Tilsit. Alexandru nu poate uita atmosfera glacială din capitala Rusiei după încheierea acestui tratat, când opinia publică exclamase plină de indignare:

"Niciodată, Rusia, sfânta Rusie ortodoxă a lui Petru I şi a Ecaterinei cea Mare nu a suferit ceva atât de înjositor. Trădarea de la Tilsit este execrabilă".

În consecinţă, Alexandru nu-i transmite nici un răspuns lui Napoleon şi rosteşte o frază istorică:

"Napoleon sau eu! Eu sau el! Am învăţat să-l cunosc şi nu mă va mai înşela niciodată".

La Moscova, Napoleon dă impresia că a încheiat războiul şi că aşteaptă doar condiţiile de pace ale lui Alexandru.

Vreau pacea numaidecât!

Aşteptând noutăţi din partea ţarului, Napoleon pare calm şi încearcă să restabilească ordinea în Moscova. El se ocupă de treburile de stat ca şi cum ar fi la Tuileries, trece trupe în revistă, vizitează spitale, depozite şi magazine.

În mijlocul ruinelor se ridică chiar şi un teatru, în care sunt invitaţi actori de la Paris. Tarquino, un tenor italian este invitat la Kremlin de două ori pentru a-i cânta împăratului câteva din ariile sale favorite.

O perioadă, toată lumea se autoiluzionează văzând vremea deosebit de caldă, ce se prelungeşte încă. Napoleon exclamă:

"Toamna de aici e chiar mai blândă decât la Paris sau Fontainbleau. Caulaincourt s-a amuzat să ne spună poveşti despre iarna rusească, numai bune de speriat copiii".

În plus, un alt motiv de satisfacţie este faptul că ştafetele îi aduc la timp mesajele de la Paris. Napoleon pare să guverneze imperiul său aproape la fel de bine de la Moscova, ca şi de la Paris.

La început de octombrie însă, Napoleon începe să devină neliniştit. De mai bine de două săptămâni nu are nici un fel de veşti de la Alexandru. Pentru a găsi o soluţie la toate problemele, el dictează un memorandum detaliat în care prezintă cele trei soluţii pe care le are în vedere. Prima, aceea de a înainta spre Kaluga, adică exact în direcţia din care Kutuzov primeşte întăriri din provinciile meridionale. Cea de a doua, de a se retrage pe drumul spre Smolensk pune probleme, deoarece Vitebsk, ca şi Smolensk sunt zone sărace în comparaţie cu cele din Prusia Orientală. În sfârşit, cea de-a treia posibilitate este de a concentra grosul forţelor sale spre Velikie Luki. Această mişcare ar putea fi luată drept o ofensivă şi nu o retragere, deci i se pare a fi cea mai atrăgătoare.

În 3 octombrie, după o noapte extrem de agitată, Napoleon îi cere lui Caulaincourt să-i înmâneze un mesaj ţarului. Caulaincourt declară că o asemenea misiune este inutilă, întrucât Alexandru va refuza să-l primească. Napoleon îi cere apoi să meargă cu o propunere de pace la cartierul general al lui Kutuzov. Caulaincourt refuză din nou, subliniind că este mult mai înţelept să fie evitat orice fel de demers, întrucât acest lucru ar fi interpretat ca un semn de slăbiciune.

"Bine, răspune Napoleon, îl voi trimite pe Lauriston".

Fostul ambasador la Moscova îi expune împăratului aproape aceleaşi argumente ca şi Caulaincourt, dar acceptă totuşi să meargă să-l vadă pe Kutuzov. "Vreau pacea, o vreau numaidecât", repetă Napoleon.

Lauriston ajunge la avanposturile ruşilor în seara de 4 octombrie. A doua zi, în jurul orei 10 dimineaţa este condus în cortul lui Kutuzov. După ce-i prezintă mareşalului prima scrisoare de intenţii, el anunţă că Napoleon i-a încredinţat o a doua scrisoare, adresată ţarului şi pe care ar trebui să o înmâneze personal. Kutuzov îi răspunde că nu dispune de autoritatea necesară pentru a-i acorda liberă trecere către Sankt Petersburg. Lauriston nu-şi pierde cumpătul. Chiar dacă, spune el, nu va putea înmâna personal ţarului scrisoarea lui Napoleon, ar fi de dorit ca aceasta să fie trimisă printr-un curier care, pentru a-şi putea scurta drumul, ar avea liberă trecere la traversarea liniilor franceze.

Kutuzov îi mulţumeşte, dar adaugă faptul că ruşii îşi cunosc foarte bine ţara, deci şi drumul pe care trebuie să-l urmeze. Apropiindu-se de fereastră, el remarcă totodată, că ploaia nu încetează şi deci ar fi inuman ca o ştafetă să plece pe o aşa vreme execrabilă. Laurison se apropie încet de scopul misiunii sale. Nu crede oare mareşalul că ar fi timpul, atât pentru ruşi, cât şi pentru francezi să încheie acest război?

"Să terminăm războiul, se miră Kutuzov? Dar războiul nu a început încă".

După câteva momente de tăcere, el adaugă:

"Posteritatea mă va blama dacă eu voi fi cel care voi conduce orice gen de conciliere, pentru că aşa este spiritul actual al naţiunii mele...Ruşii îi consideră pe francezi ca şi pe tătarii lui Gengis Khan".

"Există totuşi o diferenţă", protestează Lauriston. "Poporul rus nu vede această diferenţă", îi răspunde Kutuzov.

În câteva cuvinte, fără a ridica vocea, el îi comunică interlocutorului său că este perfect informat despre dificultăţile pe care le întâmpină zilnic francezii, despre eşecul din Spania, ca şi despre nemulţumirea generală, ce creşte în Europa. După mai bine de o jumătate de oră, Lauriston înţelege că această întrevedere nu poate schimba nimic şi cere permisiunea de a se retrage. El obţine doar un scurt armistiţiu până la întoarcerea aghiotantului cu răspunsul ţarului.

În ziua următoare, Lauriston este deja la Moscova şi se prezintă imediat la Kremlin. Raportul lui îi dă lui Napoleon iluzia că pacea se apropie. Timpul trece, însă nici un răspuns nu parvine din capitala rusă.

Încredinţându-se încă o dată că ţarul nu are de gând să înceapă tratativele de pace, Napoleon îşi pune din nou obsedanta întrebare:Ce-i de făcut?. El i-a trimis deja lui Alexandru trei scrisori. Răspunsul acestuia întârzie, dar este clar că nu poate fi vorba de nici un fel de tratative. Această a treia tentativă îl irită şi-l tulbură, deoarece este obişnuit să i se ceară pacea, nu să o ceară el însuşi.

Napoleon nu se poate hotărî nici să plece, dar nici să rămână: "Retragerea ar putea să pară mai degrabă o fugă", declară el. "Acest lucru ar avea repercursiuni în Europa... Nu trebuie niciodată să baţi în retragere şi să-ţi recunoşti astfel propriile greşeli". În acelaşi timp, el caută o justificare pentru cazul în care ar părăsi capitala: "Moscova nu este de fapt o poziţie militară, ci una politică".

Un exod tardiv

În 13 octombrie, oraşul se trezeşte acoperit de un strat subţire de zăpadă, care de altfel se topeşte foarte repede. O dată cu primii fulgi de zăpadă, Napoleon începe să-şi piardă iluziile. Fără a o recunoaşte, el ia această primă manifestare a iernii ruseşti ca un avertisment. Nopţi întregi, împăratul umblă cu paşi mari încolo şi încoace, pradă unei vii agitaţii. El se gândeşte la evacuarea ulterioară a oraşului, dar revine apoi asupra deciziei, dar dă totuşi ordin ca răniţii şi bolnavii să fie transportaţi în Mojaisk.


În circa 20 de zile, armata sa ar trebui să fie deja în cartierul de iarnă. Cu toată fervoarea pregătirilor, el nu uită să ordone să fie coborâtă crucea aurită de pe Clopotniţa lui Ivan cel Mare, pentru a o monta ulterior pe Domul Invalizilor în Franţa (din nefericire, în timpul retragerii, această relicvă, ce constituia un adevărat obiect de veneraţie pentru moscoviţi, s-a pierdut).

Atacul neaşteptat al ruşilor în după-amiaza zilei de 18 octombrie asupra armatei conduse de Murat şi faptul că un cazac trage asupra acestuia, îl face pe Napoleon să se decidă. De pace nici nu mai poate fi vorba.

În aceste condiţii, în zorii zilei de 19 octombrie, primii soldaţi francezi încep să părăsească oraşul, pentru ca în 22 octombrie, la apusul soarelui, toţi cei 100.000 de combatanţi, francezi şi aliaţi să abandoneze oraşul martir.

Retrăgându-se, soldaţii nu reuşesc să şteargă socotelile făcute pe zidurile Catedralei Uspenski:

"S-au strâns 288 de kilograme de aur şi 5.200 de kilograme de argint".

Decizia lui Napoleon este de a se retrage spre Kaluga şi Smolensk, chiar dacă trebuie să facă un lung ocol, pentru a putea apoi să se aprovizioneze într-un teritoriu nepustiit. El vrea să atingă astfel cât mai repede frontiera cu Polonia. În momentul în care părăseşte Moscova, el exclamă:

"Să mergem spre Kaluga şi vai de cei pe care-i voi întâlni în calea mea!"

În Moscova mai rămân circa 8.000 de militari ai generalului Mortier, care a primit deja indicaţii speciale. Cândva împăratul declarase: "Eu nu fac niciodată lucruri inutile". Însă tocmai acum, după o lună de şedere într-o Moscovă pustiită, el îi dă lui Mortier ordinul barbar şi de-a dreptul inutil de a arunca în aer principalele edificii publice, Kremlinul şi mai ales Catedrala Vasili Blajennîi, pe care el o numeşte "la Mosquée". Acesta este răspunsul său la tăcerea lui Alexandru.

183.000 de butoaie cu praf de puşcă sunt puse în toate încăperile palatului ţarului. Fitilele sunt aprinse şi francezii pleacă. Destinul face însă ca acest loc sacru să fie ocrotit. În timp ce Napoleon înaintează spre Kaluga, începe o ploaie torenţială şi flăcările se sting...

Aceeaşi ploaie teribilă desfundă drumurile şi-l sileşte să se oprească. Abia cu greu mai pot fi scoase tunurile împotmolite în noroi.

Începutul unui nou anabasis

Napoleon nu putea să aleagă ceva mai prostesc şi mai păgubitor pentru armata sa:să rămână în Moscova până în octombrie, permiţând soldaţilor săi să jefuiască oraşul, pentru ca apoi să părăsească garnizoana aproape la întâmplare, să se apropie apoi de Kutuzov, dar fără a trece la ofensivă, după care să cotească spre dreapta, spre Maloiaroslaveţ, şi apoi să se întoarcă spre Mojaisk, pe drumul pustiit al Smolenskului.

În 26 octombrie, când începe fatala mişcare a retragerii armatei lui Napoleon, moralul trupelor este la pământ. După ce lasă în urmă Mojaisk-ul, la doar câteva verste de oraş, îi ajunge iarna din urmă. Oamenii încep să moară, unii de oboseală, alţii de foame şi frig. Se aud sinistre urlete de lupi. Ca să poată trece prin mlaştini, artileriştii sunt nevoiţi să descalece şi să se înhame singuri la tunuri, pentru a le putea salva.

Efectivele armatei franceze, care au scăzut acum la început de noiembrie la aproximativ 55.000 de combatanţi, nu sunt însă suficiente pentru a angaja, fără riscuri, o bătălie. În 6 noiembrie, prima furtună de zăpadă surprinde armata franceză. Termometrele coboară deja la -12 grade, iar ruşii înconjoară coloanele înfometate, ce par a se scurge către Smolensk, pe drumul pierzaniei.

Napoleon fuge mai departe, lăsând în voia sorţii porţiuni zdrobite din armata sa. Armata sa sau mai bine zis fantoma ei străbate automat distanţele. Cei care cad nu se mai pot ridica şi rămân pe loc. Abia apucă să închidă ochii, că fraţii lor de arme le scot cizmele, îmbrăcămintea şi iau cu sine puţinele provizii pe care muribunzii au reuşit să le conserve. Spectacolul este halucinant şi această viziune de coşmar îi va bântui nopţi întregi pe cei care reuşesc să supravieţuiască.

Restul campaniei nu este decât o agonie. Rămăşiţele Marii Armate sunt atacate fără încetare, iar, ultimii soldaţi francezi sunt alungaţi de pe teritoriul rus. Când trece din nou Niemenul, la 31 decembrie, ceea ce fusese odată La Grande Armée nu mai are decât aproximativ 20.000 de oameni. Contele de Ségur avea să scrie cu amărăciune:

"Ce oameni! Ce şef! Ce soartă! Sunt tot acei care, cu 13 ani în urmă încercaseră să ispitească Orientul prin Egipt, zdrobindu-se de porţile lui. De-atunci ei au cucerit Europa. Şi iată-i revenind din Nord, înfăţişându-se din nou acestei Asii şi zdrobindu-se din nou la porţile ei! Cine i-a împins în acestă viaţă rătăcitoare şi aventuroasă ? Nu erau barbari plecaţi în căutarea unor clime mai bune, a unor locuinţe mai comode, a unor bogăţii mai mari; Dimpotrivă, aveau toate aceste bunuri, se bucurau de toate aceste plăceri, dar le-au părăsit ca să trăiască fără adăpost, fără pâine, ca să cadă în fiecare zi şi pe rând, morţi sau mutilaţi. Ce nevoie i-a îndemnat să facă asta? Care alta, dacă nu încrederea într-un şef până atunci infailibil, ambiţia de a isprăvi o mare operă începută glorios, beţia victoriei şi mai ales acea nepotolită pasiune de glorie, acest instrument puternic care-l împinge pe om la moarte, pentru a căuta nemurirea!"

Napoleon însuşi avea să declare despre această campanie dezastruoasă:

"Acest război cu Rusia a fost o afacere proastă. M-am înşelat nu numai asupra scopului acestuia sau a oportunităţii politice, dar chiar şi asupra modului de a-l purta. Am ajuns la Moscova şi am crezut că voi semna pacea, dar am rămas acolo prea mult. Am crezut că voi obţine într-un an ceea ce ar fi trebuit să execut în două campanii...".

Şi ca şi când nu-şi putea imagina că ceasul imperiului său sunase deja, el adăugă: "Am făcut o mare greşeală, dar voi avea mijloace să o repar". Viitorul apropiat avea să-i distrugă şi această ultimă iluzie. Doi ani mai târziu, sub presiunea întregii Europe coalizate împotriva lui, Napoleon este obligat să abdice.

Oamenii lui Napoleon

- Jérôme Bonaparte (1784-1860), fratele cel mai mic al lui Napoleon. Rege al Westfaliei (1807-1813). În campania din Rusia a condus un corp de armată de 70.000 de oameni, între care se aflau 17.000 de westfalieni.
- Eugne Rose de Beauharnais (1781-1824), general, vicerege al Italiei, prinţ de Veneţia, duce de Leuchtenberg, prinţ d'Eichstatt. Fiul Josephinei de Beauharnais. În 1812 el este numit comandant al Corpului 4 al armatei franceze.
- Jacques MacDonald (1765 - 1840), mareşal, duce de Taranto. Comandant al flancului stâng al armatei cu care Napoleon a invadat Rusia.
- Philippe-Paul de Ségur (1780-1873), diplomat, istoric. A fost aghiotant al lui Napoleon şi l-a însoţit pe acesta în Campania din Rusia, cu gradul de general de brigadă.
- Joachim Murat (1767-1815), mareşal al Imperiului în 1804, apoi rege de Neapole (1808-1815). Căsătorit cu Caroline Bonaparte, cea de-a treia soră a împăratului. A fost lăsat la comandă de Napoleon, care s-a dus în Franţa spre a contracara lovitura de stat plănuită de generalul Malet. Murat a abandonat armata şi a plecat să-şi salveze tronul, încredinţând conducerea lui Eug ne de Beauharnais.
- Louis Alexandre Berthier (1753-1815), mareşal, prinţ de Neuchâtel, duce de Valengin, prinţ de Wagram.
- Armand Caulaincourt (1773-1827), marchiz, duce de Vicence, general şi diplomat. El a devenit aghiotant al lui Napoleon în 1802. Ambasador în Rusia între 1807 -1811, ministru de externe în 1813.
- Géraud Cristophe Michel Duroc (1722-1813), general, duce de Frioul. A fost aghiotant al lui Napoleon în Italia, apoi în Egipt. Mareşal al palatului în 1804.
- Louis Marie Jacques Amalric Narbonne-Lara (1734 - 1821), conte, general. Ministru de război în 1791. Numit aghiotant al lui Napoleon în 1811.
- Louis Nicolas Davout (d'Avout) (1770-1823), mareşal, duce de Auerstedt, prinţ d'Eckmühl. Se remarcă în campania din 1809 şi în cea din Rusia, în bătălia de la Moghilev.
- Michel Ney (1769-1815), mareşal, duce d'Elchingen (1808), prinţ de Moscova. În Campania din 1812 conduce ariergarda armatei franceze în timpul retragerii.

Oamenii ţarului

- Mihail Bogdanovici Barclay de Tolly (1761-1818), general-feldmareşal. Ministru al armatei până în septembrie 1812, când cere să fie trecut în rezervă din motive personale.
- Mihail Ilarionovici Kutuzov (1745-1813). L-a înlocuit la comanda armatei ruse pe Barclay de Tolly. Este considerat salvatorul Rusiei în faţa invaziei napoleoniene.
- Piotr Ivanovici Bagration (1765-1812), comandant de oşti, cneaz. În războiul din 1812 a comandat Armatele 2 şi 3 de Vest. Este rănit într-un atac şi moare pe moşia sa, în gubernia Vladimir.
- Leonti Leontievici Bennigsen (1745-1826), general de cavalerie. În timpul războiului din 1812 a fost şef de stat major, dar scos din funcţie din cauza intrigilor.
- Dmitri Serghevici Dohturov (1756-1816), general. În 1812, când a început retragerea lui Napoleon din Moscova, Kutuzov l-a trimis să-i taie calea acestuia la Maloiaroslaveţ.
- Alexandr Ivanovici Ostermann-Tolstoi (1771-1857), general. În războiul din 1812 revine în armată ca voluntar în Corpul 1 de infanterie şi e numit comandant al Corpului 4 infanterie al Armatei de vest.
- Mihail Andreevici Miloradovici (1771-1825), general. În timpul luptei de la Borodino comandă aripa dreaptă a Armatei 1. Este numit apoi şeful ariergardei, care a asigurat retragerea armatei ruse spre Tarutino.
- Feodor Petrovici Uvarov (1773-1824), general de cavalerie. În 1812 este numit comandant al Corpului 1 cavalerie. A participat la luptele de la Viazma şi Krasnoe.
- Alexandr Petrovici Tormasov (1752-1819), general. În Războiul din 1812 a comandat Armata a 3-a.
- Piotr Hristianovici Wittgenstein (1768-1842), feldmareşal. La începutul războiului din 1812 îi este încredinţat Corpul 1. După moartea lui Kutuzov este numit în locul acestuia la conducerea forţelor armate ruse.
- Alexei Petrovici Ermolov (1772-1861), general şi diplomat. După bătălia de la Borodino a fost numit şef al Statului Major al Armatelor I-a şi a 2-a ruse.
- Nicolai Nicolaevici Raevski (1771-1829), general şi om politic. În 1812 a comandat Corpul 7 Infanterie.
- Mihail Semionovici Voronţov (1782-1856), general. A condus o divizie de grenadieri din cadrul celei de-a 2-a armate. A fost rănit în bătălia de la Borodino.
""