Autor 6169 vizualizări


Cehoslovacia reprezintă excepția în rândul țărilor sovietizate după război, fiind singura în care Partidul Comunist s-a bucurat, în primă fază, de o oarecare legitimitate. Această legitimitate s-a pierdut în anii '50, epoca sovietizării brutale, și a fost recâștigată de curentul reformist condus de Dubček. Însă după reprimarea Primăverii de la Praga, noua conducere comunistă se va întoarce la un regim închis, ultraconservator, pe care nu va reuși să-l reformeze.

Istoricii au observat că Partidul Comunist Cehoslovac, care fusese înainte de 1948 cel mai moderat dintre toate partidele comuniste din Europa de Est, s-a transformat după lovitura de stat din februarie 1948 în cel mai dur dintre toate, comuniștii cehoslovaci remarcându-se prin „combinația lor de represivitate, rigiditate, xenofobie și ferocitate a epurărilor interne” .

PCCS începe să se schimbe abia după 1960, cedând în fața destalinizării dorite de Hrușciov. Cursul reformator din PCCS, încurajat inițial de Uniunea Sovietică, avea să ducă însă la una din marile crize ale comunismului. În ianuarie 1968, inflexibilul Antonín Novotný e înlocuit din funcția de Secretar General de slovacul Alexander Dubček, care promitea următoarele:„renovarea politicii țării și revitalizarea economiei acesteia, prin inițiativa partidului comunist;câștigarea încrederii publice în realitatea reformelor, instituționalizându-le sistematic și incluzând emanciparea operațională a statului și a instituțiilor sociale din cămașa de forță a înăbușitoarelor restricții de partid;și împiedicarea efervescenței rezultante de a depăși perimetrele sovietice de permisivitate post-1956.”

Viziunea lui Dubček de a crea un „socialism cu față umană” s-a bucurat de un adevărat sprijin popular, mai ales datorită măsurilor privind desființarea cenzurii și restabilirea libertății de exprimare. Cursul accelerat al reformelor prevăzute de Dubček i-a alertat însă pe sovietici, aceștia temându-se că „socialismul cu față umană” din Cehoslovacia pune în pericol întreg sistemul socialist și, mai ales, poate afecta interesele strategice ale URSS. De aceea, „Primăvara de la Praga” a ajuns să aibă aceeași soartă ca Revoluția Maghiară din 1956:în noaptea de 20-21 august 1968, o forță armată formată din trupe ale Organizației Tratatului de la Varșovia (Uniunea Sovietică, Bulgaria, Polonia și Ungaria) invadează Cehoslovacia și pune capăt procesului de liberalizare. Motivată prin doctrina Brejnev (sau doctrina suveranității limitate), invadarea Cehoslovaciei reprezintă momentul de răscruce al comunismului mondial, care a demonstrat încă o dată (după 4 noiembrie 1956) că independența țărilor socialiste este o utopie.

Represiunea ce a urmat invaziei sovietice din august 1968 nu a fost la fel de dură precum cea din Ungaria de după 1956. Dubček a fost înlocuit în aprilie 1969 cu Gustav Husák, un comunist conservator care aprecia că invazia sovietică fusese justificată și care avea să se asigure că idealurile Primăverii de la Praga vor fi reprimate.

Cehoslovacia post-1968 

Citește și Apoteoza lui Ceauşescu – 21 august 1968

În schimb, regimul Husák a încercat aceeași politică de legitimare prin consumerism care i-a adus lui Kádár popularitatea în rândul maghiarilor. A fost tot un fel contract social între o societate ce trebuia să rămână pasivă și un regim al cărui mesaj era, după cum îl surprinde istoricul Timothy Garton Ash, următorul:„Uitați 1968. Uitați tradiția noastră democratică. Uitați că ați fost vreodată cetățeni cu drepturi și datorii. Uitați de politică. În schimb, vă oferim o viață sigură, confortabilă. Magazinele vor fi pline de mâncare și cârciumile de bere ieftină. [...] Tot ce vă cerem e să vă conformați exterior și public.” .

Diferența dintre Ungaria și Cehoslovacia a constat în aceea că regimul lui Husák nu a renunțat niciodată la represiune. Până în ultimele luni ale regimului comunist, în Cehoslovacia opozanții au fost persecutați și arestați.

Așadar, într-o analiză comparativă a regimurilor comuniste din Europa post-stalinistă, Ungaria ar intra la categoria „așa da”. Regimul comunist din Ungaria nu a încetat niciun moment a fi autoritar, dar a căutat să-și respecte promisiunile de bunăstare economică și socială (spre deosebire, de exemplu, de regimul ceaușist) și a fost ceva mai liberal în privința supravegherii și intimidării populației. La polul opus, Cehoslovacia se remarcă printr-un regim ultraconservator pe plan politic, care nu se sfiește să-i aresteze pe disidenți și care face tot posibilul să-și mențină supușii pasivi și indiferenți la evoluția politică.

Spre deosebire de Ungaria, Cehoslovacia a avut norocul de a nu se confrunta cu probleme economice atât de grave. Dacă în 1988 datoria externă a Ungariei era cea mai mare din blocul estic, cea a Cehoslovaciei – de cinci miliarde de dolari – era cea mai mică . Dar asta a fost, într-un fel, și un ghinion. Căci, în toate cazurile, declinul economic al regimurilor comuniste a adus populația la limita răbdării și a dechis ochii privind eșecul inevitabil al sistemului comunist.

 

Opoziția:Charta ’77

Regimul cehoslovac a fost foarte eficient în reprimarea mișcărilor de opoziție, cărora nu le-a permis să se extindă. Cu toate acestea, au existat persoane care, de-a lungul anilor, s-au încumetat să întreprindă acțiuni de protest. În perioada „Normalizării” de după 1968, cea mai importantă asemenea acțiune a fost declarația cunoscută drept Charta ’77, din 1 ianuarie 1977. Declarația de protest a fost o inițiativă a lui Václav Havel, Jan Patočka, Zdeněk Mlynář, Jiří Hájek și Pavel Kohout. Pornind de la drepturile și libertățile consfințite de Constituția cehoslovacă și de la principiile privind drepturile omului ale Actului Final de la Helsinki, pe care guvernul Husák îl semnase cu doi ani înainte, Charta ’77 cerea respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor:dreptul la liberă exprimare, dreptul de a nu fi supus terorii, dreptul la educație pentru toți, libertatea exprimării în artă, libertatea exprimării convingerilor religioase, dreptul de a-ți părăsi țara nestingherit etc .

Fondatorii mișcării au gândit Charta ’77 ca „o asociație liberă, informală/neoficială și deschisă, care reunește oameni cu convingeri diferite, uniți de dorința de a apăra, individual sau în comun, respectarea drepturilor civile și drepturilor omului.” În plus, ei au subliniat că „Charta ’77 nu este o organizație” și că ea „nu este bază de opoziție la activitatea politică.”

Totuși, după cum era de așteptat, guvernul comunist a perceput Charta ’77 drept o amenințare directă și a făcut tot posibilul pentru a evita propagarea mișcării. Fondatorii mișcării și cei care au îndrăznit să-și pună semnătura pe declarația chartei (aproximativ 2000 de oameni) au fost aspru persecutați. Ca urmare a acestor persecuții, în 1978 a luat naștere Comisia pentru Apărarea celor Persecutați pe Nedrept (V.O.N.S.). La rândul ei, această mișcare a fost reprimată, iar liderii ei, între care și Václav Havel, au fost judecați și condamnați cu până la cinci ani de închisoare.

 

Începutul sfârșitului

Abia spre sfârșitul anilor ’80 opoziția reușește să-i trezească pe cehoslovaci din pasivitate. Pe 21 august 1988, cu ocazia aniversării a două decenii de la invazia sovietică, are loc o demonstrație în piața Venceslas din Praga, la care cei 10.000 de oameni adunați încep să scandeze numele lui Dubček . Demonstrația este reprimată brutal de poliție, însă populația nu este intimidată, organizând în următoarele luni alte câteva manifestații .

Tot în anul 1988 se remarcă mișcarea de opoziție venită dinspre o Biserică Catolică până atunci favorabilă (sau cel puțin supusă) regimului. O petiție cerând o mai mare libertate religioasă și o mai mare autonomie a Bisericii Catolice în raport cu statul adună 400.000 de semnături . Un rol important în mobilizarea Bisericii împotriva regimului l-a jucat arhiepiscopul de Praga, Cardinalul Primat Františk Tomášek .

Trebuie subliniat că, în timp ce în Ungaria, noua elită intelectuală a fost cea care s-a mobilizat pentru întârirea opoziției, în Cehoslovacia acest rol le-a revenit artiștilor. În 1989, ei au fost cei care au preluat rolul unei contraelite politice inexistente și au preluat rolul de purtători de cuvânt ai populației.

 

Factorul Gorbaciov

Spre deosebire de PMSU, PCCS a fost puternic afectat de venirea la putere în URSS a lui Mihail Gorbaciov. Dacă în Ungaria tradiția reformistă a făcut ca liderii comuniști să vadă în noul lider sovietic un model (pe care aveau chiar să-l depășească), în Cehoslovacia Gorbaciov a fost considerat o amenințare. Comuniștii conservatori de la Praga, la fel ca cei din RDG și România, nu erau deloc favorabili reformării sistemului și se temeau că prezența unui reformator în funcția supremă din URSS avea să le submineze puterea. Și aveau dreptate.

Citește și Mihail Gorbaciov și politica socială şi economică a URSS

Oficial, PCCS nu a respins posibilitatea reformării regimului pe modelul gorbaciovist, dar nu a luat nicio măsură concretă în această direcție. În 1987, Husák a prezentat în fața Comitetului Central un program de reforme, însă acesta era gândit să intre în practică abia în 1991, arătând că liderii PCCS nu se grăbesc să copieze modelul Uniunii Sovietice. La sfârșitul aceluiași an, în decembrie, Husák a cedat funcția de Secretar General lui Miloš Jakeš, tot un comunnist conservator, păstrând însă președinția republicii.

Elementul-cheie în prăbușirea regimului din Cehoslovacia a fost refuzul URSS de a mai sprijini PCCS, partid care, în viziunea reformatorilor de la Kremlin, era prea conservator. Fără sprijinul Uniunii Sovieticii, comuniștii cehoslovaci rămâneau singuri. Astfel, nu e de mirare că liderii comuniști cehoslovaci au cedat în cele din urmă puterea abia după ce URSS le-a distrus complet legitimitatea. Vom vedea în continuare cum.

 

Revoluția de catifea

De la începutul anului 1989, numărul demonstrațiilor din Cehoslovacia crește constant, comuniștii fiind confruntați de o opoziție din ce în ce mai activă. După ce la una din aceste demonstrații, Václav Havel – care își câștigase deja o faimă atât în interiorul țării, cât și în afara ei – este arestat și condamnat la nouă luni de închisoare, guvernul Husák e luat prin surprindere de un puternic val de proteste interne și de reacții din Occident (din partea presei, a organizațiilor internaționale, dar și a unor guverne străine) referitoare la arestarea faimosului disident . Ca urmare a presiunilor internaționale și a solidarizării populației pentru Havel, sentința acestuia va fi redusă la trei luni.

Opoziția începe să se organizeze și să se radicalizeze (din ce în ce mai multe cereri politice), riscând tot mai multe acțiuni împotriva regimului. Partidul rămâne însă ferm pe poziții, reprimând violent toate demonstrațiile de protest. Situația se schimbă la sfârșitul lunii octombrie – începutul lunii noiembrie, când căderea lui Honecker și a Zidului Berlinului îi privează pe comuniștii cehoslovaci de ultimul lor aliat. Aceleași două evenimente insuflă populației noi speranțe privind posibilitatea de schimbare a regimului și duc la creșterea semnificativă a numărului de persoane ieșite în stradă la proteste. 

Pe 17 noiembrie, mitingul organizat pentru comemorarea a 50 de ani de la reprimarea unei mișcări studențești de către naziști se transformă în protest împotriva regimului și e reprimat brutal de poliție. Două zile mai târziu, 200.000 de oameni se adună pe străzile din Praga, iar pe 24 noiembrie, numărul lor ajunge la jumătate de milion .

Pe 19 noiembrie, ia naștere, în teatrul Lanterna Magică din Praga, Forumul Civic, al cărui lider nu putea fi altul decât Havel. Primul gest al acestei asociații, care reunea toate mișcările din opoziție, a fost de a cere demisia principalilor lideri comuniști, începând cu Husák și Jakeš . În același timp, în Slovacia apare o grupare asemănătoare, intitulată Publicul împotriva violenței. Cererile Forumul Civic sunt prezentate în data de 26 noiembrie, sub forma unui document intitulat simpli „Ce dorim”. Cererile cuprind chestiuni referitoare la drepturile și libertățile cetățenilor, schimbarea sistemului politic și economic, schimbarea politicii externe, justiția socială, mediul înconjurător și cultura .

În condițiile în care manifestațiile de stradă continuă, cu un număr din ce în ce mai mare de participanți, PCCS începe să cedeze. Un rol foarte important trebuie să-l fi jucat și faptul că ambasadorul URSS s-a întâlnit cu liderii Forumului Civic . A fost clar un gest îndreptat împotriva conducerii oficiale și un semn că Moscova era pregătită să accepte schimbarea regimului.

În ultimele zile ale lunii noiembrie și primele zile ale lui decembrie, întreaga conducere comunistă capitulează. Premierul Ladislav Adamec acceptă se întâlnească cu liderii opoziției pentru a începe negocierile . Pe 24 noiembrie, toți membrii Biroului Politic își dau demisia. Două zile mai târziu, la Congresul extraordinar al Partidului, mai mulți membri ai aripii conservatoare cer să fie eliberați din funcții . Cererile opoziției sunt acceptate, iar pe 3 decembrie, e anunțată lista noului guvern;aceasta va fi respinsă deoarece din 20 de scaune ministeriale, comuniștii păstrau 15.

Lovitura finală avea să vină însă din partea Moscovei:între 4 și 6 decembrie are loc în capitala URSS o întâlnire a Organizației Tratatului de la Varșovia, în cadrul căreia este votată o rezoluție privind condamnarea invaziei sovietice din 1968, pe care liderii de la Praga nu au încetat niciun moment s-o apere ca fiind justă . După ce se întoarce de la Moscova, Adamec își dă demisia. Două zile mai târziu, Husák renunță și el la președinție.

Pe 10 decembrie e anunțat primul guvern cu majoritate necomunistă. La sfârșitul lunii, în data de 28, Dubček e ales președinte al Adunării Naționale, iar în ziua următoare Havel, singurul pe care populația l-ar fi acceptat în această funcție, e ales preșdinte al republicii. În primul său discurs ca președinte, Havel denunță pasivitatea, indiferența și ipocrizia ce i-a caracterizat pe cehoslovaci atâta timp sub regimul comunist:„noi toți ne-am obișnuit cu un sistem totalitar și l-am luat ca atare, tocmai prin aceasta menținându-l în funcțiune. Altfel spus, cu toții suntem – deși, evident, fiecare în felul său – răspunzători de mersul mașinăriei totalitare, cu toții suntem – totodată – și creatorii săi.” De aceea, Havel consideră că primii pași în procesul de tranziție trebuie să fie recuperarea sinelui, redescoperirea relațiilor interumane și asumarea trecutului comunist. În consecință, considerăm că Stelian Tănase avea foarte mare dreptate când spunea că „Nicăieri ca la Praga revoluția nu a avut această încărcătură umanistă, această încercare aproape exasperată de a reface nu numai substanța materială a unei societăți, ci și spiritul ei.”

 

 

 

 


Bibliografie

*** Arhiva Libertății, 2011
Brown J.F., Surge to freedom. The end of communist rule in a Europe, Duke University Press, 1991
Fontaine Andre, Istoria Războiului Rece, București, Editura Militară, 1992-1994, vol. 1-2
Gaddis John Lewis, Războiul Rece, București, Rao, 2009
Garton Ash Timothy, Foloasele prigoanei:eseuri despre destinul Europei Centrale și de Est, București, Editura Fundației Culturale Române, 1997
Kramer Mark, The Soviet Union and the 1956 crises in Hungary and Polan:reassessments and new findings, în „Journal of contemporary history”, vol. 33., nr. 2, p. 163-215
Okey Robin, The demise of communist East Europe, Londra, Ed. Arnold, 2004
Pop Adrian, Originile și tipologia revoluțiilor est-europene, București, Editura Enciclopedică, 2010
Retegan Mihai, 1989. Principiul dominoului. Prăbușirea regimurilor comuniste europene, București, Editura Fundației Culturale Române, 2000
Rothschild Joseph, Întoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei Centrale și de Est după Al doilea Război Mondial, București, Editura Antet, 1997
Soulet Jean François, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iași, Polirom, 1998
Soulet Jean François, Istoria Europei de Est:de la al doilea război mondial până în prezent, Iași, Polirom, 2008
Staar Richard F., Communist regimes in Eastern Europe, ed. a IV-a, Hoover Institution Press, 1984
Tănase Stelian, Istoria căderii regimurilor comuniste:miracolul revoluției, București, Humanitas, 2009
White Stephen, Communism and its collapse, Routledge, 2001