Autor 7619 vizualizări


Relațiile dintre România și Libia au luat avânt la începutul anilor ’70, cu toate că ele existau încă din secolul XVII, când domnitori români au fost surghiuniți de Sultan, la „capătul pământului”, la Tripoli. Prima vizită oficială a unui șef de stat român în Libia a avut loc între 12 și 14 februarie 1974. Nicolae Ceaușescu, promovând politica sa pro-arabă, a făcut un turneu în țările arabe: Libia, Liban, Siria și Irak, perceput de presa vremii ca fiind „o nouă acțiune de mare anvergură a politicii internaționale a României”.

Vizita a fost pregătită de câteva inițiative comune în cadrul comisiilor ONU, dar și de asemănările dintre cei doi lideri: Ceaușescu, care se dorea un mediator al relațiilor arabo-israeliene, și panarabe, un promotor al socialismului în țările arabe, iar Gaddafi, se dorea un lider al lumii arabe, mai ales după moartea lui Nasser (în 1970), încercând să-i ia locul de lider ideologic al națiunilor arabe.

În încercarea de unire a lumii arabe, Gaddafi a proclamat în 1972 „Federația Republicilor Arabe” din care făceau parte Libia, Egiptul și Siria, sperând să creeze un stat panarab, dar cele trei țări nu s-au înțeles iar ambițiile colonelului au fost spulberate. În acest context, s-a realizat apropierea între cei doi lideri autoritari, ajunși dictatori „socialiști”.

Delegația română condusă de către Ceaușescu era alcătuită din cei mai importanți miniștri: Ion Pățan, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministrul Comerțului Exterior, George Macovescu, ministru de Externe, Cornel Burtică, secretar al CC al PCR și Mircea Malița și Nicolae Doicaru, consilieri ai lui Ceaușescu.

România avea nevoie de petrol pentru a se dezvolta, putând oferi în schimb utilaje și mână de lucru calificată în construcții, transporturi și comerț. Astfel Ceaușescu și Gaddafi au semnat la 14 februarie 1974 un Acord general de colaborare între Republica Socialistă România și Republica Arabă Libiană pentru o perioadă de cinci ani, prelungindu-se automat apoi din cinci în cinci ani.

Partea cea mai interesantă a acestui acord consta în înființarea unor companii mixte româno-libiene și anume: Societatea mixtă pentru pescuit și dezvoltarea producției de pește, Societatea mixtă pentru transporturi maritime, Societatea mixtă pentru reparații și construcții navale, Societatea mixtă de exploatare a petrolului și construire de rafinării și Societatea mixtă pentru dezvoltarea agricolă. În cadrul acestor societăți mixte ambele state aveau de câștigat: Libia un ajutor în industrializare, România – materii prime.

Acordul petrolier era foarte important pentru economia românească, care beneficia de țiței brut ce era prelucrat în țară, în schimbul căruia petroliștii români construiau rafinării în Libia. Cea de-a doua vizită oficială a avut loc în aprilie 1979, între 8 și 9 aprilie.

Dacă prima vizită în Libia și celelalte state arabe a beneficiat de un volum de 250 de pagini, Sub auspiciile înțelegerii și cooperării internaționale. Vizita tovarășului Nicolae Ceaușescu, Secretar General al PCR, președinte al Republicii Socialiste România, în Libia, Liban, Siria și Irak, 12 – 21 februarie 1974, același a fost și cazul celei de-a doua vizite oficiale în Libia, de această dată făcută cu participarea „tovarășei de viață” Elena Ceaușescu.

Din volumul Sub semnul solidarității româno – libiene. Vizita oficială de prietenie a președintelui Nicolae Ceaușescu, împreună cu Elena Ceaușescu în Jamahiria Arabă Libiană Populară Socialistă, 8–9 aprilie 1979 percepem creșterea rolului Elenei Ceaușescu în viața politică românească și cuantumul evoluției cultului personalității familiei Ceaușescu.

Primirea celor doi a fost „entuziastă, de o deosebită ospitalitate”, oficialii libieni arătând „stima și admirația față de tovarășul Nicolae Ceaușescu, proeminentă personalitate politică a lumii contemporane, mare și adevărat prieten al popoarelor africane, al tuturor națiunilor angajate în lupta pentru libertatea și independența popoarelor”. Cuvintele spuse de Ceaușescu despre „fratele” Gaddafi erau cvasi-identice.

De la ultima vizită apăruseră schimbări în conducerea ambelor state. Pe 28 martie 1977 fusese proclamată Jamahiria Arabă Libiană Populară Socialistă, iar în conducerea statului român fusese promovată Elena Ceaușescu, iar o serie de miniștri fuseseră trecuți pe linie moartă, fiind înlocuiți cu apropiați ai cuplului Ceaușescu.

Dacă tovarășa Elena ajunsese în funcții de partid și de stat, tinzând spre dominația totală, soția lui Gaddafi, Safia Farkash, nu avea nicio funcție de reprezentare, fiind doar poftită la ceremonii oficiale, atunci când vreun lider venea în vizită cu soția.

În anul 1979, 3.000 de constructori români lucrau în Libia. Aceștia construiseră cea mai înaltă clădire din Tripoli, capitala libiană ce atinsese 600.000 de locuitori în urma urbanizării, sediul Băncii Industriale ce avea 15 etaje. Un alt domeniu în care cooperarea a fost reală a fost cel medical, medici români au pus bazele spitalelor din Tripoli și Garian.

Relațiile româno-libiene au evoluat în perioada 1980–1989, „rodnicul dialog la nivel înalt româno-libian” aducând beneficii celor două economii. Au mai existat o serie de vizite la nivel de stat, cu cât era mai izolat regimul colonelului de occident, cu atât mai dese erau vizitele în România, și alte state din estul Europei. Colonelul declara că oricând avionul său poate ateriza la București sau la Sofia, fiind așteptat cu dragoste frățească de Ceaușescu și Jivkov.

Se vorbește de trafic de arme făcut de cele două țări, vehiculându-se sume foarte mari de bani. Nu ne îndoim de existența unor relații bilaterale ce au avut în componență și vânzarea de arme produse în România către Libia, dar fără nicio îndoială sovieticii au fost cei mai mari furnizori de arme către regimul Gaddafi. De la acest trafic nu s-au dat la o parte nici țări ale Comunității Europene, atâta timp cât Libia nu a încălcat flagrant conduita internațională și nu a apelat la o fățișă sprijinire a unor mișcări teroriste.

Foto sus: Nicolae Ceaușescu s-a întâlnit cu Muammar Gaddafi în timpul vizitei din Libia, în 1974 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 4/1974)