Autor 4777 vizualizări


De la început şi până la sfârşit, Nicolae Ceauşescu a fost consecvent în viziunea rostului culturii şi artei. Menirea intelectualului era una singură:„dezvoltarea multilaterală a conştiinţei socialiste a omului nou“.

Puţină vreme după ceremonia de ultim drum a predecesorului său, Gheorghe Gheorghiu Dej, în martie 1965, Ceauşescu s-a grăbit să li se înfăţişeze reprezentanţilor oamenilor de ştiinţă, cultură şi artă din România.

După întrevederea cu academicienii, în 19 mai 1965 s-a întâlnit cu elita oficială a scriitorilor, jurnaliştilor, universitarilor şi artiştilor. L-au acompaniat veteranii Maurer, Chivu Stoica, Bodnăraş, Răutu şi Voitec.

Adunarea respectă tipicul. Primul cuvântă Ceauşescu, apoi, pe rând, din partea fiecărei categorii prezente, vorbeşte câte unul. Iar încheierea o face, rotund, „şeful cel mare".

În retrospectivă, se poate spune că Nicolae Ceauşescu şi-a păstrat consecvent, până la moarte, „indicaţiile" despre rolul literaturii şi artei în socialism. Doritori să vadă ceea ce sperau, intelectualii şi creatorii i-au atribuit eronat opinii „liberale" până la vizita din 1971 în Asia roşie.

Preferinţe culturale

„Dintotdeauna arta s-a dezvoltat în lupta dintre nou şi vechi, îndeosebi în lupta dintre realism şi diferite alte curente opuse", sintetizează Ceauşescu istoria culturală în cadrele marxiste. La „nou" i-a citat pe Eminescu, Caragiale, Alecsandri, Bolintineanu, Coşbuc, Sadoveanu, Rebreanu, Goga, Grigorescu, Enescu, Brâncuşi. Menirea creatorilor contemporani e una singură - continuarea tradiţiei.

Aşa cum se cuvine în faţa unor creatori, Ceauşescu recurge şi la metafore. A ulciorului şi izvorului, citându-l pe Leonardo da Vinci: „Este mai sigur să apelezi la lucrurile naturale decât la acelea care imită cu multe scăderi acest (model) natural şi să dobândeşti deprinderi mărunte şi neînsemnate, căci acela care poate merge la izvor nu trebuie să meargă la ulcior".

Din „izvorul dătător de viaţă", intrepretează primul - secretar „au sorbit strămoşii noştri, în vremurile grele, vitejia şi înţelepciunea care i-au ajutat să răzbată prin secole".  Echivocul generator de speranţe apare în referinţele la formele de „exprimare multilaterală".

„Fără îndoială, zice el, nu se poate impune nimănui un anumit fel de a scrie, de a picta, de a compune, dar ceea ce se poate cere oamenilor de artă este de a exprima totdeauna realitatea, adevărul despre viaţă, şi a sluji poporul din care fac parte".

Eugen Barbu, vârf de lance

La prima întâlnire cu Ceauşescu, oficialii uniunilor de creaţie, universitarilor şi jurnaliştilor au răspuns disciplinat cuvântării liderului. Experţi  ai discursului consacrat şi cunoscători avizaţi ai politicilor culturale, speech-urile lor n-au derapaje.

Cel care a deschis lista vorbitorilor a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor, Demostene Botez. În solemnitatea evenimentului apar însă şi momente comice precum această antiteză a „vechiului" şi „noului" scriitor, exprimată astfel de poet:„Drumul pe care l-am parcurs în aceşti 20 de ani de literatură a fost un drum greu, pentru cei de vârsta mea, fiindcă în trecut ne îndeletniceam să înjurăm ceea ce era. Mărturisesc că a fost foarte greu să trecem a ne îndeletnici să apreciem ceea ce se face".  Şi s-a angajat, în numele breslei, a „face totul".

CITEȘTE ȘI Prima întâlnire de lucru:Ceaușescu şi viitorii colegi, academicienii

Eugen Barbu, redactor-şef al revistei „Luceafărul", a exprimat atunci mai îndrăzneţ interesele creatorilor. Ca şi matematicianul Moisil, Barbu e portavocea speranţelor în noul conducător.

„Nu poate exista cultură fără o bază materială solidă", îndrăzneşte romancierul ca preambul al unor îndrăzneţe propuneri:tinerilor scriitori să li se ofere burse de studii şi posibilităţi de călătorie în străinătate;pentru revistele culturale să se aloce cotă mai mare de hârtie ca să-i satisfacă pe cititori;să se-nfiinţeze noi librării cu mai multă carte străină;să fie puse în vânzare cărţi în limbi de circulaţie europeană („la librăria din CaleaVictoriei se observă că este mereu coadă la cărţile străine"). „Nu este bine ca editura să impună cum trebuie să se scrie", mai zice el.

Bacău, 1966:Acasă la Sadoveanu – Casa memorială Vovidenie

Cuvântul acesta n-a prea plăcut lui Ceauşescu şi însoţitorilor lui care amintesc ... „combativitatea". Mingea aruncată astfel este ridicată de dramaturgul în vogă, Aurel Baranga.

Mai „combativ" decât ar fi îndrăznit Ceauşescu, Răutu ori altul dintre potentaţii prezenţi, Baranga clamează vigilenţă sporită la morbul răspândirii unor opere dubioase:„După ani de zile în care nu am dialogat suficient cu literatura universală, am deschis ferestrele acestui dialog care trebuie să se poarte de pe poziţiile noastre. Tov. Leonte Răutu ştie că sunt printre primii care am susţinut şi am militat pentru reprezentarea piesei «Rinocerii» care este o piesă militantă, antifascistă a lui Eugen Ionescu, pe care îl cunosc bine.  Alături de «Rinocerii» sunt înscrise în repertoriu piese ale aceluiaşi autor care pledează pentru o filosofie care nu are nimic de-a face cu filosofia noastră, pentru o filosofie a resemnării, a abandonului, a sinuciderii. Opera despre care vorbesc nu este sinceră până la capăt şi nici autorul ei. (...) Tovarăşii de la cenzură ar fi bine să lucreze într-un stil mult mai selectiv şi să aleagă din aceste piese ale dramaturgiei universale numai acele lucrări care sunt îmbibate de suflul umanismului care poate să servească cauzei noastre".

Putea fi nemulţumit Ceauşescu?!

Dar aceasta este prima şi ultima lui întâlnire liniştită cu scriitorii. Celelalte-i vor fi tulburate de certuri pe temele banilor Fondului Literar şi  poziţiilor de influenţă în viaţa culturală.

"Dintotdeauna arta s-a dezvoltat în lupta dintre nou şi vechi, îndeosebi în lupta dintre realism şi diferite alte curente opuse."

Nicolae Ceauşescu prim-secretar al CC al PMR

"Drumul pe care l-am parcurs în aceşti 20 de ani de literatură a fost un drum greu, pentru cei de vârsta mea, fiindcă în trecut ne îndeletniceam să înjurăm ceea ce era."

Demostene Botez preşedintele Uniunii Scriitorilor

Foaie verde la Paris (fragmente) Tudor Arghezi

La Paris, între pahare,
Şed în coate, pe ziare,
Foşti curteni şi foşti boieri,
Câţiva buni stăpâni de ieri.
De când stau pe dinafară
Ei suspină după ţară.
Că se nimeriră toţi
Mari români şi patrioţi.
Doar odat-au şovăit,
Când s-au strâns şi au fugit.
Când corabia se-neacă
Şobolanii, droaie,
pleacă.
................................
Truda voastră, măi Ioane,
V-au cărat-o-n geamantane,
S-aibă să benchetuiască
Din sudoarea
românească.
............................
Haimanaua fără ţară,
Pripăşită şi fugară,
Luând trecutul cu chirie,
Şi-a făcut şi-o meserie:
Din senin şi dintr-odată,
Se propune exilată
Maimuţoii ciocoieşti
S-au trezit în tren Bălceşti.
Glasul patriei,
20 decembrie 1957.

Ce-nseamnă „a sluji poporul"

În cuvântarea de deschidere, Ceauşescu a explicat şi că a sluji poporul înseamnă „aportul" la „dezvoltarea multilaterală a conştiinţei omului nou".  În numele muzelor socialiste, liderul „indică" foarte explicit: „Creaţia de toate genurile, cântecele de masă şi patriotice au înflăcărat poporul nostru în munca şi lupta sa pentru o viaţă mai bună.

Arta plastică redă, într-o formă artistică, aspecte ale muncii socialiste, ale vieţii oamenilor muncii, ale frumuseţii patriei noastre socialiste. Creaţia arhitecturală contribuie la înfrumuseţarea oraşelor şi satelor patriei noastre, care îşi schimbă cu fiecare zi înfăţişarea.

Oamenii de teatru redau pe scena teatrelor din patria noastră opere create de dramaturgii noştri şi dramaturgii străini, contribuind prin aceasta la educarea oamenilor muncii în spirit socialist.

Un rol important îl joacă, în această direcţie, cinematografia noastră în plină dezvoltare care îşi aduce de pe acum aportul său (sic!) la educarea întregului nostru popor. Toate activităţile acestea au rol important în creşterea conştiinţei socialiste a oamenilor muncii, făuritori ai societăţii noi". Acesta, şi nu altul, a fost mesajul lui Ceauşescu către creatori şi artişti.

„Reflectarea realităţii", „realismul socialist", „dezvoltarea  conştiinţei" au fost axele  politicilor culturale ale regimului de tip comunist. Cu scopul ultim al creaţiei „omului nou". Conceptul de inspiraţie biblică-propovăduit de Evanghelia lui Pavel-a suportat însă tehnicile compozite ale dialecticii materialiste. Din altoiul, nefericit, cu omul-maşină din filosofia lui Descartes şi ideea iluministă de continuu progres, s-au plăsmuit ideologia şi practicile comuniste ale formării „omului nou".

După ideologia aceasta, Ceauşescu a acţionat cu voluntarismul caracteristic. Creierul omului, ca „sediu" al gândirii, creaţiei şi afectelor nu este altceva decât „forma materiei superior organizate", postulase marxism-leninismul.

Fără „idei înnăscute", „produs" al educaţiei şi mediului, spiritul uman e infinit modelabil şi remodelabil. La focul înalt al imperativelor sociale şi sub ciocanul partidului, conştiinţa ia formele dorite ca metalul forjat.

În acest sens, Stalin i-a numit „ingineri ai sufletelor" pe scriitori. Dacă-n comunităţile obturate de „exploataţi" şi „exploatatori", „forja" conştiinţei e „baza materială" şi interesele clasei, în  societăţile fără clase antagoniste, „conştiinţa socialistă" determină progresist „materia" şi „societatea".

"Arta plastică redă, într-o formă artistică, aspecte ale muncii socialiste, ale vieţii oamenilor muncii, ale frumuseţii patriei noastre socialiste."

"Creaţia arhitecturală contribuie la înfrumuseţarea oraşelor şi satelor patriei noastre, care îşi schimbă cu fiecare zi înfăţişarea."

Nicolae Ceauşescu prim-secretar al CC al PMR

Penitenţa lui Noica şi elogiul rabinului Rosen

Cu „învăţătura proletariatului" erau deprinşi, demult deja, intelectualii din România. Sub raportul relaţiilor dintre putere şi creatori, actualităţi ale anilor '60 au fost fenomenele „reconsiderării" şi  branşării, sub control, la cultura
mondială.

După informaţiile din presa vremii, repertoriile teatrelor şi programele cinematografelor includ semnificative creaţii „capitaliste". Actori, pictori şi scriitori fac turnee, expun sau primesc burse în străinătate.

 În ianuarie 1965, bunăoară, „Scînteia" elogiază succesul actorilor Valeria Seciu şi Ion Caramitru în spectacolul „Să nu te joci cu dragostea" de Musset pe scena Naţionalului bucureştean, al expoziţiei pictorului Dan Hatmanu la Paris şi al studenţilor-actori participanţi la un festival din Marea Britanie.

Continuă şi „reconsiderarea" personalităţilor culturale care suportaseră „reeducarea" în închisori. Prin forme şi tehnici perfide, foşti deţinuţi politici sunt folosiţi ca nadă a emigraţiei române.

Înfiinţată de Ministerul de Interne sub egida Comitetului Român pentru Repatriere, revista „Glasul patriei" (1955-1972) le-a difuzat articolele scrise la comandă. Pusă pe picioare de talentatul George Ivaşcu, el însuşi fost „reţinut" în anii „dictaturii proletare", renumele publicaţiei e legat mai ales de  Nichifor Crainic, fost ministru în guvernarea Antonescu şi în cea legionară.

„Sunt unul din intelectualii care, înainte de 1944, au susţinut acele idei greşite, îşi făcea «autocritica» în paginile ei, bunăoară, Constantin Noica în 1964.  Într-un fel sau altul a trebuit deci, la fel ca şi ceilalţi, să răspund pentru ele. Dar nicio pedeapsă nu e mai aspră pentru un intelectual decât tocmai faptul de a vedea că nu a avut dreptate (...). Adevărul lumii nostre poartă numele socialism."

Asemenea penitenţe reprezentau prologul reinserţiei lor sociale. Slujeau, totodată, fabricării prestigiului regimului comunist din România în străinătate.
Sub Ceauşescu, aceste tehnici vor fi încă diversificate, după cum arată şi stenograma şedinţei conducerii partidului din martie 1967 ce-a discutat „activitatea în rândul emigraţiei române."

Şi s-a decis finanţarea, secretă, a unor reviste şi asociaţii ale emigraţiei româneşti. Precum şi trimiterea de mesageri potriviţi. Rabinul Mozes Rosen a fost lăudat de Ceauşescu că făcuse, pentru România, în Statele Unite ale Americii, mai mult decât ambasada noastră.