Autor 1457 vizualizări


În politica externă, Nicolae Ceauşescu a continuat principiile exprimate în „Declaraţia din aprilie 1964", prin care Partidul Muncitoresc Român îşi proclama autonomia în raport cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, scrie Lavinia Betea pentru Adevarul.

Astăzi se estimează că perioada guvernării Ion Gheorghe Maurer (1961-1974) a fost o etapă prodigioasă în istoria diplomaţiei româneşti.

Corneliu Mănescu, ministrul de Externe moştenit de la Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost menţinut de Nicolae Ceauşescu până în 1972. În tot acest interval de timp, noul lider al României s-a folosit de „atacanţii" şi strategii predecesorului-Ion Gheorghe Maurer şi Emil Bodnăraş. Venirea la putere a guvernului Maurer, în 1961, a însemnat o etapă nouă şi în relaţiile externe, una în care puterea politică se sprijinea pe departamentul externelor, a mărturisit Corneliu Mănescu (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr", Bucureşti, Compania, 2008).

DEJ - RECE ŞI CALCULAT, CEAUŞESCU - INFLEXIBIL

Politica lui Dej se caracteriza prin prudenţă şi stabilirea consecinţelor, mai ales a celor pe termen lung. Inflexibilitatea lui Ceauşescu, manifestată ulterior excesiv, va avea consecinţe fatale.

Deşi, după 1968, Ceauşescu nu i-a mai recunoscut şi nici nu i-a mai amintit vreun merit predecesorului, între cei doi lideri comunişti ai României au existat asemănări semnificative. Comparându-i, Mănescu a mărturisit „slăbiciunea" amândurora pentru diplomaţie. Fiecare „dorea să ştie tot, să conducă tot şi fiecare dintre ei a dorit să realizeze lucruri deosebite cu care să rămână în istorie", a povestit acesta. Dintre informările aflate pe biroul lor, dimineaţa, le citeau întâi pe cele primite de la Externe. Deşi primeau ştiri şi analize pe aceleaşi teme şi de la Interne, şi de la secţia de relaţii externe a CC al PCR, le preferau pe cele obţinute legal prin canalele specializate ale diplomaţiei.

MAURER, ASUL DIN MÂNECĂ

Prim-ministrul Maurer reprezenta garanţia continuării politicii lui Dej. Până a luat bine frâul puterii, Ceauşescu s-a folosit de el şi în contactele diplomatice. Extensia acestora în peste o sută de capitale ale lumii, după mărturia lui Mănescu, permitea schimburi economice şi culturale de amploare. Astfel că guvernarea Maurer e apreciată drept cea mai bună etapă din istoria diplomaţiei româneşti.

Sintetizând linia politică pe care o coordonase, Maurer a declarat următoarele principii: „Fiecare partid comunist are dreptul de a-şi elabora singur, fără amestec din afară, linia sa politică. Fiecare partid este răspunzător pentru acţiunile sale numai în faţa poporului său, deci nu există un partid «părinte» sau un partid «frate mai mare», cum se considera cel sovietic. Toate partidele comuniste sunt egale, ziceam noi, indiferent de cât de mare este ţara ce-o reprezintă. Între statele socialiste, relaţiile trebuie să fie de respectare a independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestec în treburile interne şi integritate teritorială" (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr", Bucureşti, Compania, 2008).

Ceauşescu a continuat şi tehnicile lui Dej derivate din practici uzuale de marketing şi de diplomaţie. Prin combinaţia cererilor multiple şi a trântitului uşii în faţă, el şi-a perfectat constant negocierile cu sovieticii. Iar cadrul interacţiunii l-a studiat şi l-a amenajat cu grijă prin colaboratorii direcţi şi echipele din subordinea acestora.

Citându-l pe Corneliu Mănescu, noul conducător al României moştenise şi o viziune supradimensionată a rolului său din politica mondială.

CU PĂLĂRIA-N CAP, LÂNGĂ DE GAULLE

În stingerea conflictului chino-sovietic, Dej se închipuia într-un „colectiv de reprezentanţi ai mişcării comuniste internaţionale, cu Palmiro Togliatti (liderul Partidului Comunist Italian - n.r.), cu Maurice Thorez (conducătorul Partidului Comunist Francez - n.r.)" care să negocieze între coloşii „imperiului roşu", credea Mănescu. În acele euforice momente, punându-se pe acelaşi plan cu personaje ilustre ale epocii sale, Gheorghiu-Dej uita că România era ceea ce fusese demult: o ţară mică, la cheremul marilor puteri. Şi că marii oameni politici îşi datorau reputaţia nu atât calităţilor proprii, cât puterii şi mulţimii celor pe care-i reprezentau.

Dacă Dej se închipuia printre aceştia, Ceauşescu, în schimb, se vedea pe sine înaintea tuturor. Îşi întreţinea aceste iluzii căutând şi raportându-se doar la defectele celorlalţi. O oarecare admiraţie simţise, poate, faţă de Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, aşa cum observa Corneliu Mănescu. De Gaulle îl domina fizic, în primul rând, pe conducătorul RSR. Stând alături, în vizita din mai 1968 a liderului francez în România, Charles de Gaulle, în uniformă de general, îl depăşea, cu mult, pe Ceauşescu. Deşi acesta din urmă îşi păstrase pălăria pe cap la primirea oficială de pe aeroport, după relatările Sandei Stolojan, traducătoarea părţii franceze în limba română („Cu De Gaulle în România", Bucureşti, Albatros, 1994).
Ceauşescu a continuat şi practicile de lucru ale lui Dej cu Corneliu Mănescu, ministrul de Externe.

ELEMENTE DE DISCORDIE:FEMEIA ŞI INTELECTUALUL

Ceauşescu se decidea asupra chestiunilor externe curente în două feluri:în Secretariatul Comitetului Executiv şi între patru ochi, în cabinetul său. Aceste din urmă întrevederi se refereau la persoane, nu la evenimente. În această categorie intrau numirile de ambasadori sau componenţa delegaţiei României la ONU.

Din algoritmul delegaţiei cu cinci membri făcea parte obligaţia introducerii unei femei şi a unui om de cultură. Aceste două poziţii stârneau tensiuni între demnitari, care-şi susţineau protejaţii. Tovarăşa „respectabilă" trimisă la ONU - cum va pretinde curând Elena Ceauşescu să fie delegata României - s-a nimerit, deseori, Mia, fiica lui Petru Groza. ;

Canal de mediere Moscova - Pekin

Calmarea spiritelor de la Moscova şi de la Pekin a fost altă încercare a lui Ceauşescu de continuator al lui Dej. Ca şi fostul lider, Ceauşescu era conştient că nici unii, nici ceilalţi nu aveau, pe de-a-ntregul, dreptate. Dej speculase bine conflictul sovieto-chinez, drept dovadă furia lui Nikita Hruşciov, secretarul PCUS. „Dacă n-ar fi fost chinezii, i-am fi dat un picior în ...", îi spune liderul sovietic liderului iugoslav Iosip Broz Tito despre Dej.

ROMÂNII EXECUTĂ PE DOS COMANDA SOVIETICĂ

Când şi cum anume se apropiaseră românii de Mao Tze-Dun? În opinia lui Paul Niculescu-Mizil („O istorie trăită", Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997), „încălzirea" relaţiilor româno-chineze s-a produs în 1963. Atunci, sub semnătura lui Ion Gheorghe Maurer, a apărut, într-o revistă din România, un material care nu susţinea punctul de vedere al lui Hruşciov, ci pleda pentru încetarea polemicii sovieto-chineze. Dacă românii evitaseră angajarea, alţi parteneri se aliniaseră. Spre exemplu, la indicaţia Kremlinului, János Kádár protestase contra „comunismului internaţional, antisovietic". Dar chinezii „nu construiesc comunism antisovietic", l-a contrazis Ceauşescu, în faţa lui Leonid Brejnev, în mai 1966.

DE CE S-AU SUPĂRAT CHINEZII

După informarea ce i-o făcea ambasadorul Chinei la Bucureşti lui Ceauşescu în martie 1966, ruptura dintre cele două superputeri comuniste se produsese în 1959. La prima sa vizită în America, Hruşciov îi făcuse preşedintelui Dwight Eisenhower două „cadouri". Primul: ruperea acordului de ajutorare a Chinei în producerea armei nucleare. Al doilea: declaraţia publică în favoarea Indiei în conflictele acesteia de frontieră cu China. În opinia lui Mao, liderul sovietic trădase astfel marxism-leninismul şi internaţionalismul proletar, încălcând şi bunele practici între „fraţii" comunişti.

Conflictul chino-sovietic se alimenta şi din alte situaţii. Bunăoară, Hruşciov solicitase construcţia unei staţii de radio în China pentru menţinerea legăturii cu submarinele sovietice. Drept răspuns, chinezii le-au cerut sovieticilor planuri şi specialişti pentru fabricarea de submarine proprii. Mai mult, chinezii au respins contraoferta Moscovei de a crea o flotă comună de submarine sub conducere sovietică.

FASCINAŢI DE „ZEUL" MAO

La Pekin, conceptul coexistenţei paşnice era taxat ca o crimă, sub numele de „revizionism". Căci Mao nu avea relaţii cu Statele Unite, condiţionându-le de recunoaşterea principiului „o singură Chină". China nu era reprezentată nici la ONU, locul ei fiind „uzurpat" de Taiwanul ocupat de americani, dar considerat, la Pekin, teritoriu chinez. România susţinea recunoaşterea „dreptului legitim" al chinezilor de a fi reprezentaţi la ONU. Iar liderii români erau copleşiţi de personalitatea lui Mao, după mărturia lui Paul Niculescu-Mizil. Acela „nu vorbea, ci pronunţa sentinţe". Când saluta mulţimea cu mâna ridicată, adopta o „ţinută marţială", de „zeu".

Mai mult decât o declaraţie de continuare a politicii predecesorului a fost invitaţia făcută de Ceauşescu ambasadorului Chinei la Bucureşti pentru a-l informa despre discuţiile purtate la Moscova, în septembrie 1965. I-a relatat, corect, chestiunile ridicate şi soluţiile sovietice. I-a vorbit şi de pledoaria lui în favoarea normalizării relaţiilor chino-sovietice. Mao, la rându-i, prin comunicările trimisului său diplomatic la Bucureşti, în martie 1966, îşi arăta preţuirea pentru acest aliat situat în coasta duşmanului.

Din nota audienţei reiese şi că, în loc de atenuare, conflictul escaladase. Divergenţele Pekinului cu Moscova, declara diplomatul chinez, au atins chestiuni esenţiale precum „a apăra marxism-leninismul sau a-l trăda, în a sprijini revoluţia sau a fi împotrivă, în a lupta împotriva imperialismului american sau a colabora cu el împotriva revoluţiei". Degeaba se bucurase Mao la îndepărtarea lui Hruşciov. Degeaba a trimis atunci o delegaţie la Moscova ca să sfătuiască noua conducere să înceteze politicile „revizioniste".

 

 

 

Sursa:www.adevarul.ro

""