Ceauşescu, invidios pe succesul lui Dej

Autor 4081 vizualizări


“ În aprilie 1964, la ideea lui Gheorghiu-Dej, Comitetul Central a „proclamat“ independenţa PMR faţă de Kremlin. Când a venit la putere, Nicolae Ceauşescu  a „uitat“ meritele predecesorului său.

Abia după câţiva ani de divergenţe româno-sovietice nerecunoscute public, Gheorghe Gheorghiu-Dej a hotărât să acţioneze. În aprilie 1964, la iniţiativa sa, Partidul Muncitoresc Român (PMR) a redactat şi publicat „Declaraţia cu privire la poziţia PMR în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale". Pe scurt, „Declaraţia din aprilie 1964".

Lansat în contextul schismei lumii comuniste, împărţită între pro-sovietici şi prochinezi, documentul a adâncit ruptura dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nikita Hruşciov. Şi a pregătit terenul pentru gestul temerar al lui Nicolae Ceauşescu, când soldaţii Organizaţiei Tratatului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia.

La începutul anilor 1960, relaţiile României cu celelalte state membre ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) s-au înrăutăţit. Prin păreri „avizate" ale oamenilor de ştiinţă şi interpuşi străini, Uniunea Sovietică recomanda României să renunţe la industrializare şi să dezvolte agricultura.

Au respins Planul Valev

Gaz pe foc a turnat economistul rus Emil Valev, care a sugerat României, Bulgariei şi URSS constituirea unui „complex economic interstatal". În care România „contribuia" cu peste 40 % din teritoriul naţional. Propunerea l-a îndârjit pe Dej. Prin studiile de specialitate ale lui Costin Murgescu, în numele „eficienţei economice" şi a „neamestecului în probleme interne", comuniştii români au combătut pe marginea Planului Valev.

Mai lipsea doar documentul de partid care să certifice această orientare. În plan extern, declaraţia a fost pregătită cu mare atenţie. Ca să evite o posibilă izolare, PMR a îmbunătăţit relaţiile cu partide neagreate de sovietici. În Albania, s-a redeschis Ambasada României de la Tirana (martie 1963).

Relaţiile pe „linie de partid" cu China s-au intensificat, mai ales în urma vizitei delegaţiei conduse de Ion Gheorghe Maurer, în aprilie 1964. Împreună cu Iugoslavia, s-a construit Hidrocentrala de pe Dunăre, de la Porţile de Fier. Iar în noiembrie 1963, când Gheorghe Gheorghiu-Dej a sosit la Belgrad, Tito l-a primit cu fast. A fost primul şef de stat comunist care s-a adresat Adunării Naţionale. Chiar dacă, în acelaşi an, şi Hruşciov vizitase  Iugoslavia.

O idee bine pritocită

La presiunile economice şi politice ale lui Nikita Hruşciov, Gheorghiu-Dej a răspuns la momentul oportun. Polemica dintre China şi  URSS i-a servit drept conjunctură favorabilă.    

Când delegaţii partidului zburau de pe-un continent pe-altul, din Europa în Asia şi-napoi, Dej pritocea planul. „Ideea o cocea de mult", a spus Alexandru Bârlădeanu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1955-1965). „Cuvânt cu cuvânt, conţinutul ei a fost conceput de un colectiv de oameni timp de trei luni de zile".

Încă din noiembrie 1963, Ion Gheorghe Maurer publicase în revista „Probleme ale păcii şi socialismului" articolul „Temelia de neclintit a unităţii mişcării comuniste". Principiile enunţate atunci, „egalitate", „suveranitate", „neamestec în treburile interne", s-au regăsit în „Declaraţia din aprilie 1964".

„Am vorbit mult timp cu Dej despre acest lucru", şi-a amintit semnatarul articolului, după 1989  (Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Bucureşti, Dacia, 2001). „Şi Bârlădeanu a lucrat mult la conceperea ei. În Biroul Politic, cum nu era obiceiul împotrivirii, a fost adoptată imediat, iar în CC, de asemenea. După aceea s-a adus la cunoştinţa întregii populaţii. Iar oamenii au fost lăsaţi să-şi exprime entuziasmul".

Plenară lungă, discurs interminabil

După cum a recunoscut Maurer, adoptarea declaraţiei în Plenara CC a fost o formalitate (17-22 aprilie 1964). Dar statutul partidului trebuia respectat! După ce Gheorghiu-Dej a inaugurat lucrările-cu un discurs de 3 ore şi jumătate-, membrii Comitetului Central şi-au spus pe rând părerea. Cei mai mulţi făţiş, fără teama informatorilor sovietici.

„Cu acest prilej se făcea publică politica de independenţă şi suveranitate naţională a conducerii româneşti", a spus Maurer. „Acolo spuneam deschis că fiecare partid are dreptul de a-şi elabora singur, fără amestec din afară, linia sa politică. Fiecare partid este răspunzător pentru acţiunile sale numai în faţa poporului său, deci nu există un partid «părinte» sau un partid «frate mai mare» cum se considera cel sovietic.

Toate partidele comuniste sunt egale, ziceam noi, indiferent de cât de mare este ţara ce-o reprezintă. Între statele socialiste, relaţiile trebuie să fie de respectare a independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestec în treburile interne şi integritate teritorială."

„N-am primit de pomană"

Când s-au redactat rândurile declaraţiei, Nicolae Ceauşescu a fost lăsat deoparte, se pare. În schimb, a coordonat colectivele şi subcomisiile redacţionale ce-au pregătit declaraţia. S-a ocupat, ca deobicei, cu „organizarea". La plenară, i-a venit rândul la discurs.

Printre altele, secretarul CC a relatat cum decurseseră întâlnirile cu Mao Tze-dun, Kim Ir Sen şi Nikita Hruşciov. I-a criticat pe toţi, aşa cum procedase şi la întâlnirile oficiale. „Nici dintr-o parte, nici din alta nu s-a dat dovadă de înţelegere, de simţ de răspundere", a acuzat Ceauşescu.

Pe larg a vorbit despre sincopele colaborării economice cu sovieticii. După ce a aşezat în balanţă sprijinul acordat de sovietici prin utilaje şi cunoştinţe tehnologice, pe de o parte, şi exploatarea prin sovromuri şi tensiunile din CAER, pe de altă parte, Ceauşescu s-a întrebat retoric: „Nu se poate să nu subliniem rolul important pe care l-au avut şi-l au relaţiile de colaborare cu Uniunea Sovietică, cu celelalte ţări, dar a absolutiza, cum se încearcă să se facă, numai ajutorul unilateral, înseamnă a fi primit de pomană şi, după cum ştim, noi n-am primit nimic de pomană". 

La câteva zile după încheierea plenarei CC, „Declaraţia" a fost publicată în întregime în „Scînteia". Săptămâni de-a rândul, membrii Biroului Politic, inclusiv Ceauşescu, au prelucrat „tovarăşilor" mai mici în funcţii textul ei.
 
 Subiect interzis în „Epoca de aur"

După ce Nicolae Ceauşescu s-a instalat în fruntea partidului, importanţa actului din aprilie 1964 a pălit. Până când, în câţiva ani, a devenit un subiect tabu. Nu-i plăcea lui Ceauşescu să împartă cu Gheorghiu-Dej poziţia de lider patriot, capabil să-nfrunte „ursul" sovietic!

În istoria lagărului comunist, refuzul invadării Cehoslovaciei (august 1968) a devenit apogeul independenţei României faţă de Uniunea Sovietică. Fostul demnitar Ion Gheorghe Maurer atribuie totuşi valenţe asemănătoare şi gestului din 1964: „În timpul lui Dej, când le-am făcut publice (tezele partidului, n.r.), însemna un curaj deosebit. Era un mare curaj să le spui sovieticilor că te consideri egalul lor, în politica vremii. Ceauşescu a repetat mai târziu cele spuse atunci. A profitat de politica lui Dej şi de riscurile ce şi le-a asumat acesta. Şi a scos din istorie numele lui. Ceauşescu nu a pomenit niciodată Declaraţia din aprilie 1964 într-atât de rău îi părea că nu-i meritul lui. Niciodată n-a vorbit public despre ea".

Chiar dacă mai târziu s-a „uitat" despre gestul politic temerar al lui Gheorghiu-Dej, în epocă trebuie să fi produs vâlvă printre români. În Bucureşti a circulat chiar şi un banc pe tema divergenţelor sovieto-chineze şi a neutralităţii românilor.

L-a consemnat Paul Niculescu-Mizil, şeful Secţiei de Propagandă şi Agitaţie al CC al PMR. Intrând în magazinul unui negustor, un cetăţean cere un ceai. Întrebat dacă preferă ceai rusesc sau chinezesc, cumpărătorul răspunde: „Mai bine daţi-mi cafea!"

"A absolutiza, cum se încearcă să se facă, numai ajutorul unilateral (n.r. - sovietic), înseamnă a fi primit de pomană şi, după cum ştim, noi n-am primit nimic de pomană."

Nicolae Ceauşescu secretar al CC al PMR

"Ceauşescu nu a pomenit niciodată Declaraţia din aprilie 1964, într-atât de rău îi părea că nu-i meritul lui. Niciodată n-a vorbit public despre ea."

Ion Gheorghe Maurer prim-ministru

Colaborare cu „capitaliştii"

Simultan cu răcirea relaţiilor din CAER, România s-a deschis către statele occidentale. Încă din 1959, Alexandru Bârlădeanu a încheiat acorduri economice şi comerciale cu state „capitaliste" precum Franţa, Marea Britanie, Elveţia, Olanda şi Belgia. Apoi s-au stabilit relaţii foarte bune şi cu alte ţări, ca RFG şi Italia. În fine, Corneliu Mănescu, ministrul de Externe, a vizitat Statele Unite ale Americii, unde s-a întâlnit cu Dean Rusk, secretar de Stat (1963). Un an mai târziu, Gheorghe Gaston Marin, preşedintele Comitetului de Stat al Planificării (1956-1965), a condus o delegaţie economică peste Ocean.

În urma acestor contacte, România a obţinut credite însemnate şi acces la tehnologia vestică, esenţiale pentru dezvoltarea industriei. Un moment semnificativ s-a petrecut cu prilejul vizitei lui Ion Gheorghe Maurer în Franţa (27 iulie-3 august 1964). Atunci s-a semnat un acord de colaborare tehnico-ştiinţifică prin intermediul căruia românii se puteau specializa în instituţii franceze. Cele două state au antamat şi-un tratat comercial de lungă durată, cu durata de cinci ani.

Charles de Gaulle, şeful statului, l-a primit foarte bine pe trimisul României. În cadrul convorbirilor, Maurer a prezentat principiile „Declaraţiei din aprilie". „Am spus despre suveranitate şi De Gaulle a spus că asta este absolut necesară", a relatat Maurer, într-o şedinţă a Biroului Politic (4 august 1964).

La puţină vreme după întrevederea de la Paris, Hruşciov a mers în Cehoslovacia şi le-a dezvăluit gazdelor cât de mult îl enervaseră înţelegerile româno-franceze. Potrivit defectorului ceh Jan Sejna, prim-secretarul PCUS declara că putea tolera ieşirea României din structura CAER. Dar dacă Gheorghiu-Dej ar fi încercat să părăsească Organizaţia Tratatului de la Varşovia, ar fi ameninţat Nikita Sergheevici, „soldaţii noştri, şi nu De Gaulle, vor avea ultimul cuvânt".

„Sofia nu este România!"

Din cauza distanţării de politica Kremlinului, unele instituţii culturale au fost modificate, iar altele au dispărut cu totul. Începea „derusificarea" culturii române! Bunăoară, în 1963, s-au desfiinţat Institutul pedagogic de limba şi literatura rusă „Maxim Gorki", Librăria „Cartea rusă", revista
„Timpuri Noi".

S-a renunţat la obligativitatea limbii ruse în şcoli şi la organizarea lunii prieteniei româno-sovietice. Şi Muzeul Româno-Rus, condus de Scarlat Callimachi, „prinţul roşu", a fost închis. În mare parte, cercetătorii au fost transferaţi la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga".

În 8 mai 1964, la şedinţa cu organizaţiile de masă, în care s-a dezbătut „declaraţia din aprilie", Marin-Florea Ionescu, fost vicepreşedinte al Prezidiului RPR, angajat al Asociaţiei Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), a oferit informaţii surprinzătoare despre activitatea instituţiei unde lucra. Din spusele sale reieşea cât de proaste erau de fapt relaţiile româno-sovietice. „Am fost acum câtva timp într-o delegaţie în Uniunea Sovietică", a povestit el.

Frăţia de arme româno-sovietică n-a mai fost „cântată“ de aparatul propagandistic al partidului

„Seara, la aeroport, ne-a primit o singură tovarăşă şi ne-a dus la hotel. Seara am primit o invitaţie de la Pavlov. «Tovarăşe Marin, ce faci?» Fac bine!» «Uite, tovarăşii bătrânii care te cunosc bine, şi din închisoare şi dinainte, vor să aibă o consfătuire cu dumneata. «Eu ştiu, şi aceasta intră în programul vizitei?» Am refuzat categoric. Cinci zile am stat în hotel, la «Varşava», fără să mai îmi dea cineva bună ziua. După cinci zile, ne-a trimis la Tbilisi şi Erevan. Ne-am plimbat prin oraş şi ne-a primit la asociaţie şi ne-a prezentat un raport, ce fac ei pentru popularizarea României. «Bine, am vrea să vedem şi noi ceva». «Bine, mergeţi, că am deschis o expoziţie cu ocazia aniversării». Şi ne duceam pe stradă. La un colţ de stradă vedem o expoziţie şi tocmai ce spunea tovarăşul Brătescu:«Păi, aceasta este Sofia! Păi, Sofia nu este România»". La puţin timp după plenară, ARLUS a intrat definitiv într-un con de umbră.

""