Ceauşescu, întâiul economist al ţării

Autor 2193 vizualizări


În 1973 s-a instituit o practică ce-avea să dăinuie până în 1989, numită „rotaţia cadrelor“. Atât în epocă, dar şi ulterior a fost interpretată ca măsură gândită de Ceauşescu exclusiv pentru a-şi securiza poziţia în fruntea partidului, prin împiedicarea posibililor contracandidaţi în a-şi constitui baze de putere. Atunci când a aplicat-o întâia dată, liderul partidului i-a oferit raţiuni economice.

Mersul economiei a fost preocupare de căpetenie pentru Nicolae Ceauşescu. Rodat întâi cu practica, în 1966 a căpătat şi certificarea formală, sub forma diplomei de licenţiat în studii economice. Totuşi, în toate referirile la sine făcute la diferite aniversări n-a invocat niciodată diplomele drept izvor al competenţei, revendicându-se mereu de la „şcoala vieţii şi a partidului“. „Am devenit intelectual înţelegând că nu poţi fi comunist adevărat, nu poţi îndeplini în bune condiţii sarcini de răspundere fără a învăţa, fără a studia, fără a cunoaşte ce are mai de preţ omenirea în domeniul ştiinţei şi culturii, al cunoaşterii şi, în primul rând, fără a-ţi însuşi concepţia revoluţionară a proletariatului, materialismul dialectic şi istoric, marxism-leninismul“, a spus Ceauşescu într-o ocazie festivă, când împlinea 55 de ani. Aproape că n-a fost şedinţă a „conducerii de partid“ unde să nu-şi fi făcut loc discuţii despre mersul economiei. Ceauşescu studia materialele alcătuite de specialişti, le „supunea discuţiei iar în final trăgea concluziile şi decidea ce-i de făcut. Sub umbrela „colectivului“, ultimul cuvânt şi, în fapt, decizia, îi aparţinea.

De grija economiei

În mai 1971, Ceauşescu a anunţat că România a mai depăşit o etapă în drumul ei spre comunism şi a intrat într-una nouă. De-atunci încolo începea construirea „societăţii socialiste multilateral dezvoltate“. Formula, valabilă în spaţiul ce se conducea după ideologia marxist-leninistă, sensibiliza mai puţin Occidentul, ce opera cu alte noţiuni. În limbajul perfectat de Organizaţia Naţiunilor Unite, România trecuse de la stadiul de ţară subdezvoltată la ţară în curs de dezvoltare. Încadrarea într-o categorie sau alta ţine seama de Indicele Dezvoltării Umane, indicator agregat ce descrie bunăstarea unei naţiuni. Planurile, planificările şi prognozele pe termen lung devenind stringente, în acel an a fost înfiinţată Comisia Centrală de Prognoză, în fruntea căreia s-a instalat Ceauşescu. Structură nepermanentă, avea ca scop elaborarea de prognoze până la orizontul 1990.

„Spre comunism, în zbor“, ştacheta a fost ridicată din nou la Conferinţa Naţională a partidului din iulie 1972. Organizată la jumătatea timpului scurs între Congresul al X-lea şi al XI-lea, prin glasul lui Ceauşescu „partidul“ a stabilit economiei româneşti obiective şi mai ambiţioase. România s-a dezvoltat, fără îndoială, a spus el cu acel prilej, însă decalajul faţă de ţările dezvoltate persistă şi trebuie şters cât mai repede. A plănuit mai multe căi pentru îndeplinirea ambiţiosului plan de dezvoltare. Transformarea unor instituţii mai vechi şi inventarea altora noi, mişcarea „resursei umane“ din administraţia centrală şi locală spre întreprinderile industriale nou apărute, forţarea investiţiilor şi obţinerea avantajului competitiv al produselor româneşti prin încorporarea celor mai recente tehnologii de fabricaţie au fost metodele aplicate în primii ani ai deceniului opt.

Doi iepuri dintr-un foc

Conferinţa Naţională a PCR din iulie 1972, mai apoi şi Plenara CC al PCR din februarie anul următor a luat în vizor arhitectura sistemului instituţional şi resursele umane. Pe de o parte oamenii, pe de alta instituţiile le-a avut în vedere fostul secretar cu „organizatoricul“.

Atunci a apărut fenomentul numit chiar din epocă „rotaţia cadrelor“. Nicolae Ceauşescu i-a atribuit o motivaţie economică:la obiective noi asumate de economie trebuie alt tip de activist decât cel de până acum, a explicat el, policalificat, gata în orice clipă să răspundă „prezent!“ la chemarea partidului. „Cadrele de conducere“, adică liderii partidului, nu trebuie să se cantoneze într-un singur domeniu şi, mai ales, trebuie să „coboare“ în realităţile economiei. „Problemele conducerii sunt multiple şi diverse. Pentru ca oamenii să poată face faţă acestei multitudini de probleme, ei trebuie să cunoască cât (sic!) mai multe aspecte ale vieţii sociale. De aceea, considerăm că este bine ca, periodic, oamenii să poată trece de la o muncă la alta“. Mintea lui Ceauşescu a născut şi ideea omului „multilateral dezvoltat“, nu doar a „societăţii socialiste multilateral dezvoltate“.

Orice altă explicaţie s-ar da „rotaţiei cadrelor“, a mai spus Ceauşescu, este o speculaţie rău-voitoare. Privită din perspectiva specializării profesionale din statele democratice, „rotaţia cadrelor“ poate părea absurdă. În acest fel, au comentat criticii regimului, rezultă o garnitură de lideri buni la toate şi la nimic anume. Ceauşescu însă gândea în logica ideologiei, care poziţiona partidul deasupra instituţiilor tehnice, de tipul ministerelor. În fond, activiştii superiori, „cadrele“ aveau rolul de a veghea cum se aplică politicile partidului în varii domenii. Pentru aceasta, cunoştinţele din domeniul vizat erau în sine mai puţin importante. Tot ce conta era să cunoască bine ce hotărâse PCR. El însuşi un produs al acestui tip de management, gestionase în ultimii ani de viaţă ai lui Gheorghiu-Dej sănătatea şi justiţia, agricultura şi armata.

Management, marca Ceauşescu

În afară de nivelele de top ale leadership-ului, Ceauşescu a umblat şi la eşaloanele mediu şi inferior. În 1973 a început o mişcare a cadrelor la scară naţională, anunţată şi justificată de Ceauşescu la Plenara CC al PCR din fabruarie 1973. În ultimii ani au apărut şi vor continua să apară întreprinderi noi, de înaltă tehnicitate, care trebuie conduse de persoane competente, a semnalat el o problemă reală. De unde să le iei, şi mai ales cu ce costuri? Nu exista problemă fără soluţie, şi la Plenara amintită Ceauşescu a şi spus cum a rezolvat „conducerea“ această problemă:„Lichidarea lipsurilor existente în încadrarea cu specialişti a unităţilor de producţie impune luarea unor măsuri pentru deplasarea acestora din ministere şi centrale în întreprinderi, acolo unde se decide soarta producţiei“. „Cadrele“ trebuie să-şi ia adio de la locurile călduţe din birourile administraţiei, şi să meargă în producţie. Ca urmare, aproximativ 100000 de angajaţi în administraţia de stat au fost transferaţi către obiectivele recent intrate în economia naţională. Transferând dintr-o parte în alta s-a rezolvat problema încadrării cu personal a noilor întreprinderi, fără nici un cost salarial suplimentar.

În Bucureştiul înzăpezit, Ceauşescu a decretat starea de necesitate

Ninsoarea şi viscolul abătute neaşteptat asupra sudului ţării în martie 1973 l-au convins pe Ceauşescu să declare capitala şi împrejurimile zone calamitate. Vioara întâi a fost armata, mobilizată la deszăpeziri. Dar şi cetăţenii obişnuiţi au fost chemaţi să contribuie. Obligatoriu, nu voluntar, a decretat Ceauşescu.

Iarna lui 1973 a fost capricioasă, şi s-a întins până la jumătatea lunii martie. Căderile masive de zăpadă, asociate cu viscolul, au blocat drumuri, au blocat trenuri, au afectat reţelele de distribuţie a energiei electrice, au generat dificultăţi în aprovizionarea populaţiei cu bunuri de primă necesitate. Membrii Prezidiului Permanent s-au reunit de urgenţă în dimineaţa de 14 martie 1973, într-un „comandament de iarnă“ ad-hoc. Înfiinţarea altuia avea să fie decisă în acea dimineaţă. Era condus de Ceauşescu, în calitatea lui de „comandant suprem al forţelor armate“, care urma să fie ajutat de Ilie Verdeţ, primul-vicepreşedinte al Consiliului de miniştri, secretarul cu Organizatoricul al CC al PCR, preşedintele Consiliului Central de Control Muncitoresc al Activităţii Economice şi Sociale, ministrul Apărării Ion Ioniţă, Ion Stănescu, ministrul de Interne, Emil Drăgănescu, ministrul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor.

Mobilizare ca la război

Primul a cuvântat un meteorolog. Nu se ştie de ce ninge acum şi atât de mult, a spus acesta, spre nemulţumirea lui Ceauşescu care voia o explicaţie ştiinţifică pentru orice. După ce a ascultat prognoza şi rapoartele miniştrilor, a trecut la cârmă, sunând mobilizarea generală. Ministrul Apărării Ion Ioniţă i s-a plâns că armata duce tot greul, iar cetăţenii stau cu mâinile în sân şi aşteaptă soldaţii să le degajeze zăpada din faţa casei. Partea grea să o facă armata, care trebuie să se considere în stare de alarmă, a decis Ceauşescu, dar trebuie să existe o „largă mobilizare“ a tineretului şi a tuturor cetăţenilor. „Una este să desfacă strada şi alta în faţa caselor. Strada trebuie s-o desfacă, dar cetăţenii trebuie să cureţe în faţa casei“, a conchis el. „Trebuie dat ordin ca în comune toată lumea să iasă la deblocarea drumurilor, în conformitate cu legile pe care le avem. Trebuie să dăm în sate această obligaţie, ca toată lumea să iasă la lucru“. Deblocarea căilor de acces, pentru asigurarea aprovizionării industriei a fost declarată prioritatea numărul unu. „Vă aşezaţi cu harta în faţă şi luaţi în primul rând şoselele Ploieşti, Piteşti, Giurgiu, spre zona asta la Craiova, Galaţi, Buzău, ca să asigurăm aprovizionarea. Cel puţin un traseu să funcţioneze continuu. Legăturile între comune să se facă cu săteni. Mie îmi faceţi planul şi mi-l prezentaţi, sub răspunderea ministrului apărării şi al transporturilor“.

Fără carne în puşcării

Până la remedierea situaţiei au fost intriduse restricţii în aprovizionarea populaţiei cu lapte, carne şi alte bunuri. Între altele, Ceauşescu a mai decis suspendarea raţiei de carne în puşcării, sau oprirea circulaţiei cu autoturismele particulare, pentru economii la benzină. Ceauşescu a cerut ca decretul prin care se instituia starea de urgenţă să fie redactat într-un sfert de oră, iar „factorii de răspundere“ să se pună pe treabă de îndată.

 

 


 

""