Autor 12389 vizualizări


Nicolae Ceauşescu şi premierul de atunci, Ion Gheorghe Maurer, au refuzat catalogarea Israelului ca „agresor" în conflictul cu Siria, Egipt şi Iordania din iunie 1967, scrie Lavinia Betea pentru Adevarul.

La începutul lunii iunie 1967, într-o ofensivă a Israelului împotriva Egiptului, Siriei şi Iordaniei, au fost anexate Cisiordania, Fâşia Gaza şi platoul Golan. Evenimentul a intrat în istoria conflictelor arabo-israeliene drept „războiul de şase zile". La 5 iunie 1967, Israelul a ripostat faţă de blocarea strâmtorii Tiran de către Egipt, petrecută în luna mai a aceluiaşi an. Aviaţia statului evreu a bombardat 11 aerodromuri militare egiptene, distrugând astfel cea mai mare parte a flotei aeriene. Astfel, Egiptul şi-a văzut capacitatea de reacţie drastic limitată. În zilele următoare, Israelul a ocupat Fâşia Gaza, partea de est a Ierusalimului, Înălţimile Golan. Ostilităţile s-au încheiat după şase zile, în 10 iunie.

În şedinţa Comitetului Politic Consultativ (CPC) a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV), convocată la Moscova pe 6 iunie, românii au refuzat să semneze documentul care condamna Israelul ca „agresor".

PLANUL DISTRUGERII ISRAELULUI
Din notele făcute de traducătorii români prezenţi la întâlnirea din 7 iunie 1967, cunoaştem acum, cu exactitate, discuţiile. Atât de mare era secretul, încât stenografii n-au fost admişi. Notele traducătorilor au înregistrat şi discuţiile dintre Nicolae Ceauşescu, liderul României, şi Ion Gheorghe Maurer, prim-ministru, cu alţi parteneri în pauzele întrunirii. Toate acestea au fost publicate de Petre Otu în revista „Dosarele istoriei" (1997).
Filmul întâlnirii a debutat cu informarea lui Leonid Brejnev, conducătorul Uniunii Sovietice. Au luat apoi şi ceilalţi cuvântul. Susţinându-l pe Brejnev, liderul cehoslovac Antonin Novotny menţiona astfel provocările arabe:„În ultimul timp, Gamal Abdel Nasser (n.r.-preşedintele Egiptului) a căutat să ne convingă că a sosit momentul ca Israelul să fie lichidat. Cu câteva zile înainte de această şedinţă, s-a întors din Siria ministrul nostru al Apărării. Sirienii ne-au informat că ei vor zdrobi Israelul".
Anunţând darul iugoslav - 50.000 tone de porumb, „ajutor moral şi politic"-, Iosip Broz Tito confirmă planul lui Nasser de distrugere a Israelului. Dar „avem nevoie de Nasser", iar a fi de partea lui înseamnă a dejuca „planurile de agresiune ale imperialismului".

LOVITURĂ DE TEATRU
Acesta a fost momentul intervenţiei contra. Cu uluitoare fermitate, Ceauşescu răstoarnă ceea ce părea limpede în comunicările dinainte. „Conducerea PCR", spune el, analizând situaţia în zilele când a început încordarea, „a ajuns la concluzia că trebuie să se facă totul pentru a împiedica izbucnirea războiului. Deşi, atât din punctul de vedere al dotării cu armament, raportul de forţe era în favoarea arabilor, din analiza capacităţii de luptă a armatelor ţărilor în conflict, noi am ajuns la concluzia că ţările arabe nu pot câştiga un asemenea război. De aceea, noi am lansat un apel către ţările arabe şi Israel în care ceream să se facă totul pentru rezolvarea problemelor litigioase pe cale paşnică pentru a nu se ajunge la război".
Era bine, spunea diplomatic Ceauşescu, să se fi acordat arabilor ajutor, dar nu
s-ar fi schimbat situaţia în favoarea lor. Mai bine ar fi fost soluţiile în favoarea păcii şi retragerea armatelor în graniţele lor. „Problemele din această zonă să fie rezolvate atât în favoarea ţărilor arabe, dar să se asigure, în acelaşi timp, existenţa Israelului", a încheiat Ceauşescu.
Statele din Tratatul de la Varşovia înclinau să-i ofere ajutor lui Nasser pentru menţinerea la putere. S-au împotrivit însă Ianos Kadar, liderul Ungariei, şi Wladyslaw Gomulka, liderul Poloniei. Problema s-a tranşat în momentul în care Brejnev le-a comunicat partenerilor ultimele ştiri primite. Se estima că Nasser va pierde puterea.
În consecinţă, Gomulka era de părere că Nasser a vrut să-i atragă într-o „aventură". „Nu este vorba de lupta dintre Republica Arabă Unită (n.r.-uniune vremelnică din care făcea parte şi Egiptul în acel moment) şi Israel, ci de o luptă între forţele socialiste şi cele imperialiste", insistă Brejnev, aruncând „pisica moartă" a vinovăţiei lui Nasser tocmai în China. Ciu En Lai, zice el, a incitat Egiptul la intenţii belicoase. „Noi va trebui să condamnăm agresiunea Israelului ca o acţiune imperialistă, să cerem încetarea acţiunilor militare şi retragerea pe poziţiile iniţiale", ordonă liderul sovietic.

„NE OPUNEM SĂ DEFINIM ISRAELUL DREPT AGRESOR"
Singurii care se anunţă doritori să lucreze cu sovieticii la comunicatul comun au fost Ceauşescu şi Maurer. Românii nu s-au înţeles cu sovieticii, iar Bucureştiul a redactat un „contraproiect".
„Textul dumneavoastră este neutru", le reproşează Nikolai Podgornîi, şeful Sovietului Suprem, „nu putem accepta aşa ceva". În replică, liderul de la Bucureşti găseşte textul sovietic „inacceptabil":„Nu suntem de acord să definim Israelul drept agresor". Procedând altfel, argumentează Ceauşescu, sovieticii vor izola ţările socialiste de mişcarea progresistă din Occident. Căci toate partidele comuniste din Occident au făcut declaraţii publice fără să incrimineze Israelul ca agresor.
Astfel încheiată discuţia cu sovieticii, în pauza ce-a urmat, Tito şi Todor Jivkov, conducătorul bulgar, l-au acroşat pe Ceauşescu încercând să-l aducă pe calea cea bună. După „informaţiile noastre", îi spune Ceauşescu lui Tito, Nasser se recunoscuse „împins în acest război". Şi le-a dat a înţelege că tocmai de sovietici. „Dracu' ştie!", se eschivează Tito prompt, schimbând subiectul.
Ceauşescu i-a explicat apoi calm lui Jivkov că prin declaraţia de a nimici Israelul, arabii şi-au tăiat singuri craca de sub picioare. Căci lupta lor antiimperialistă, pentru unitate naţională şi progres nu poate fi legată de lichidarea statului Israel.
După pauză, Ceauşescu anunţă:„Tovarăşi am o problemă principială. Delegaţia noastră nu poate să-şi însuşească acest comunicat...". Dar ceilalţi îşi continuă vorbirea asupra „imperialismului american" şi „imperialismului englez" din spatele „agresiunii" Israelului. Ceauşescu insistă (şapte sunt intervenţiile sale, plus una a lui Maurer), obţinând „să fie un comunicat cu denumirea celor care au participat şi pe urmă o declaraţie unde să fie ştearsă România".
În final s-a decis ca documentul să fie păstrat la CC al PCUS. Ceea ce s-a şi făcut.
Interlocutorii lui Brejnev de la telefonul special - premierul englez, preşedintele Statelor Unite ale Americii şi cel al Franţei au aflat astfel imediat că România a participat la întâlnire, dar nu s-a supus ordinului sovietic
Ofensiva terestră a armatei israeliene în teritoriul sirian a fost de neoprit
ZOOM
 

În reţea: Brejnev, Johnson, Wilson şi De Gaulle

 Şedinţa la vârf a Tratatului de la Varşovia din 6 iunie 1967 s-a deschis la ora 15.30 şi s-a încheiat aproape de miezul nopţii. Scuzându-se pentru întârzierea începerii, sub motivul monitorizării ştirilor din Orientul Apropiat, Brejnev li s-a adresat participanţilor astfel: „Vă rog să mă scuzaţi, tovarăşi, abia mai stau în picioare. Vă închipuiţi că în aceste zile noi n-am făcut altceva decât să citim aceste informaţii şi să redactăm la ele".

NEDORMIŢI DE TREI ZILE
Nici premierul Alexei Kosî-ghin, şi nici Podgornîi, se plângea Brejnev, n-au dormit de trei zile. Prin telefoanele special instalate, au ţinut constant legătura cu Lyndon Johnson, preşedintele SUA, cu Harold Wilson, premierul britanic, şi cu Charles de Gaulle, preşedintele francez.
Interesul pentru părţile din conflict era evident şi datorită prezenţei lui Tito la şedinţa Comitetului Politic Consultativ. Iugoslavia nu era membră a Tratatului de la Varşovia. Deşi Brejnev anunţase convocarea CPC la propunerea lui Walter Ulbricht, liderul partidului comunist est-german, ştiau cu toţii legăturile lui Tito cu lumea arabă.
Înaintea prezentării mizelor şi a evoluţiei conflictului, Brejnev avertizează în ceea ce priveşte interesele Tratatului de la Varşovia:„Tocmai acum este necesar să demonstrăm marea unitate a partidelor noastre şi hotărârea de a face tot ce este posibil pentru a da o ripostă agresorului, a ajuta popoarele arabe şi a asigura pacea". Fără echivoc, precizează miza supremă: „Confruntarea a două linii politice - politica statelor imperialiste şi politica lagărului sovietic".

DARURI SOVIETICE PENTRU ARABI
Astfel că URSS şi-a asumat noi obligaţii faţă de Republica Arabă Unită (RAU). Până la finele lui 1967, le va livra tot armamentul prevăzut pentru 1968 şi 1969. Şi, suplimentar, 30 de avioane MIG 21 şi armament antiaerian. Imediat, şi fără plată, îi vor înzestra cu 200 de tancuri şi 200 de avioane.
„A întări solidaritatea cu ţările arabe", zice Brejnev, este „politică principială". Completându-l pe Brejnev, mareşalul rus Andrei Greciko, comandantul trupelor unite ale Tratatului de la Varşovia, a amintit şi alte ajutoare acordate de sovietici către ţările arabe de-a lungul anilor:pregătirea de cadre militare (4.425 de absolvenţi, 1.522 de cursanţi actuali), trimiterea de specialişti militari sovietici şi armament. În cea mai mare parte, fără plată.


Mănescu i-a arătat cu degetul pe sovietici

Poziţia românească faţă de „războiul de şase zile" poate părea un gest derizoriu, decontextualizat de semnificaţiile „războiului rece".
Conflictul acesta de durată din istoria omenirii dobândeşte mai mare concreteţe prin relaţiile dintre cele două blocuri militare:Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), fondată în 1949, şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia (OTV), înfiinţată în 1955.
„Coexistenţă paşnică" şi „securitate colectivă" au fost cuvintele-cheie din prezentarea misiunii OTV. După moartea lui Iosif Visarionovici Stalin, succesorii acestuia au lansat teza „păcii trainice" prin „securitate colectivă". Au propus astfel, în 1954, proiectul unui „Tratat general de securitate colectivă în Europa", refuzat de statele occidentale. În estimările lor, funcţionase, fără îndoială, amintirea pactului Ribbentrop-Molotov (1939). La o săptămână după integrarea Republicii Federale Germane în structurile NATO s-a semnat, la Varşovia, Tratatul OTV.
Cu excepţia Iugoslaviei, toate statele de „democraţie populară" din Europa au fost integrate noului bloc militar. În numele securităţii colective, s-au obligat la cheltuieli militare şi la poziţii comune în relaţiile cu blocul militar advers.
Şi ideologia revoluţiei proletare mondiale suportase schimbări. Conceptul „coexistenţei paşnice" admitea coabitarea lagărelor mondiale opuse. Dar cu sensul de întrecere economică şi culturală a ţărilor cu sisteme diferite, finalizată, evident, cu victoria comunismului. Se înţelegea, aşadar, că plutonul ţărilor OTV trebuia să execute prompt comanda reprezentanţilor sovietici. Astfel că refuzul românilor de a semna comunicatul Comitetului Politic Consultativ care condamna Israelul ca agresor a fost primit de ţările NATO, şi nu numai, ca un act de mare potenţial în istoria „războiului rece".
Aşa se face că, la 23 iunie 1967, premierul Maurer a fost invitat să ţină la ONU o cuvântare despre situaţia din Orientul Mijlociu. Iar de acolo, peste trei zile, a fost oaspetele lui Lyndon Johnson şi al lui Dean Rusk, secretar de stat, la Casa Albă. În discuţia cu preşedintele american, Maurer a fost tranşant, făcându-i responsabili pe sovietici de provocarea conflictului din Orientul Apropiat, deoarece se amestecă în treburile interne ale ţărilor arabe. Acela a fost prilejul gazdelor de a solicita României ajutor în medierea relaţiilor americane cu China

 

 

 

 

Sursa:www.adevarul.ro