Autor 5386 vizualizări


Folosite pentru a măsura timpul, dar şi statusul social, agățate de mână, puse la gât sau în buzunar, ceasurile au fost mereu obiecte de podoabă care au creat posesorului o imagine șic. Cu atât mai mult astăzi când acestea nu sunt doar instrumente de măsurare a timpului, ci încorporează și calendare, cronometre, reportofoane sau radiouri, pot interacţiona cu ochelarii Google sau indica fazele Lunii şi starea vremii.

Rolex, Cartier, Omega, Longines, Breitling. Câteva dintre cele mai cunoscute, mai râvnite și mai luxoase branduri de ceasuri din lume, care lipesc o etichetă de bunăstare excepțională pe încheietura purtătorilor lor. Istoricii sunt categorici:ceea ce numim astăzi ceas de mână exista încă din 1500, însă micile mecanisme care măsoară timpul cu precizie nu s-au democratizat decât la începutul secolului XX.

Istoria dispozitivelor folosite de-a lungul timpului pentru măsurarea lui merge însă mii de ani în urmă. După unii istorici, actualul sistem de măsurare își are originea cam cu trei-patru mii de ani înainte de Hristos, în Sumer. Egiptenii au fost cei care au împărțit ziua în perioade de 12 ore și au utilizat obeliscuri imense precum cel din Luxor pentru a urmări umbrele lăsate de lumina și mișcarea Soarelui. Dacă este să dăm crezare unei inscripții funerare datând de pe vremea faraonului Amenhotep I, tot egiptenii au fost cei care au pus la punct ceasul cu apă de unde a ajuns la greci sub denumirea binecunoscută de clepsidre (de la cuvintele greceşti klepteinşi hydor, literal, a fura apă).

Foto: Disc solar și statuetă „Macehual” din cadrul expoziţiei „Imperiul Aztec”, găzduită de muzeul Guggenheim din New York în octombrie 2004

Cu aproximativ 2700 de ani înainte de Hristos e semnalată și existența cadranelor solare în China, ajunse aici pe filieră mesopotamiană. Aceste cadrane solare nu erau însă deloc utile când cerul era noros, pe vreme de noapte sau în interiorul unei case.

Cu 400-300 de ani înainte erei noastre, se mai spune, clepsidrele cu apă erau funcționale și în Grecia;ele conțineau bile de plumb care, după ce apa se scurgea, cădeau pe o tipsie de metal, zgomotul provocat fiind semnalul de trezire la Academia din vremea lui Platon, de exemplu. Problema acestor ceasuri era că presiunea apei nu era constantă, astfel că aceasta circula fie cu o viteză mai mare, fie mai mică, în funcție și de vremea de afară. Pentru o mai mare acuratețe în măsurarea timpului cu ajutorul acestui sistem, grecii trec de la forma cilindrică la forma conică a clepsidrei.

Alte sisteme de măsurare a timpului ar fi fost în aceeași perioadă ceasul lumânare, adică un fel de panou de metal marcat cu linii, în fața căruia se așeza un fitil cu ceară, sistem folosit în China, Japonia și Mesopotamia, dar și în India și Tibet. 

Prima trimitere literară la un ceas, în Divina Comediea lui Dante

Mănăstirile au un rol important în istoria ceasurilor, susțin istoricii, multe dintre aceste așezăminte religioase folosind sistemul de măsurare a timpului pentru a păstra un orar fix dedicat rugăciunilor, dar și muncilor care trebuiau duse la bun sfârșit într-o zi. Astfel, istoricul Thomas Woods notează că primul ceas a fost construit de viitorul Papă Silvestru al II-lea pentru turnul german din Magdeburg, în jurul anilor 996. Un alt ceas mult mai sofisticat este construit în secolul XIV tot de călugări, la Glastonbury, al cărui mecanism este expus astăzi la Muzeul de Ştiințe din Londra.

Alți istorici notează că în jurul anilor 1300, la Florența, a fost construit primul ceas public cu roți dințate și balansier acționat de greutăți. În turnurile bisericilor din orașele importante precum Milano, Londra și Norwich apar biserici și catedrale cu astfel de orologii.

Foto: Folosirea lumânărilor pentru măsurarea timpului (experiment la Muzeul de Ştiinţe de la Londra)

În secolul al XIV-lea, poetul italian Dante Alighieri are o referire despre ceas în poemul său Divina Comedie– în Paradisul, aceasta fiind considerată, de altfel, şi prima trimitere literară la un ceas care împărțea timpul în ore.

Sfârșitul secolului XV-începutul secolului XVI aduce apariția primelor ceasuri portabile. Aceste ceasuri nu erau însă foarte exacte pentru că se schimba frecvent centrul de greutate şi mecanismele interne erau instabile, dar și din cauza condițiilor de temperatură.

Una dintre cele mai timpurii informații despre ceasurile de mână este aceea că un astfel de obiect ar fi fost dăruit, sub forma unei brățări, Elisabetei I a Angliei de către iubitul ei Robert Dudley în 1571.

Se pare că la început ceasurile de mână erau purtate doar de femei, în timp ce bărbații îl păstrau în buzunar. Când vesta a fost introdusă ca obiect vestimentar la Curtea regelui Charles al II-lea în secolul XVII ceasul a fost ascuns în buzunarul vestei. Dar cel care pare să fi inventat lanţul de ceas este prințul Albert, soțul reginei Victoria (1819-1861).

Un nou pas înainte va fi făcut cam pe la mijlocul secolului XVII, când în mecanismul ceasului mai apare o rotiță, așa numită de echilibru, care face mecanismul mai precis.

În 1675, Huygensși RobertHooke inventează spirala de oțel cu ajutorul căreia este controlată viteza de oscilație a balansierului. Invenția atrage după sine un avans considerabil în materie de precizie, primul ceasornicar care a adaptat sistemul la ceasurile de buzunar fiind englezul ThomasTompion de care se leagă și introducerea minutarului. Despre acest ceasornicar englez se spune că ar fi construit mii de ceasuri de buzunar.

 Din acest moment, istoria ceasului cunoaște o dezvoltare tehnică rapidă, la care constribuie din plin breslele din Germania, Franța, Anglia și Elveția. Inventatorii introduc tot felul de arcuri și rotițe suplimentare, cu scopul de a face măsurarea timpului mai exactă.

Maeștrii proiectării şi creării componentelor ceasului ajung elvețienii, cărora li se datorează și inventarea geamului protector al cadranului, cât și ideea protejării părții din spate și din față cu capace rabatabile. Capacele erau realizate din materiale prețioase și de multe ori aveau încrustații sau gravuri complicate sau emailuri cu portrete sau scene pastorale. Aceste adevărate bijuterii erau atașate de lanțuri scurte sau panglici, lăsate la vedere sau ascunse în buzunare ale vestei special concepute pentru asemenea comori.

Foto: Faimosul ceas al lui John Harrison;detaliu al unei picturi care îl înfăţişează pe inventator

Asociate cu stilul de viaţă

Ceasurile de mână au fost purtate de femei, dar și de militari până către sfârșitul secolului al XIX-lea. Navigaţia era extrem de imprecisă până când s-a inventat un ceas suficient de precis pentru ca pe baza lui să se măsoare longitudinea, comparând ora înregistrată la Greenwich cu timpul înregistrat pe nava în mişcare. A făcut-o John Harrison (1693-1776), inventând acest mecanism începând din anii 1730 şi perfecţionându-l până la sfârşitul vieţii. La rândul lor, militarii aveau nevoie de un ceas de mână pentru a-și putea sincroniza manevrele militare;evident, folosirea unui ceas de buzunar în condiții de luptă era imposibilă. Astfel că ofițerii din armata britanică încep să-și fixeze ceasurile la mână cu ajutorul unor curele din piele în timpul campaniilor militare din 1880, precum și în timpul războiului anglo-birmanez din 1885.

La începutul secolului XX, ceasurile de mână bărbătești sunt, de fapt, niște ceasuri de buzunar fixate cu o curea din piele, dar cu timpul companiile producătoare scot pe piață accesorii special produse în acest scop. În 1904, aviatorul AlbertoSantosDumont îl întreabă pe prietenul său, ceasornicarul francez LouisCartier, dacă ar putea proiecta un ceas care i-ar putea fi util în timpul zborurilor sale.

Un an mai târziu, în 1905, omul de afaceri HansWilsdorf se mută la Londra și înființează o companie împreună cu cumnatul său AlfredDavis. Compania se va numi Wilsdorf&Davis şi va produce ceasuri de foarte bună calitate la prețuri accesibile. Firma a devenit ulterior Rolex, iar în 1910 a încheiat un parteneriat cu firma elvețiană Aegler pentru producția unei linii de ceasuri de mână. Ceasul câștigă certificarea elvețiană, iar în 1914 este premiat la Greenwich.

După Primul Război Mondial, ceasurile de buzunar devin desuete, iar dezvoltarea microelectronicii în anii 1960 face ceasurile cu cuarț atât de ieftine și compacte încât oricine și le poate permite. În 1957 apare şi primul ceas cu baterii prezentat de compania HamiltonWatch, iar în 1970, utilizarea decristale de cuarțpentru a produceun circuitintegrata dus la apariția unui ceas mult mai fiabil decât versiunea mecanică.

Chiar dacă inovația tehnologică rămâne o componentă importantă a industriei de ceasuri, obiectul în sine rămâne un accesoriu de modă pentru care brandul și estetica sunt de maximă importanță. Ceasurile sunt asociate cu stilul de viață, prețul unui ceas Cartier pe piață depășind incredibila sumă de 10.000 de dolari. Dar preţurile practicate de firmele Rolex sau Cartier pălesc în faţa unui ceasHublot Classic Fusion Haute Joaillerie, o bijuterie acoperită de diamante costând peste un milion de dolari. Ceasul Roger Dubuis Excalibur Quatuoreste evaluat şi el la 1.200.000 de dolari, însă cel mai scump ceas de mână este A. Lange &Söhne Grand Complication, care costă circa două milioane şi jumătate de dolari. O dovadă în plus că pentru mulţi timpul înseamnă bani, mulţi bani...

 

""