Autor 21772 vizualizări


Operaţiunile de manipulare şi dezinformare sunt vitale în vreme de război. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, serviciile de informaţii britanice au întreprins una dintre cele mai mari operaţiuni de dezinformare. Reuşita operaţiuni a contribuit la schimbarea cursului celei de a doua conflagraţie mondială.

La sfârşitul anului 1943, cei trei mari lideri ai aliaţilor, Franklin Delano Roosevelt, Winston Churchill şi Iosif Vissarionovici Stalin, s-au întâlnit la Teheran pentru a decide modul în care vor continua lupta împotriva Germaniei naziste. Principala cerere a lui Stalin către aliaţii săi consta în deschiderea în Vestul Europei a unui nou front. Marea Britanie şi SUA l-au informat pe liderul sovietic că deja pregătesc o debarcare pe coastele Franţei care să diminueze presiunea la care era supusă Armata Roşie de către Wehrmacht. Deschiderea acestui nou front trebuia să fie ofensiva finală pentru înfrângerea Germaniei naziste. Totuşi, Stalin a avea o nelămurire. Cum puteau aliaţii să-i împiedice pe nemţi să afle despre o invazie amfibie de amploare. Răspunsul l-a dat chiar Winston Churchill:va exista un plan de dezinformare care-i va înşela complet pe nemţi. „Va fi cea mai mare păcăleală din istorie. În război, îi plăcea lui Churchill să spună, adevărul trebuie să fie întotdeauna însoţit de o gardă de minciuni.“ El a ales BODYGUARD ca nume de cod pentru o operaţiune de dezinformare pe scară mare, care să-i inducă în eroare pe germani în privinţa invadării Franţei.

Planul de dezinformare

Ernst Volkman descrie perfect modul în care s-a petrecut această uriaşă operaţiune de manipulare. «Soluţia, aşa cum a conceput-o Churchill, era să se elaboreze un plan prin care forţele germane să rămână înşirate pe toată coasta europeană, astfel încât să nu se poată concentra împotriva unei forţe aliate depăşite numeric pe plaje, în termeni militari, aliaţii trebuiau să pună la punct un plan de dezinformare conform căruia urmau să aibă loc două atacuri – unul real, celălalt fals. Atacul real trebuia să pară o diversiune, iar diversiunea trebuia făcută să pară reală. Acest dublu bluf complicat a devenit domeniul unei entităţi denumite Comitetul Unit pentru Informaţii, o coaliţie între serviciile de informaţii englez şi american. Acesta opera cu două avantaje semnificative.

Unul era ULTRA, operaţiunea engleză strict secretă de spargere a codurilor care descifra toate mesajele militare germane la nivel înalt. Aceasta nu numai că le-a permis aliaţilor să monitorizeze deplasările militare germane, dar le-a dat posibilitatea să aprecieze şi ce efect ar putea avea un plan de dezinformare asupra comandamentului german.

Al doilea era un secret chiar mai bine păzit, aşa-numitul Sistem al Păcălelii, în care fiecare spion german trimis în Marea Britanie fusese detectat (datorită Operaţiunii ULTRA), iar unii dintre ei fuseseră determinaţi să dezinformeze Germania.

În câteva săptămâni serviciile de informaţii germane, înfometate de date, au fost pe neaşteptate inundate de informaţii. Toate au fost lăsate deliberat să se strecoare şi se refereau la vasta acumulare militară aliată din sudul Angliei. Pentru prima dată, germanii au început să audă despre ceva denumit FUSAG (Grupul întâi de Armate al Statelor Unite), o forţă puternică şi care trebuia să dea atacul principal în viitoare invazie.

Un alt mode a-i dezinforma pe germani a fost chiar printr-un general german. Generalul Hans Cramer, ultimul comandant al lui Afrika Korps, care fusese capturat în Tunisia în 1943. Era bolnav şi englezii au fost de acord să-l repatrieze în Germania în schimbul unui prizonier britanic. El a fost luat dintr-un lagăr de prizonieri de război din Scoţia şi dus cu maşina în sud, la un post de îmbarcare. Spre satisfacţia lui Cramer, şoseaua urmărea ţărmul, permiţându-i o observare directă a concentrării militare aliate. De-abia putea să-şi stăpânească surescitarea;ca expert militar antrenat, Cramer era capabil să numere rapid tancuri, piese de artilerie, camioane şi corturi (care-i dădeau o evaluare aproximativă a numărului de oameni încartiruiţi acolo). La un moment dat, a întrebat pe un ton neglijent unde se aflau şi escorta i-a răspuns:East Sussex şi Kent. De fapt, erau în Dorset, cam la trei sute de kilometri mai la sud pe coastă, o cacealma care le-a putut reuşi englezilor pentru că îndepărtaseră cu grijă toate indicatoarele cu nume de străzi sau de sate. Întors în Germania, Cramer a povestit ce văzuse şi unde văzuse. Deşi, în realitate, i se permisese să vadă concentrarea de forţe pentru invazia în Normandia, Cramer a presupus că se afla în East Sussex – locul ideal pentru o forţă militară care era pe cale să invadeze Pas de Calais.

Germanii s-au lăsat păcăliţi

Evident, forţa care se concentra în faţa Normandiei urma să servească drept fentă;va debarca pe plajele Normandiei şi va atrage rezervele şi blindatele germane masate în jurul localităţii Pas de Calais. După deplasarea germanilor, forţa principală va lua cu asalt Pas de Calais, cu rezultate catastrofale pentru apărarea lui condusă de genearalul german von Rundstedt.

Acesta era exact modul în care planificatorii dezinformării aliate doreau să gândească germanii. La curent, prin Operaţiunea ULTRA, cu faptul că germanii începuseră să accepte dezinformarea, aliaţii s-au gândit s-o întărească şi mai mult cu câteva detalii inteligente. Unul a fost plasarea zgomotoasă a generalului George Patton, considerat de germani cel mai bun comandant tactic al aliaţilor, în zona sudului Angliei din faţa localităţii Pas de Calais».

Când aliaţii au început să debarce în Normandia, la 6 iunie 1944, germanii erau ferm convinşi că acestă acţiunea este doar pentru a le distrage lor atenţia de la principalul punct de debarcare din  Pas de Calais, aşa că nu au intervenit decât când a fost prea târziu. Forţele aliate îşi construiseră un cap de pod solid şi debarcaseră suficente divizii pentru a le înfrânge pe cele germane.