Autor 18448 vizualizări


Dupã bãtãlia de la Pons Milvius/Saxa Rubra (28 octombrie 312) şi sinuciderea lui Maximin Daia la Tarsus, scena politicã dim Imperiul Roman se simplificã în mod considerabil. Practic, rãmân doar Constantin Augustus pentru Occident şi Licinius Augustus pentru Orient. Armonia nu dureazã însã prea mult întrucât înţelegerea de la Serdica ce stabileşte graniţa între cele douã pãrţi ale imperiului conduce la un alt conflict. Când Constantin luptã cu goţii Constantin intrã pe teritoriul lui Licinius, învingându-l pe acesta la Adrianopol şi Chrysopolis. Pentru a-şi celebra marele succes, Constantin fondeazã noua Romã şi îl proclamã pe Constantius Caesar la 8 noiembrie 324.

Constantinienii

Scena politicã se simplificã şi mai tare în 326, când dispar Licinius, Crispus şi Fausta, Constantin încercând ulterior elaborarea unei tetrarhii familiale. Astefle, el este maximus augustus, iar cei trei fii ai sãi sunt Caesari:Constantin al II-lea, Constans şi Constantius al II-lea. Totodatã Constantin îi conferã titlul de Caesar şi lui Dalmatius Iunior, fiul censorului Dalmatius, care îi face împãratului o mare favoare învingându-l pe uzurpatorul Calocaerus, care se revoltã în Cipru din pricina discriminãrii pãgânilor. În 335 se reorganizeazã sistemul de guvernare astfel:Constantin al II-lea ia Galliile, Hispaniile şi Britannia, Constantius al II-lea Egiptul şi Asia, iar Constans Italia, Africa şi Pannonia, în vreme ce Dalmatius Iunior are în stãpânire Thracia şi Macedonia. Toatã aceastã reorganizare nu a putut însã opri lupta pentru putere ce avea sã se declanşeze în curând. La 9 septembrie 337 trupele din Constantinopol se rãscoalã şi linşeazã membrii facţiunii fraţilor lui Constantin. Dalmatius Iunior, Hannibalianus, nepot al lui Constantin şi rege al populaţiilor din Pont sau Ablabius, fostul prefect al pretoriului, sunt printre cei care îşi pierd viaţa în confruntare. La întâlnirea de la Viminacium cei trei rãmaşi îşi împart imperiul. Dar şi aceastã pace se dovedeşte a fi la fel de efemerã.

În 340 Constantin al II-lea invadeazã teritoriul lui Constans, dar este ucis la Aquileia, nu înainte de a fi declarat inamic public. Rãmân astfel Constans in Occident şi Constantius al II-lea în Orient. În Occident însã are loc o conspiraţie cu sorţi de izbândã împotriva lui Constans. Se pot trasa mai multe cauze, precum politica lui Constans  de persecutare a pãgânilor, lucru care nu convine vechii aristocraţii senatoriale;disciplina excesivã impusã armatei;separatismul gallic. Militarul de origine germanicã, Fl. Magnus Magnentius, comandant al trupelor Ioviilor şi Herculiilor conspirã cu un funcţionar, Marcellinus, la bachetul cãruia este proclamat împãrat la Augustodunum şi recunoscut împãtrat de cãtre populaţie.

Deşi fuge spre sud, Constans este prins şi ucis, iar Gallia, Hispania şi Britannia se raliazã uzurpatorului. Magnentius încearcã sã se apropie atât de împãratul legitim, cât şi de uzurpatorul Vetranio din Illyricum, proclamat pentru a opri avansul spre Orient al lui Magnentius. Tot în acelaşi an este proclamat la Roma Iulius Nepotianus, fiul Eutropiei, sora vitregã a lui Constantin, dar trupele lui Magnentius înving revolta şi o executã pe Eutropia. Magnentius încearcã sã se integreze in familia imperialã prin cãsãtoria cu Iustina, o strãnepoatã a lui Constantin şi propaganda care îl prezenta drept un restaurator al libertãţii. Magnentius este însã învins la Mursa, pe 28 septembrie 315 de cãtre Constantius, care porneşte spre Occident dupã ce îl lasã pe Constantius Gallus, vãrul sãu, la conducerea Orientului. Învins a doua oarã la Mons Seleuci, uzurpatorul se sinucide la Lugdunum/Lyon. Constantius se confrunta acum cu altã problemã.

Gallus Caesar abuzeazã de puterea sa şi încearcã o creştere a autoritãţii, intrând în conflict cu Domitianus, prefectul pretoriului în Orient, reprezentant al lui Constantius şi al autoritãţii aflate la distanţã. Tribunul Scudilo îl convinge sã se îndrepte spre Italia, dar la Poetovio este demis şi executat. De remarcat este faptul cã Gallus Caesar nu a încercat sã uzurpe puterea, expresie a autoritãţii incontestabil mai mari a lui Constantius. Intrigile de la palat sunt un alt exemplu elocvent pentru realitatea politicã din Imperiul târziu, îndeosebi din parte orientalã, unde birocraţia juca un rol mai important decât în vest. O grupare formatã din Arbitio, comandantul cavaleriei, eunuci şi Eusebius, însãrcinatul cu afacerile personale imperiale, conspirã împotriva lui Ursicinus, comandantul cavalaleriei în vest.

Altã victimã este comandantul infanteriei din Gallia, Silvanus, împotriva cãruia comploteazã o grupare alcãtuitã din funcţionari de la curte. Tocmai acest complot, completat şi de abuzurile lui Apodemius, trimis imperial în Gallia, forţeazã uzurparea lui Silvanus. Motivele complotului pot fi variate:Silvanus nu a fost pânã la bãtãlia de la Mursa de partea lui Constantius, iar împãratul nu a favorizat militarii, deci civilii se puteau folosi de o presupusã conspiraţie militarã pentru a-i intra in graţii lui Constantius. De remarcat ar fi la Silvanus cã singura legitimitate pe care şi-o construieşte este bazatã pe victoria împotriva barbarilor, la fel ca împãraţii din secolul trecut. Uzurparea este însã un eşec, pentru cã Silvanus este asasinat înainte de a-şi revendica titlul, în urma cumpãrãrii soldaţilor sãi de cãtre Ursicinus, la rândul sãu suspectat de conspiraţie împotriva împãratului. Oricum situaţia ieşea în favoarea împãratului pentru cã indiferent de rezultatl tentativei de asasinat, oricum scãpa de un adversar.

Iulian Apostatul

Din aceste evenimente putem deduce cã în Imperiul Roman târziu militarii scad în însemnãtate în favoarea birocraţilor şi totodatã creşte amploarea conflictelor pentru putere între difieritele facţiuni de la palat. Dupã ce dispare Silvanus, este necesarã numirea unui nou Caesar, în persoana lui Iulianus, nesusţinut de favoriţii imperiali, ci de Eusebia, soţia împãratului şi de existenţa unor relaţii de rudenie ale acestuia cu casa imperialã, relaţii care iarãşi constituie o realitate politicã a Imperiului târziu. Un exemplu elocvent este cel al promovãrii de cãtre Eusebia a rudelor şi prietenilor sãi dupã cãsãtoria cu Constantius. Între 355 şi 360 Iulian reface autoritatea romanã în zona renanã, câştigând o importantã bãtãlie la Argentoratus în 357. Ceea ce a declanşat uzurparea a fost ordinul de transfer al trupelor în Orient, cu consecinţa proclamãrii lui Iulian Augustus în februarie 320.

Fie a fost obligat sã accepte demnitatea, fie a fost vorba de un plan ticluit de soldaţi pentru a-l proclama, oriucum, motivaţia s-a bazat nu pe legimtimitate, cãci şi Iulian, şi Constantius aparţineau aceleiaşi dinastii, ci pe topos-ul conducãtor drept-tiran. Susţinerea militarã are un rol fundamental, vizibil şi în ceremonialul proclamãriiȘ ridicarea pe scut, salutaţia, preluarea unui torques militar. Şi totuşi, uzurparea, deşi prezintã asemãnãri cu cea a împãraţilor de secol III, se va motiva mai târziu şi prin dinastie.

Confruntarea cu Constantius, care urma sã se întâmple în ciuda unei relaţii iniţiale favorabile între cei doi, dupã cum reiese şi din emisiunile monetare, este împiedicatã de moartea acestuia la Mopsucrenae în Cilicia. Iulian devine singur august, împãrat legitim peste un imperiu unificat pentru ultima datã. Se instituie un tribunal militar, dar acesta nu urmãreşte o epurare, ci o revoltã militarã împotriva funcţionarilor, dacã stãm sã ne gândim cã acesta are în componenţã şi militari de-ai lui Constantius.

Iulian are o teorie a puterii interesantã, de sorginte platonicã. Monarhul guverneazã în acord cu legiuitorii şi filosofii, iar poziţia sa nu este dominantã pentru cã nu se vrea nici vicarul lui Dumnezeu, nici imagine a zeilor. Iulian refuzã titlul de dominus. Ca urmare a refuzului populaţiei din Antiohia de a-l susţine în dezideratul sãu neoplatonic, Iulian devine tot mai anticreştin, ceea ce îi aduce renumele de ultimul împãrat pãgân (Apostatul), ba chiar este perceput drept un tiran de cãtre creştinii care îi sunt ostili nu doar în sursele istorice. Iulian îl exileazã pe episcopul Anastasius şi îi exclude pe creştini din funcţiile publice, ceea ce atrage chiar un complot creştin. În legãturã cu moartea sa, din surse transpare cã ori a fost ucis de perşi în 363, ori de un soldat creştin, cert este cã dupã ce acesta moare se revine la o politicã pro-creştinã în timpul lui Iovian, împãrat uşor de controlat şi ales de un consiliu de militari.

Referinţe:

Peter Brown:The World of Late Antiquity AD 150–750. New York 1971;
Averil Cameron, The Later Roman Empire, AD 284-430. Cambridge, MA:Harvard University Press, 1993;
Roger Rémondonon, La Crise de l'Empire romain:De Marc-Aurèle à Anastase, Paris, 1980.