Autor 13454 vizualizări


Dintre liderii sovietici, cu excepţia notabilă a lui Lenin, prea puţini au avut, cât de cât, harul comunicării în public. Bâta terorii proletare le era îndeobşte suficientă. La preşedinţii americani a fost mereu invers:dacă nu ştiau să vorbească oamenilor nu aveau ce căuta la Casa Albă. Câţiva însă au împins performanţa comunicării dincolo de adevăr, convingând asupra unei imagini personale opuse realităţii. Iată, în cele ce urmează, câteva profile de personaj:Franklin Delano Roosevelt, J.F. Kennedy, Ronald Reagan.

Stop-cadru:Franklin Roosevelt şi chat-urile sale, la gura sobei

La 12 martie 1933, proaspăt instaurat în Biroul oval de la Casa Albă, preşedintele democrat Franklin Delano Roosevelt s-a adresat pentru prima dată prin radio americanilor, deschizând seria celor treizeci de „fireside chats” – discuţii la gura sobei, prin care a explicat pe un ton părintesc cetăţeanului american politica sa în cele mai arzătoare subiecte ale momentului, de la criza economică la războiul mondial. Textele, citite cu mult calm şi familiaritate de aristocraticul preşedinte, au fost concepute de consilierii săi politici şi pentru a fi apoi stilizate, în scopul obţinerii unui impact maxim asupra publicului ascultător, de către dramaturgul Robert Sherwood.

 În acest fel, printr-o retorică persuasivă inovativă în raport cu spiritul epocii, Roosevelt a reuşit să remodeleze relaţia dintre preşedinte şi cetăţeanul american, în sensul că omul de pe stradă s-a simţit mai aproape de liderul suprem;aceasta, cu preţul ancorării sale, poate subconştiente, la proiectele şi linia politică a administraţiei de la Casa Albă. Rezultatele au fost uimitoare:după 1932, Roosevelt a câştigat în continuare alegerile prezidenţiale din 1936, 1940 şi chiar pe cele din noiembrie 1944, atunci când înfrângerea Germaniei naziste nu era încă iminentă, iar a Japoniei nici atât, în timp ce pierderile umane americane erau considerabile pe ambele fronturi. Abia succesorul său, Harry Truman, a fost cel care a introdus legea care limita la două mandatele locatarului de la Casa Albă.

O infirmitate ascunsă abil:în realitate, Roosevelt era ţintuit într-un scaun cu rotile

Preşedintele F.D. Roosevelt, unul dintre cei mai influenţi şi longevivi lideri ai secolului XX, a ştiut nu numai să comunice foarte convingător cu poporul american, dar şi-a disimulat la fel de abil realele sale handicapuri fizice, împreună cu adevăratele intenţii politice. Din zecile de mii de fotografii şi filme de epocă cu Roosevelt păstrate în arhive, cele care îl înfăţişează în scaunul pe rotile în care era ţintuit de la vârsta de 39 de ani, după contractarea unei poliomelite, sunt aproape inexistente. Jurnaliştii şi mogulii presei anilor ’30-’40 erau mult mai condescendenţi cu oamenii politici decât în prezent;în plus, a existat o preocupare continuă a lui Roosevelt şi a consilierilor săi pentru menţinerea unei imagini publice strălucitor-aristocratice a preşedintelui democrat.

Ca atare, imaginea contemporană a preşedintelui, destinată publicului american, soldatului de pe front şi duşmanilor, era aceea a unui bărbat puternic, înţelept şi competent să conducă un război, să ia decizii în consecinţă şi să negocieze cu Stalin şi Churchill, şi nu a unui infirm, care, în plus, suferea de hipertensiune (aceasta a atins, în anumite momente, chiar şi valori de 24/13;aşa s-a întâmplat, de pildă, în timpul conferinţei din Quebec cu Churchill, în noiembrie 1944). Cu toate că rămâne şi astăzi un subiect controversat, există numeroase mărturii calificate care afirmă că starea de sănătate a lui Roosevelt nu i-a afectat capacitatea de decizie şi negociere la conferinţa de la Ialta din februarie 1945, puţin timp înainte de moartea sa subită pe 12 aprilie.

Sintagma (neadevărată) cu care a câştigat alegerile:„Băieţii voştri n-or să fie trimişi în niciun război străin”

Să ne întoarcem însă şi mai mult în timp:conştient că nu avea şanse în faţa majoritarului curent izolaţionist promovat de liderii de opinie populişti, precum aviatorul Charles Lindbergh sau părintele Charles Coughlin, Roosevelt a recurs la propagandă curată în campania sa pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie 1940, promiţând convingător electoratului american că „Băieţii voştri n-or să fie trimişi în niciun război străin” – ceea ce s-a întâmplat după exact un an.

Totuşi, în chat-ul său radiofonic din 29 decembrie 1940, Roosevelt a făcut cunoscut opiniei publice americane viziunea sa privind SUA ca un „Arsenal al Democraţiei”, sintagmă prin care îşi susţinea metaforic Legea Lend and Lease, de împrumut şi închiriere, care-i permitea să contribuie substanţial la efortul de război al Angliei asediate de Germania nazistă. De fapt, încă din septembire 1939, Roosevelt a avut o corespondenţă secretă cu Churchill pe tema efortului conjugat euroatlantic împotriva lui Hitler, în timp ce pregătea terenul viitoarelor sale decizii de angajare în război, explicând izolaţionistului popor american (84%) că Franţa şi Marea Britanie reprezintă „prima linie de apărare” a Americii împotriva totalitarismului şi de aceea ele trebuie ajutate. Mai mult decât atât, la doar câteva luni după alegeri, în iulie 1941, preşedintele pacifist îi ordonase secretarului apărării Henry Stimson să întocmească un plan secret de mobilizare generală pentru război a Americii, Victory Program, care să permită atingerea unui maxim de efort economic şi uman în 1943, prin trimiterea pe front în străinătate a cinci milioane de soldaţi americani. În aceeaşi logică a disimulării adevăratei sale politici, Roosevelt a declarat nonşalant presei americane după întâlnirea sa din august 1941 cu Churchill, în Newfoundland, când a semnat împreună cu premierul britanic Carta Atlanticului, că „a avut un schimb interesant de idei, atâta tot”. Discursul lui Roosevelt din 8 decembrie 1941, a doua zi după atacul japonez de la Pearl Harbour, a însemnat un alt triumf retoric, sintagma de „zi a infamiei” lansată atunci fiind reluată peste câteva decenii, cu la fel de mult succes, de urmaşul său republican, George W. Bush, imediat după atacurile din 11 septembrie 2001.

Cel mai mare atu şi aliat al lui Kennedy:televiziunea

Cea mai mare performanţă a lui J.F. Kennedy în materie de propagandă este aceea că a reuşit, în condiţiile unei democraţii liberale, să convingă opinia publică americană şi internaţională pe toată durata vieţii sale (şi încă mult timp după) asupra unei imagini personale – vitalitate, dinamism, energie, puritate morală şi altruism social – diametral opuse faţă de realitatea dosarului său medical şi moral. Între viaţa reală a omului şi preşedintelui J.F. Kennedy şi cea oferită spre lectură şi vizionare publicului american a existat o foarte mare diferenţă. Nici americanii şi nici restul lumii nu au ştiut despre gravele probleme de sănătate ale preşedintelui:boala lui Addison, afecţiunile cronice ale coloanei vertebrale;după cum n-au ştiut nici despre tumultoasele sale aventuri extraconjugale (cu Marilyn Monroe, cu amanta de mafiot Judith Campbell, cu est-germana Ellen Rometsch) şi cu atât mai puţin despre ezitările şi slăbiciunile dovedite în actul de conducere prezidenţială mai ales în primii doi ani ai mandatului său.

Încă înainte de a deveni preşedinte, Kennedy a avut frecvente apariţii la televiziune, în care şi-a promovat opiniile, dar mai ales telegenica sa imagine de tânăr politician de Massachusetts;să luăm, de pildă, emisiunea din show-ul Person to Personal lui Edward R. Murrow din 30 octombrie 1953, filmată în apartamentul său din Manhattan. Dar Kennedy a câştigat alegerile prezidenţiale din 1960 folosindu-se în primul rând de televiziune, imaginea sa carismatică la confruntarea televizată cu contracandidatul său, deja binecunoscutul Richard Nixon, dovedindu-se mult mai convingătoare decât argumentele vicepreşedintelui republican în funcţie. Televiziunea, ca mediu preferat de comunicare, a fost pentru preşedintele Kennedy în anii ’60 ceea ce a fost radioul pentru F.D. Roosevelt în anii ’30. „Kennedy a ştiut mai bine ca orice om politic al vremii sale să se servească de mass-media şi în special de televiziune. Pentru prima dată în istoria Statelor Unite, sub preşedinţia sa, televiziunea a fost invitată să petreacă o zi întreagă la Casa Albă pentru a filma tot ce se petrece acolo”. În acest fel a fost lansată un fel mistică hollywoodiană a familiei prezidenţiale Kennedy. Tinereţea, vitalitatea, carisma noii familii prezidenţiale erau mult peste tot ceea ce găzduise Casa Albă până acel moment.

Mandatul lui Kennedy:o conferinţă de presă televizată la 16 zile

Niciun alt preşedinte înaintea lui Kennedy nu a recurs la adresări sau conferinţe de presă în direct la televiziune. În decursul mandatului său, întrerupt dramatic la 22 noiembrie 1963, preşedintele Kennedy a ţinut 64 de conferinţe de presă, adică una la şaisprezece zile, ceea ce i-a asigurat o vizibilitate uriaşă la nivelul populaţiei americane. Succesul editorial al cărţii sale apărute în 1956, Profiles in Courage(Profile ale curajului), despre foşti senatori americani ce crezuseră în idealurile lor, a contribuit substanţial la creşterea reputaţiei tânărului senator, viitor candidat democrat la preşedinţia SUA.

Starea gravă a sănătăţii sale (Kennedy suferea de boala endocrină Addison şi de probleme chinuitor de dureroase ale coloanei vertebrale), ce a impus un tratament şi o medicaţie care adesea i-au afectat grav puterea de judecată şi starea psihică (îndeosebi în perioada debărcării eşuate a rebelilor cubanezi în Golful Porcilor din aprilie 1961 şi a întâlnirii cu Nichita Hruşciov la Viena, din iunie 1961), a fost ascunsă cu desăvârşire şi sistematic publicului american, atât înainte de alegerile prezidenţiale, cât şi în timpul mandatului. În schimb, sfătuit de numeroşi specialişti în comunicare – Pierre Salinger a fost secretarul său de presă –, Kennedy a oferit masiv şi constant presei americane şi internaţionale imaginile seducătoare „de familie” ale unui „bărbat tânăr şi frumos, bogat şi inteligent, dinamic şi viguros, adulat de o familie unită”. Au fost evitate clişeele vulgare ale mâinilor strânse deasupra capului pentru a saluta mulţimea, pălăria de cow-boy pentru atragerea electoratului din vest sau a şepcii pentru sindicalişti şi a fost oferită în premieră imaginea unui lider destins, purtând un pulover alb de tenis şi pantofi de sport.

La toate acestea s-au adaugat imaginea sa de erou al celui de-Al Doilea Război Mondial (pe frontul din Pacific, în insulele Solomon, ca locotenent comandant de vedetă torpiloare), ce a făcut obiectul a nenumărate articole, studiile sale la Harvard, indiscutabila sa carismă personală şi, nu în ultimul rând, farmecul cuceritor al soţiei sale Jacqueline, fostă Bougier. Carisma lui Jacqueline a fost intens exploatată propagandistic nu numai la televiziune, dar şi în filmul „Călătoria asiatică a lui Jacqueline Kennedy”, produs în 1962 de Agenţia de Informaţii a Statelor Unite (USIA) şi difuzat în întreaga lume necomunistă.

„Kennedy a colaborat la crearea propriului său mit”

Deschiderile politicilor lui Kennedy în domeniul drepturilor civile, precum şi cele referitoare la programul spaţial al SUA vizând aselenizarea i-au atras nu numai sprijinul şi simpatia populaţiei numite astăzi afro-americane, dar şi entuziasmul americanului de rând, căruia Jack îi deschisese o cale convingătoare de speranţă şi vis. Kennedy a fost şi autorul unor expresii memorabile, ce au făcut carieră îndeosebi după asasinarea sa, acestea fiind citate adesea în presă şi în diverse alte contexte:„Nu întrebaţi ce poate face ţara voastră pentru voi, ci mai degrabă, ce puteţi face voi pentru ţară”, din discursul său inaugural din 20 ianuarie 1961, sau „Ich bin ein Berliner!”, din finalul speech-ului ţinut pe 26 iunie 1963, în faţa vest-berlinezilor asediaţi de tancurile sovietice.

Mitul lui Kennedy a început să fie fisurat abia în 1971, în timpul preşedinţiei rivalului său Richard Nixon, atunci când în „The New York Times” şi „Washington Post” au apărut dezvăluiri despre Războiul din Vietnam (subiectul la ordinea zilei), potrivit cărora Kennedy ar fi dus cu bună ştiinţă un război subversiv în Vietnam, fiind la curent cu situaţia periculoasă din Indochina, dar minţind poporul american.Astăzi se discută în cu totul alţi termeni, mult mai realişti, despre personalitatea şi preşedinţia lui Kennedy, decât ar fi fost posibil în anii ’60. Chiar dacă un ziar sau o televiziune americană ar fi îndrăznit să arate atunci adevărul, aşa cum aprecia şi Ion Cristoiu într-un comentariu de acum câţiva ani, publicat tot în „Historia”, mai mult ca sigur că acesta nu ar fi fost nici acceptat şi nici crezut de americani şi probabil că organul de presă respectiv ar fi dat faliment.

Principala armă de seducţie a americanilor folosită de Kennedy, atât în calitate de  congresmen, cât şi ca preşedinte, a fost, aşadar, televiziunea. Datorită deosebitei sale telegenii, J.F.K. a reuşit adesea o imagine foarte diferită de realitate. „Dacă este atât de greu la ora actuală să se emită o judecată obiectivă asupra omului şi asupra preşedintelui, acest lucru provine din faptul că, dincolo de toate controversele, Kennedy a devenit un mit. El a cristalizat dorinţele şi aspiraţiile unui popor întreg;a fost simbolul unei generaţii care, fără ezitare a aderat la convingerile lui. (...) Kennedy a colaborat la crearea propriului său mit”.

Ronald Reagan a promis că va demisiona dacă se va seniliza în timpul madatului

Lui Ronald Reagan i s-a spus „marele comunicator” datorită talentului şi a experienţei sale actoriceşti, care i-au permis să transmită cu o eficacitate mult mai mare decât predecesorii săi la Casa Albă, Jimmy Carter, John Ford sau Richard Nixon, acele mesaje politice care i-au asigurat succesul şi posteritatea prezidenţială.

Reagan a avut o contribuţie substanţială la redactarea discursurilor sale, folosind elemente din retorica persuasivă a lui Franklin Roosevelt, dar şi din stilul specific Războiului Rece practicat pe timpul lui Harry Truman. Deşi, spre deosebire de predecesorii săi, Reagan nu şi-a ascuns problemele de sănătate (inclusiv ameninţarea Alzheimer, cancerul de colon şi cel de prostată), făgăduind că va demisiona dacă se va seniliza în timpul exercitării mandatului, doar cei din cercul intim al preşedintelui au ştiut despre cât de grave erau problemele lui Reagan, multe fiind înrăutăţite de atentatul nereuşit din 30 martie 1981.

Americanii nu au fost conştienţi de ignoranţa sfidătoare, dar fermecătoare a lui Reagan în numeroase domenii ale politicii externe, şi mai ales în sfera economică, şi nici de capacitatea redusă a acestuia de a se concentra un timp mai îndelungat asupra unui subiect. După realegerea sa în 1984, analizându-i prestaţiile televizate în confruntarea cu contracandidatul său Walter Mondale, psihologul Brian Butterworth a concluzionat că Reagan suferea de „o demenţă senilă incipientă”. Aceasta însă nu l-a împiedicat să aibă un constructiv dialog internaţional cu mult mai tânărul lider sovietic Mihai Gorbaciov, care a dus la încheierea oprirea cursei înarmărilor nucleare, încheierea Războiului Rece şi în final la colapsul URSS.

Provocarea lui Reagan:„Domnule Gorbaciov, dărâmaţi acest zid!”

Prima sa expresie memorabilă a fost cea prin care l-a demolat pe Jimmy Carter în dezbaterile electorale televizate din 1980:„There you go again” (Iar începe). Următoarea formulă celebră a fost aceea a „Imperiului Răului” – Devil Empire, prin care a etichetat URSS în epoca secretarilor generali ai PCUS Andropov şi Cernenko.

La 1 septembrie 1983, o rachetă sovietică a doborât avionul de linie sudcorean 007, ucigând 269 de persoane, incident calificat imediat de către Ronald Reagan drept un „masacru”, punctând astfel propagandistic împotriva URSS. Vorbind pe 12 iunie 1987 în faţa Zidului Berlinului, Reagan l-a provocat astfel pe liderul sovietic al perestroikăi şi glastnost-ului:„Domnule secretar general Gorbaciov, dacă doriţi pace, dacă doriţi prosperitate pentru Uniunea Sovietică şi Europa de Est, dacă doriţi liberalizare, veniţi aici la această poartă. Domnule Gorbaciov, deschideţi această poartă! Domnule Gorbaciov, dărâmaţi acest zid!”. Deşi exprimările sale păreau spontane, ele erau bine gândite dinainte, iar improvizaţiile sale publice nu au fost totdeauna reuşite, cel mai bun discurs al său fiind considerat cel ţinut după explozia navetei spaţiale Challenger în 1986.

Tactica preşedintelui:înfiinţarea a numeroase instituţii cu sarcini propagandistice

Contribuţiile lui Reagan în domeniul propagandei nu s-au limitat doar la prestaţiile sale personale, ci s-au concretizat şi într-o serie întreagă de decizii guvernamentale cu efecte profunde asupra comunicării politice naţionale şi internaţionale. În 1982, directorul CIA, William Casey, a plasat în structura Consiliului de Securitate Naţională un ofiţer specializat în propagandă şi dezinformare, Walter Raymond Jr., acesta având misiunea de a superviza proiectele de influenţare a opiniei publice străine, dar şi autohtone.

Ulterior, prin Directiva secretă nr. 77 din 14 ianuarie 1983 (declasificată în 1996), Ronald Reagan a instituţionalizat conceptul de diplomaţie publică, înfiinţândun Grup Special de Planificare în cadrul Consiliului de Securitate Naţională. Acesta a fost condus de asistentul preşedintelui pentru securitate naţională, din respectiva structură făcând parte nu doar secretarul de stat al apărarii, ci şi directorul Agenţiei de Informaţii a Statelor Unite (USIA), prietenul de încredere al preşedintelui, Charles Z. Wick. Au fost astfel constituite patru comitete, fiecare acoperind un domeniu distinct al comunicării publice, toate fiind subordonate Grupului Special de Planificare. Comitetul de afaceri publice era menit explicării şi sprijinirii iniţiativelor de politică externă americană. Comitetul de informare internaţională era centrat pe grupul politic al „Proiectului adevăr” („Project Truth” Policy Group).Comitetul de Politică Internaţională urma să colaboreze şi să se coordoneze eforturile diplomatice, economice şi militare americane pentru contracararea ideologiei şi politicii agresive a Uniunii Sovietice. În sfârşit, Comitetul de transmisiuni internaţionale se referea la posturile de radio sponsorizate de guvernul SUA, precum Radio Vocea Americii sau Radio Europa Liberă, Radio Marti (ultimul având drept audienţă ţintă Cuba lui Fidel Castro).

O altă instituţie creată pentru a influenţa audienţe străine a fost Freedom House, care a criticat sever regimul sandinist de stânga din Nicaragua. De asemenea, tot potrivit concepţiei directorului CIA, William Casey, a fost creată fundaţia National Endowment for Democracy, în scopul declarat al promovării în străinătate a instituţiilor democratice, pentru care această instituţie asigura fondurile necesare chiar şi în cadrul unor campanii electorale, sub acoperirea unor acţiuni de diplomaţie publică, chiar şi în ţări ostile SUA.

Simultan pe timpul celor două administraţii Reagan a fost revitalizat în cadrul armatei americane conceptul de PSYOP (operaţii psihologice) – aşa numitul DOD Master Plan– şi au fost dezvoltate capacităţile militare aferente implementării acestuia. Oficialii administraţiei Reagan au insistat în permanenţă că acţiunile de încălcare a drepturilor omului de către regimurile autoritare de dreapta, susţinute de SUA, nu sunt echivalente şi nu pot fi comparate cu cele ce se petreceau în URSS şi în celelalte state socialiste. Documentele declasificate ale administraţiei Reagan, aflate la Biblioteca prezidenţială Ronald Reagan, sugerează că operaţiile media ale cuplului Casey/CIA-Raymond/NSC reuşiseră să învăluie presa americană şi internaţională, iar unii dintre oficialii implicaţi în campanii de propagandă în anii ’80 şi-au continuat activitatea sub forme diferite chiar şi în primul deceniu al secolului XXI.

A fost poreclit „preşedintele de teflon”

Unii istorici îl consideră pe Ronald Reagan cel mai abil propagandist care a ocupat Casa Albă, acesta bucurându-se de cote ridicate de încredere atât în timpul exerciţiului funcţiunilor sale, cât şi post mortem, fiind apreciat printre primii opt cei mai mari preşedinţi americani. Reagan a fost poreclit şi „preşedintele de teflon” de către Patricia Schroeder, membră a Congresului SUA, deoarece indiferent de ce făcea prost, Reagan avea abilitatea de a ieşi nepătat, de a nu se murdări (ca şi materialul cu pricina). Cert este că imaginea şi percepţiile publice asupra preşedintelui Reagan au beneficiat din plin – şi adesea împotriva realităţii – de un foarte puternic şi agresiv sistem de propagandă instituţională. Deşi Ronald Reagan a avut indiscutabil un rol major în colapsul URSS, amplitudinea contribuţiei acestuia la victoria în Războiul Rece a rămas încă un subiect de dezbatere. Deşi mulţi îl critică pe Reagan pentru abuzurile consimţite de acesta privind încălcarea drepturilor omului în operaţiunile anticomuniste din America Centrală (în special în Nicaragua, în 1998), sub semnătura preşedintelui democrat Bill Clinton, aeroportul din Washington a primit numele „Ronald Reagan”, iar începând din 2006 fostul actor hollywoodian a obţinut un loc în California Hall of Fame, ziua de 6 februarie fiindu-i dedicată.

""