Autor 2874 vizualizări


Apa băută de timișoreni până în 1732 a fost cea a râului Bega, care pe atunci era nepoluată. Evlya Celebi, călătorul turc, menționa la 1660, grilajul de lemn ce împiedica crengile și ierburile să ajungă odată cu apa râului în interiorul cetății. Periodic, albia acestuia era curățată și procedeul s-a menținut peste veacuri. 

Odată cu primele lucrări de drenare și de săpare a canalelor de mori din Timișoara (1720-1730), apa râului a devenit mai tulbure și mai puțin curată. Fântânile săpate de militari (1722, 1739) aveau o apă de nebăut. De altfel și la 1831 din cele 127 de fântâni ale orașului doar în 33 se afla apă potabilă, notează Muzeul Național al Banatului, pe pagina de Facebook a instituției

În 1732, din ordinul guvernatorului Mercy a fost construită prima mașină hidraulică care alimenta cu apă filtrată din Bega 8 cișmele publice în interiorul cetății. Apa era transportată printr-un sistem dublu de conducte de lemn îngropat în pământ. În anul 1774 a fost construită o nouă instalație care a fost comparată cu cele ce funcționau la Londra, Paris și Ausburg și care alimenta 14 cișmele publice. 

În mai 1849 ea a fost distrusă de armata maghiară a generalului Bem care ocupase Fabricul. 


Canalul Bega (© Muzeul Național al Banatului)

Vreme de patru decenii, până în 1888, timișorenii au băut apa fântânilor care, în timpul asediului de peste 3 luni fuseseră sleite și care, după decenii de la terminarea construcției cetății, erau alimentate din nou de stratul freatic superior. 

În anul 1888, parohul româno-catolic din Cetate a forat în curtea parohiei de pe str. Bolyai, o fântână “americană”, adâncă de 60 m care avea apă ascensională până la 1 m sub nivelul solului de unde putea fi pompată cu ușurință. În numai un deceniu în Timișoara au fost forate peste 300 de astfel de fântâni. 

Între 1890 și 1894 meșterul fântânar Seidl din Vârșeț, a forat fântâna din Piața Unirii căutând apă arteziană pe care a găsit-o la peste 400 m adâncime. În Elisabetin, prima fântână a fost folosită din 1898 iar în 1903 era instalată o fântână cu pompă de mână în fața teatrului.


Fântâna din Piața Unirii (© Muzeul Național al Banatului)

Între 1898 și 1906, primăria a inițiat mai multe campanii de foraje adânci în jurul orașului pentru a stabili potențialul surselor de apă potabilă subterană necesare viitoarei alimentări moderne cu apă a Timișoarei ce urma să se dezvolte după demolarea fortificațiilor. Noua rețea de apă a orașului a fost realizată între 1907 și 1914 și de atunci și până în 1959 timișorenii au băut exclusiv apa izvoarelor subterane. Conductele de apă se întindeau pe 97,4 km și sistemul era reglat de cele două turnuri – rezervor de apă înălțate (1914) în Fabric și Josefin. [...]

Uzina de apă nr. 1 ce funcționa încă în 1914 avea o capacitate inițială de 6.000 mc care a sporit până la 16.000 mc. Dezvoltarea orașului era imposibilă fără ca să i se asigure apa necesară. În 1959, din sus de stăvilarul Hidrocentralei a fost construită Uzina de apă nr. 2 care prelucra apa Begăi făcând-o potabilă. 

La sfârşitul secolului XX funcționau nu mai puțin de cinci “uzine de apă”. Mai bine de 80% din apa care o primesc timișorenii provine din Bega, scurgându-se pe o rețea de conducte lungă de peste 567 km În fiecare oră această rețea este alimentată cu 5.000.000 litri de apă. Cei 125 litri de apă pe care-i consumă zilnic fiecare timișorean sunt integral contorizați, Timișoara fiind primul oraș din România care s-a aflat în această situație.

Bibliografie

Florin Medeleţ, „Timişoara. Povestea oraşelor sale”, volum semnat alături de artistul vizual Dan Buruleanu