Ce am moştenit de la otomani?

Autor 153484 vizualizări


Istoria imperiului otoman se întinde pe o perioadă de 600 de ani şi pe trei continente. În toate ţările aflate la un moment dat, pentru perioade diferite, sub stăpânirea statului otoman, moştenirea acestuia dăinuie şi astăzi, dar sub diferite forme în funcţie de zonă şi de contextul istoric specific. În principiu, putem vorbi de patru zone ale moştenirii otomane:lumea arabă, Balcanii, ţările româneşti şi, bineînţeles, Turcia.

Lumea arabăa fost mult timp ostilă ideii de imperiu otoman. Abia în ultima vreme au apărut încercări de îmbunătăţire a imaginii prezenţei otomanilor aici. Scrierile istoricilor arabi sunt profund negative şi ostile cu privire la tot ce a însemnat lumea şi moştenirea otomană. Un rol foarte important în crearea acestei imagini l-a jucat propaganda britanică despre califatul otoman. De fapt, adevărul este că lumea arabă nu a suferit, precum alte zone, de descriminări sau deplasări de populaţie. Ba chiar a existat aici un anume aer de superioritate din partea ulema-lelor (clerul musulman), care vedeau lumea arabă ca locul de origine al Islamului vechi, primar. Nemulţumirile arabilor au provenit şi din faptul că administraţia otomană punea mai mult accent pe kanûn, legea canonică, decât pe şeriat, legea islamică de origine divină.

În Turcia, problema moştenirii otomane a fost tratată diferit în timp. După naşterea republicii, în 1923, ideologia kemalistă a propagat ideea că între republică şi imperiul otoman exista o mare prăpastie, că regimul sultanatului dăunase tuturor claselor sociale şi că schimbarea regimului venise ca o evoluţie naturală. Turcia republicană s-a dezis complet de regimului sultanatului, dar, recent, Partidul Dreptăţii caută să arate că, de fapt, ar fi existat o continuitate din punct de vedere al civilizaţiei, al valorilor culturale și al unor instituţii. Spre exemplu, o asemănăre de netăgăduit stă în faptul că în perioada imperiului, instituţia cea mai importantă a statului, după sultanat, era armata. Această prezenţă deosebită a armatei în viaţa politico-socială a ţării se păstrează după 1923 şi până recent, armata fiind garantul laicităţii statului. Ca mentalitate, armata se bucură în continuare de foarte mare respect în societatea turcă.

(Mustafa Kemal, părintele republicii turce)

În lumea balcanică, influenţa stăpânirii otomane este privită, de cele mai multe ori, cu ostilitate. În unele cazuri vorbim însă de prejudecăţi fără o bază istorică reală. Spre exemplu, din punct de vedere al influenţei economice, este greşită prejudecata conform căreia stabilirea pe termen lung a otomanilor în Balcani a dus la declinul economic al zonei, la decalajul faţă de Occident. Studiile de specialitate au arătat că până la venirea otomană se înregistraseră deja semne ale întârzierii economice. De fapt, otomanii ar fi contribuit la creşterea incontestabilă a economiei balcanice prin faptul că asigurau circulaţia, în siguranţă, a bunurilor şi persoanelor pe distanţe lungi. De asemenea, oraşul a cunoscut o importantă dezvoltare sub stăpânirea otomană. Conform cercetătorului Hans Goerg Mayer, administraţia otomană în Sud-Estul Europei nu a fost un factor de regres, ci – prin securitatea drumurilor şi prin comerţul la mari distanţe – a contribuit semnificativ la dezvoltarea zonei.

Din punct de vedere demografic, dominaţia otomana de la Sudul Dunării a dus la mari deplasări de populaţie. Din Anatolia au fost aduse, sub politica oficială de colonizare numită surgün, populaţii turcomane, care au fost stabilite în puncte strategice, inclusiv în Dobrogea. În schimb, populaţiile creştine au fost mutate în Anatolia. Imperiul otoman a favorizat(nu impus) răspândirea Islamului în Balcani (prin folosirea limbii în armată şi administraţie), dar islamizarea forţată nu a fost o politică oficială.

Din punct de vedere cultural, moştenirea în Balcani este una diversă. O întâlnim în literatură, prin apariţia unor genuri lirice noi, sau în arhitectură – prezenţa monumentelor religioase islamice, dar şi influenţarea arhitecturii civile (casele de lemn cu pridvor înalt). În aceste zone, după obţinerea independenţei (Grecia – 1839, Serbia – 1878), s-a dus o politică sistematică de distrugere a monumentelor islamice pentru a dezvolta, în schimb, o arhitectură europeană. Moştenirea lingvistică este foarte importantă în toate limbile din Balcani, la fel şi cea culinară.

În Țările Românese impune o diferenţiere pe zone:moştenirea otomană diferă în cele patru provincii, pe de-o parte în Dobrogea, pe de altă parte Principatele şi Transilvania. Moştenirea din Dobrogea prezintă foarte multe similitudini cu cea din Balcani din pricina stăpânrii directe şi îndelungate asupra zonei. În schimb, în celelalte două zone, ea a fost sensibil redusă. Dominaţia otomană asupra principatelor a avut la bază următorul principiu cât se poate de explicit:„Mefruz el-Kalem ve Maktu el-Kadem”, însemnând „Ele sunt separate de Cancelarie şi se interzice călcarea lor cu piciorul.” Dacă la Sud de Dunăre, construcţia sau reparaţiile bisericilor se făceau cu autorizaţie, astfel de restricţii nu existau în Nord, unde prezenţa crucii era permisă şi unde nu s-a construit nicio moschee.

Din punct de vedere lingvistic, în perioada mai veche existau în limba română circa 2000-3000 de cuvinte de origine turcă. Această influenţă a fost pregătită şi de perioada cumano-mongolo-tătară (exemplu:cuvântul oda, însemnând cort, a dat odaie). În plus, o serie de termen de origine arabo-persană au pătruns prin filiera turcă (tebdil, desemna agentul secret al guvernului;în română a dat tiptil).În rest, probabil că cel mai durabil aspect al moştenirii otomane la noi este cel culinar. De la ciorba, pilaf, mici şi până la sarmale, foarte multe din mâncărurile româneşti sunt de fapt de origine otomană.

""