Autor 18209 vizualizări


„Aş fi vrut sã desenez totul şi nu îndrãzneam sã mã apuc de lucru. Simţeam cã, neputând sã mã ridic la înãlţimea celor pe care le admiram, diminuam ceea ce voiam sã imit. Nicãieri nu am fost înconjurat de atâtea obiecte în stare sã-mi exalteze imaginaţia. Aceste monumente, care marcau respectul datorat sanctuarului divinitãţii, erau cãrţile deschise din care s-a dezvoltat ştiinţa, unde a fost dictatã morala, unde au fost profesate artele utile. Totul vorbea, totul era animat şi mereu în acelaşi spirit”.

Astfel descria Dominique Vivant Denon (1747-1825), artist plastic şi scriitor francez ataşat armatei lui Napoleon Bonaparte, sentimentele pe care le trãia la întâlnirea cu mãreţia ruinelor Egiptului.
Înfiinţarea Institutului Egiptului de la Cairo, în august 1798, i-a permis lui Vivant Denon sã devinã membru al Secţiei de literaturã şi artã, dupã ce în 1787 fusese ales membru al Academiei Regale de Picturã şi Sculpturã,   şi sã participe la editarea marii lucrãri istorice Description de l’Égypte, ou Recueil des observations et des recherches qui ont été faites en Égypte pendant l’expédition de l’armée française, cunoscutã cu denumirea mai scurtã Description de l’Égypte (Descrierea Egiptului). Numit director al Muzeului Central al Republicii (devenit apoi Muzeul Regal de la Luvru), Vivant Denon va publica în 1802 propria sa lucrare în douã volume, sub forma unui jurnal al expediţiei:Voyage dans la Basse et la Haute Égypte pendant les campagnes du général Bonaparte.
Este semnificativ pentru episoadele de glorie ale istoriei cã, dintr-o campanie militarã cum a fost cea francezã din Egipt (1798-1802), a rãmas ca eveniment remarcabil descoperirea Stellei de la Rosetta şi, în general, trezirea interesului pentru antichitatea Egiptului. Rezonanţa istoricã a bãtãliei navale de la Abukir sau controversele nãscute în jurul cauzelor expediţiei militare franceze în Egipt pãlesc în faţa ecoului multisecular pe care l-au avut informaţiile istorice, ştiinţifice şi culturale aduse în Europa de echipa savanţilor francezi care a însoţit campania militarã. Existã chiar opinia cã una dintre motivaţiile expediţiei militare a fost exploatarea culturalã a unui trecut fascinant, cunoscut din opera autorilor elini, la fel cum cei mai mulţi autori subliniazã cã în calculele fãcute de generalul Bonaparte intra şi proiectul unor cuceriri în Orient asemãnãtoare celei a lui Alexandru cel Mare, pânã în India.  
Într-adevãr, analiza motivaţiilor campaniei generalului Bonaparte în Egipt şi Siria trezeşte în continuare dezbateri, datoritã aspectelor sale militare ilogice. Din punct de vedere strategic, ideea dominantã era aceea a blocãrii intereselor britanice în Orient, dupã ce Marea Britanie suferise  pierderea importantã a coloniilor americane. Camera de comerţ din Paris înregistrase, încã din 1790, douã memorii ale agenţilor francezi de la Alexandria prin care se cerea o expediţie militarã în Egipt cu scopul „blocãrii comerţului britanic spre India”1, la care a apãrut ca motivaţie suplimentarã şi faptul cã Alexandria este slab apãratã şi uşor de cucerit. Charles Esdaile, profesor de istorie la Universitatea din Liverpool,   adaugã şi un argument discutabil, la fel de marginal, acela al protejãrii comerţului Franţei cu bumbacul cultivat în Egipt.
Mult mai importantã se dovedeşte peste timp proiecţia politico-militarã a Franţei din acea perioadã, ilustratã cel mai bine de concepţia lui Charles-Maurice de Talleyrand. Ales membru al Institutului Franţei în iulie 1797, Talleyrand prezintã academiilor lucrarea „Eseu despre foloasele ce se pot trage de pe urma unor noi colonii” (Essai sur les avantages      retirer des colonies nouvelles), în care pleda pentru nevoia de a se asigura resurse din colonii, pe fondul pierderii de cãtre Anglia a coloniilor americane3. Douã sãptãmâni mai târziu era numit de cãtre Directorat ministru al Relaţiilor externe. În aceeaşi searã îi scrie generalului Bonaparte (scrisoarea din 24 iulie 1797), enunţând explicit importanţa rezultatelor militare în negocierile de politicã externã şi sugerând subtil simbioza între gloria militarã şi mijloacele pe care aceasta le pune la dispoziţia politicii externe4. Mai simplu spus:o alianţã politico-militarã, între militarul cel mai activ şi ministrul de Externe.
Impresia lui Talleyrand despre generalul zilei era cât se poate de lucidã şi rece:„Tânãrul general Bonaparte, care de doi ani ocupã cu atâta strãlucire scena mondialã, nu voia sã se piardã în mulţimea simplilor generali;el voia sã ţinã opinia publicã cu respiraţia tãiatã şi sã continuie sã atragã privirile asupra lui”5. În condiţiile în care Directoratul plãnuia o expediţie militarã în Irlanda şi îi ordonase lui Napoleon Bonaparte sã pregãteascã acţiunea, generalul refuza cu încãpãţânare şi cerea insistent mutarea campaniei în Orient:„Nu e departe timpul când vom simţi cã, pentru a distruge cu adevãrat Anglia, va trebui sã punem mâna pe Egipt”6. În legãturã cu motivele expediţiei în Egipt,   Talleyrand aduce douã argumente:1. Dorinţa de glorie a lui Napoleon şi planurile sale mãreţe de transformare a Imperiului Otoman într-o republicã „una şi indivi­zibilã”, şi 2. Dorinţa Direc­t­oratului de a se debarasa de un om „care îi fãcea umbrã”, cauzã a cedãrii la insistenţele sale şi a aprobãrii expediţiei.
Charles Esdaile urmãreşte gândirea strategicã a generalului Bonaparte în zona planificãrii militare. Operaţiunea din Egipt trebuia sã fie anticipatã de cucerirea insulei Malta, pentru a bloca flota britanicã de la Gibraltar, şi a insulelor Ioniene, pentru a le transforma în baze navale ale flotei franceze trimise în Egipt. Din punct de vedere tactic, transferarea unei armate numeroase cu o flotã dintr-o parte a Europei în capãtul estic al Mediteranei a fost o mişcare importantã, dar şi foarte riscantã. Istoricul britanic considerã cã raţiunile acestei expediţii erau eronate, în primul rând din punct de vedere militar, pentru cã Anglia va reacţiona pe mare, tãind legãturile armatei franceze,   şi în al doilea rând pentru cã expediţia militarã francezã nu deranja prea mult comerţul cu India, în condiţiile în care la acea datã nu se punea problema Canalului Suez8. Dar Esdail conchide cã principala motivaţie a expediţiei a fost un calcul politic din partea tânãrului general:„Pornit de la Napoleon, planul pare a fi fost ca acesta sã-şi ducã armata în Egipt, sã trimitã flota francezã înapoi în siguranţã la Corfu, sã asigure câteva victorii imediate şi apoi sã se strecoare înapoi în Franţa cu o fregatã rapidã, astfel încât sã exploateze fructele triumfului sãu aparent”9. Într-adevãr, la întoarcerea în Franţa, în august 1799, gloria generalului Bonaparte era legatã de marile descoperiri culturale ale savanţilor trimişi în Egipt, şi nu de victoriile sale militare, altfel îndoielnice.
Interesul pentru descifrarea hieroglifelor explodeazã la sfârşitul secolului al XVIII-lea, odatã cu descoperirea în zidul fortului de la Rosetta (El Rachid) a celebrei stelle de bazalt negru, conţinând textul unui omagiu adresat faraonului Ptolemeu V Epifanul  inscripţionat cu trei tipuri de scriere:hieroglificã, demoticã şi elinã. Descoperirea a fost fãcutã de militarii cãpitanului de geniu François-Xavier Bouchard în august 1799, spre sfârşitul cãlãtoriei lui Dominique Vivant Denon, care s-a desfãşurat între  19 mai 1798 şi  9 octombrie 1799. Când ajunge în iulie la Rosetta, port fortificat, Denon face o descriere a localitãţii:„un grup de case care formeazã un fel de burg, apoi un spaţiu gol între acesta şi portul devastat de rãzboi”, nimic mai mult şi  face afirmaţia care ţine atât de ironia istoriei, cât şi de farmecul şi valoarea ei în destinul umanitãţii:„Rosetta nu oferã nici un monument deosebit” (Rosette n’offre aucun monument curieux).

Note:

1 Bernard Simiot, Suez – 50 de secole de istorie, Ed. Politicã, Bucureşti, 1979, p. 309.
2 Charles Esdaile, Napoleon’s Wars. An International History, 1803-1815, Ed. Penguin Books, Londra, 2008, p.61.
3 Bernard Simiot, op. cit., p. 316.
4 Charles-Maurice de Talleyrand, Memoires et Correspondance, Ed. Robert Laffont, Paris, 2007, p. 221.
5 Ibidem, p. 222.
6 Bernard Simiot, op.cit.,   p. 318.
7 Charles-Maurice de Talleyrand, op. cit., p. 225.
8 Charles Esdaile, op.cit., pp.63-64.
9 Ibidem, p. 65.
10 Dominique Vivant Denon, Voyage dans la Basse et la Haute Égypte pendant les campagnes du général Bonaparte, Ed. Gallimard, Paris, 1998, p. 76