Cazul Văcărescu: legături amoroase, ședințe de spiritism, scandal

În 1889, Regina Elisabeta îi scrie cumnatului ei, Frederich, despre noua ei domnișoară de onoare, Elena Văcărescu, pe care o numea „mica poetă”. Noua favorită a reginei făcea parte dintr-o familie de boieri ruinați. În 1888, ea primește propunerea de a deveni domnișoară de onoare și, la îndemnul mamei sale, acceptă.

În doi ani câștigă atașamentul reginei mai mult decât oricare dintre celelalte doamne și domnișoare, suverana considerând-o un fel de „fiică spirituală”. Regina îi spunea „micuțul”, iar ea i se adresa Elisabetei cu „regina mea”, fapt contrar tuturor uzanțelor.

Spiritele și viitorul unui „suflet complicat ca un labirint”

Elena Văcărescu și-a făcut studiile la Paris și a publicat o carte, care, cu sprijinul reginei și al lui Pierre Loti, a fost premiată de Academia Franceză. Va fi domnișoară de onoare a reginei până în 1890. În 1892 s-a instalat la Paris, unde a realizat o frumoasă carieră literară, fiind una dintre fondatoarele premiului Femina. Pierre Loti spunea despre ea că fermeca nu prin înfățișare, ci prin spiritul ei, având însă „un suflet complicat ca un labirint”.

Regina Elisabeta ajunsese să aibă atât de multă încredere în Elena Văcărescu încât i-a permis să ia parte la o pasiune secretă de-ale sale: ședințele de spiritism. La Arhivele Naționale ale României apare un jurnal al Reginei Elisabeta cu relatări și comentarii privind aceste evenimente mistice făcute de Robert Scheffer (secretarul reginei), Elena Văcărescu și mama ei, doamna Crețianu, prințesa Știrbei și doctorul Theodori.

Regina Elisabeta, împreună cu preferata ei, Elena Văcărescu

La aceste ședințe, spiritele (printre care era și tatăl Elisabetei) – prin gura Elenei Văcărescu – au vorbit despre viitorul acestei tinere. Astfel, ea urma să se căsătorească cu vărul Elisabetei, Oskar Karl August, prințul Suediei, care ar fi devenit apoi împărat al Franței, iar ea, împărăteasă, dăruindu-i acestuia trei fii. Elisabeta, profund încredințată de cele spuse, i-a scris vărului ei patru scrisori în care îi solicită confidențialitatea celor scrise de ea. Acesta nu i-a răspuns decât la una, fapt afirmat printr-o scrisoare trimisă de Karl mamei Elisabetei, cu privire la „planurile nebunești ale Elisabetei” în legătură cu coroana imperială a Franței și despre căsătoria sa cu V. (Elena Văcărescu).

El spune că e imprudent din partea ei să-și împrumute numele unor planuri periculoase din punct de vedere politic și îi ridiculizează ideile, repetând „să devin împărat și apoi, în același timp, învingătorul și salvatorul Germaniei”. În ceea ce o privește pe Elena Văcărescu (el îi spune tânăra fată), el niciodată nu a auzit ceva despre ea, dar poate și ea să fi fost păcălită. Despre căsătoria cu ea nu a amintit nimic Elisabetei în scrisoare, ideea găsind-o prea năstrușnică.

Legătura cu Ferdinand: dragoste sau „profanare”?

Cum planul căsătoriei prințului Suediei cu Elena Văcărescu cade, un altul va lua avânt, cel al căsătoriei cu Ferdinand. Spiritele spuneau că dacă Ferdinand nu o va avea pe Elena, o va omorî și apoi se va sinucide.

Dacă a fost doar un plan bine pus la punct sau dragoste adevărată, doar Elena Văcărescu știe. Cert este că legătura dintre ei ajunsese nu doar la urechile politicienilor din România, ci făcea vâlvă pe la toate Curțile regale din Europa. Era o relație interzisă, din simplul considerent al statutului Casei Regale: moștenitorul tronului trebuia să ia în căsătorie persoane aparţinând unei familii domnitoare din străinătate. Cu toate acestea, sensibila și romantica Regină Elisabeta îi proteja pe cei doi îndrăgostiți, chiar cu prețul relației sale cu Carol. Ba mai mult de atât, regina i-a ajutat să se logodească în secret, devenindu-le o „nașă” spirituală.

Regele Carol I nici nu a vrut să audă de așa ceva și l-a pus pe nepotul Ferdinand în fața unei alegeri: tronul sau dragostea. Prințul moștenitor disperă, iar gândul că ar putea fi despărțit de aleasa inimii îl face să ia în considerare suicidul. Despre asta, chiar Regina Elisabeta, plecată la Veneția, avea să îi scrie mai târziu lui Carol: „Mult mai bine ar fi fost pentru el [n.r. – Ferdinand] să se fi împușcat așa cum avea de gând. Nu cred că mai pot să mă uit în ochii lui după ce am fost martora iubirii lui sfinte și a jurământului care l-a legat”. Pentru a stinge evenimentul, Ferdinand este chemat de familia lui la Sigmaringen, iar Elena Văcărescu pleacă în exil, la Paris, unde va trăi pentru tot restul vieții.

Divulgare: „Minciuni ale Elenei Văcărescu”

Regina, plecată după scandal în străinătate, primește scrisorile soțului său, profund îndurerat de tot ce se întâmplase. La finele anului 1891, Carol I îi trimite Elisabetei o scrisoare în care demască încercările Elenei Văcărescu, care, cu ajutorul Elenei Bibescu și al lui Robert Scheffer, au urmărit să o influențeze pe Elisabeta folosindu-se de tatăl și de copilul ei – „amândoi morți, și care, chipurile, au vorbit prin gura Elenei Văcărescu în accesele ei de somnambulism”.

Regele consideră că domnișoara de onoare împreună cu cei doi au elaborat un vast plan pentru a o îndepărta pe Elisabeta de familia ei și de cei care o iubesc cu adevărat. Îi mai trimite șase pagini intitulate „Minciuni ale Elenei Văcărescu” și declarațiile lui Pierre Loti, Georges Ohnet, Paul Bourget și alții, declarații care dezmint toate afirmațiile Elenei Văcărescu. Mai mult, mâhnit că acest eveniment îi afectează căsnicia, regele îi scrie Elisabetei că Elena Văcărescu nici măcar nu era atât de talentată pe cât credea.

În sprijinul acestor afirmații, Carol redă in extenso o declarație a lui Sully Prudhomme (primul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură), în care poezia Elenei Văcărescu e calificată drept mediocră, iar caracterul ei, sub orice critică. Sully Prudhomme fusese rugat să corecteze volumul de versuri scrise de Elena Văcărescu și, fără consimțământul lui, acesta a fost prezentat la Academia Franceză. Revoltat, el s-a abținut de la vot, considerând că premiul ar trebui atribuit unei persoane mai dotate. În aceeași notă, Lecomte de Lisle crede că premiul care i-a fost decernat Elenei Văcărescu de către Academia Franceză se datorează considerației pentru Regina Elisabeta, și nu pentru meritele Elenei Văcărescu.

Acest text este un fragment din articolul „La Curtea Elisabetei", publicat în numărul 230 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.com.