Autor 32443 vizualizări


În iarna anului 1522, ordinul ioaniților a fost alungat din teritoriul de baștină, insula Rhodos, de către o oaste otomană. La mai bine de 40 de ani după acest eveniment, Suleyman cel Mare trimite o flotă împotriva noii lor locații, sărăcăcioasa insulă Malta. Încă o dată, ioaniții se văd forțați să lupte pentru supraviețuirea în Mediterana.

În dimineața zilei de 23 iunie 1565, mii de otomani se năpustesc asupra fortăreței Sf. Elmo de lângă portul principal al Maltei. În spatele zidurilor așteptau 1500 de războinici din ordinul ioanit. Se aflau sub asediu de mai bine de o lună, bombardați constant și lipsiți de surse de aprovizionare.

Erau fără de speranță în fața urgiei otomane, care în decursul a numai câteva ore reușea să îi ucidă pe toți, mai puțin nouă temerari care au izbutit să înoate până la fortăreața de la St. Angelo, de cealaltă parte a portului. Mai mulți cavaleri uciși fuseseră crucificați pe buștenii care activau intrarea în port. Apărătorii cetății de la Sf. Angelo au răspuns provocării decapitând prizonierii și încărcând capetele în tunuri cu care au tras în tabăra otomană.

A treia fortăreață ioanită, Sf. Mihail, precum și capitala Birgu au fost atacate. Pe 18 august zidul capitalei a căzut cu ajutorul unei mine, iar trupele otomane au năvălit înăuntru. Dar tot acum au ajuns și mult așteptatele întăriri din Sicilia și forțele otomane au fost respinse printr-un puternic contratac al cărui autor era marele maestru al ordinului ioanit, Jean de Valette. La scurt timp după aceea au ajuns în Malta și mai multe întăriri, iar comandantul forțelor inamice, Mustafa, s-a decis să se retragă în grabă.

Asediul întrerupt a fost sărbătorit drept o mare victorie pentru crestinătate, clopotele victoriei răsunând în întreaga Europă. Malta a primit numele de ‘insula eroilor’, iar lumea îl considera pe Jean de la Valette cel mai curajos dintre toți. Admiratori din toată creștinătatea le trimiteau bani cavalerilor Sf. Ioan pentru a putea să-și ridice o nouă fortăreață în Malta, un oraș fortificat care să poate numele marelui maestru.

Ordinul ioanit a fost întemeiat în anul 1023 la Ierusalim, iar membrii săi ofereau ajutor medical și protecție pelerinilor care se adunau acolo. În timpul cruciadelor, ioaniții au primit ordin de la papă să se ocupe cu protecția călătorilor în Tara Sfântă.

Când ultimul dintre imperiile latine din Orient a fost cucerit de către musulmani în 1291, ospitalierii s-au refugiat inițial în insula Cipru. Dar acolo au constatat că nu aveau nicio șansă de a acționa ca ordin independent. În schimb, cavalerii au ocupat pas cu pas insula Rhodos, construind cetați până ce in anul 1309 au dobândit controlul asupra întregii insule.

După ce puternicul ordin al templierilor fusese nimicit în 1312 ca urmare a luptei cu coroana franceză, papa a decis să transfere o parte din bunuri ospitalierilor, care au devenit cel mai influent și puternic ordin de călugări-soldați din Europa. Cavalerii au stăruit în eforturile de a-I apăra pe cei saraci și nevoiași, in același timp ocupându-se și de construirea unei flote care să se opună puterii crescânde a Imperiului Otoman și forțelor pirateresti din Africa de Nord.

În timpul secolului al XV-lea, presiunea din partea otomanilor se simțea din ce în ce mai tare, iar în 1444, respectiv 1480, insula a fost invadată masiv de forțele musulmane. În ultima invazie cavalerii au rezistat unui asediu de 3 luni, reușind să respingă toate asalturile otomane.

Ordinul a continuat să activeze ca avanpost creștin în Mediterana de est, care la finele secolului se afla aproape exclusiv sub control otoman. Flota ioaniților reprezenta o amenințarea constantă la adresa transporturilor otomane. În 1522 sultanul Suleyman a trimis nu mai puțin de 100.000 de soldați în Rhodos pentru a scăpa în sfârșit de pericolul celor 700 de cavaleri și de trupele lor, adică o forță însumând aproape 7.500 de soldați.

După 6 luni de lupte încrâncenate și de foamete, ioanitii s-au văzut fortati să capituleze în ziua de Crăciun a anului 1523. Suleyman, care aprecia capacitățile combative ale curajoșilor cavavleri, s-a asigurat personal ca aceștia să părăsească insula în liniște, cu onoarea intacta. În căutare de noi teritorii, cavalerii au locuit printre altele în Sicilia sau Creta. Căutau o oportunitate să-și reclădească gloria de odinioară și să continue lupta împotriva otomanilor și aliaților berberi. Avanposturile piraterești musulmane din Africa de Nord erau cele care se indeletniceau în mod special cu capturarea vaselor sub stindard creștin.

În anul 1530 ordinul a primit o ofertă de la împăratul Sfântului Imeriu Romano-German, Carol al V-lea. Dorea să le acorde permisiunea de a rezida pe insula Malta și să o transforme în baza lor de operațiuni, cu condiția ca aceștia să îi ofere la rândul lor…un șoim de vânătoare în fiecare an.

Marele maestru al ordinului de atunci, L’Isle Adam, nu s-a dovedit foarte interesat. Cavalerii locuiseră pe fertila insulă Rhodos și acum aveau în față un loc făra apărare prea bună și fără resurse de apă. Localnicii trăiau în sate foarte simple și Mdina era singurul oraș de pe insulă. Mulți dintre cavaleri încă mai sperau să primească sprijin militar pentru a-și recuceri insula de baștină. Dar intr-un final și-au dat seama că nu au de ales decât să accepte oferta împăratului.

Odată ajunși în Malta, cavalerii ioaniți s-au stabilit în stațiunea de la Birgu, pe care au fortificat-o și căreia i-au adăugat și fortul de la Sf. Angelo, devenit sediul ordinului. Au adoptat numele ‚cavalerii ordinului de Malta‘ și au ridicat și biserici și palate. Spitalul ordinului oferea acces la cea mai bună îngrijire medicală din Europa de atunci.

Între timp, conflictele cu flota otomană și cu pirații continuau. În plus, cavalerii mai primiseră însărcinarea să asigure și defensiva orașului Tripoli din Libia. Așadar, aceștia vegheau asupra unui pasaj important din Marea Mediterană, unde pirații africani dețineau supremația. Ioaniții nu au putut din păcate să-i oprească pe aceștia de la prădăciuni, raiduri asupra orașelor europene sau răpiri care se soldau cu răscumpărări uriașe sau înrobiri.

În schimb au întreprins multe acțiuni de pedepsire a fortelor maritime musulmane. Numai sub comanda maestrului Jean de Valette aproximativ 3000 de evrei și musulmani au fost luați ca sclavi. În secolul al XVI-lea, atât Suleyman cât și liderul berberilor, Turgut Reis, s-au săturat de năvălirile maltezilor, așa că în 1550 au cucerit Tripoli și au asediat pentru prima dată Malta, fără succes însă. În 1559, o flotă creștină de spanioli și maltezi au încercat să recapete Tripoli, dar bătălia de la Djerba a fost o înfrângere catastrofală pentru aceștia. După aceea toată lumea se aștepta la un alt atac împotriva Maltei, dar acesta s-a mai lăsat așteptat câțiva ani. În acest timp cavalerii au mai consolidat unele fortificații, recrutând mai multe trupe și aprovizionându-se. asta a permis cetăților să reziste asediilor din vara anului 1565, mai puțin celei de la Sf. Elmo, care a căzut în momentul în care otomanii au taiat liniile de aprovizionare. În rest, performanța maltezilor le-a adus faimă în toată Europa creștină.

Câțiva ani după aceea cavalerii au intrat în Liga Sfântă, o coaliție formată din flote creștine care la chemarea papei Pius al V-lea s-au obligat să ajute la despresurarea orașului venețian Famgusta, localizat în Cipru. La Lepanto, pe lângă coasta greceasca, flota otomană a suferit o înfrângere într-una dintre cele mai sângeroase bătălii din Marea Mediterană. Legendarul căpitan Romegas, unul dintre cavalerii ordinului care luptase și în asediul Rhodos-ului din 1565, a fost cel care a condus un atac decisiv si a fost printre cei care au participat la parada victoriei ținută la Roma.

În timpul luptelor, flota otomană a pierdut 211 din cele 251 de nave. De acum cavalerii maltezi erau priviți drept regii Mediteranei. Aceștia au reușit și să găsească ascunzătorile piraților și sa salveze prizonieri creștini. În același timp au capturat musulamni și au cerut răscumpărări importante.

A urmat o perioadă extraordinară în istoria ordinului, o perioadă caracterizată de o arhitectură și cultură înfloritoare în Malta. Capitala Valetta a fost reconstruită din temelii. A fost realizată o rețea de străzi și alei așa încât briza mării să străbată orașul. Au fost create sisteme avansate pentru aprovizionarea cu apă, iar ordinul a continuat să prospere cu flota sa măreață și cu sistemul medical de top.

Jean de la Valette a murit în 1568, cu puțin înainte ca nou-construitul oraș să devină sediul ordinului. La câțiva ani dupa moartea sa a fost ridicată Catedrala Sf. Ioan, acolo unde pictorul Caravaggio și-a așternut capodopera, ‘Tăierea capului Sf. Ioan’. Caravaggio a intrat și el in rândul cavalerilor, dar în urma unor conflicte cu liderii i s-a retras titlul. A fost încarcerat in fortăreața de la Sf. Angelo, dar a izbutit să fugă în Sicilia.

În 1798 o flotă invadatoare sub conducerea lui Napoleon a pornit către Egipt. Scopul era acela de a promova comerțul francez și de a rupe Marea Britanie de contactele cu India. Pe drumul său spre Africa, Napoleon a dorit ă facă un popas în Malta pentru a se aproviziona, dar în momentul în care marele maestru a atras atenția că în port este permisă intrarea pe rând a vaselor, flota franceză a atacat. După doar o zi de luptă, cavalerii au capitulat în fața puterii franceze. Napoleon a preluat bunurile ordinului, i-a recrutat cu forta pe membrii care erau francezi și i-a obligat pe ioaniți să părăsească insula. Astfel a luat sfârșit “imperiul” cavalerilor ioaniți din Malta.

Ordinul și-a stabilit apoi baza de operațiuni în diverse locații. În 1834 îi găsim la Roma. Si aici și-au urmat idealurile și au contribuit la sistemul de sănătate. După unificarea Italiei din 1861, ordinul s-a angajat să ajute armata italiană, atât în primul, cât și în al doilea război mondial.

sursa:ALLT OM HISTORIA