Autor 2639 vizualizări


„Localul «Adevărul»-ui:redacţia, administraţia şi tipografia, când am călcat, pentru prima oară, în pretoriul lui, -­înarmat, de astă dată, cu bacalaureatul şi urmând cursurile facultăţii de medicină, -se afla într’o curte pavată, rotundă ca un cerc şi având două ieşiri:una spre strada Karagheorghevici (astăzi strada Eugeniu Carada) şi cealaltă spre pasajul Macca.

Redacţia era situată la parter, pe dreapta, compusă din trei camere, dintre cari într’una, despărţită de celelalte două printr’un antreu de rigoare, trona directorul, separat astfel, printr’o distanţă cerută de ierarhie, de personalul redacţional. Deasupra, la etaj, domnea Sache Petreanu cu administraţia lui, cea atât de minunat pusă pe rotiţe, iar pe latura stângă, sus, era tipografia, unde sburau mereu băieţii cu manuscrise şi corecturi;jos se întindea sala de maşini, având peste drum, în fund, stereotipia.
***
Când, după plecarea lui Russe-Admirescu, i-am luat eu locul, ca şef-corector, (...) am găsit în redacţie, ca secretar, pe Emil D. Fagure, gazetar vioiu, sprinten, ieşit din oficina socialistă şi crescut în idealurile democraţiei, iar ca prim-redactor pe Costache Bacalbaşa (fratele lui Tony), care, sub pojghiţa-i gravă de ziarist cu greutate, ascundea pe febrilul amator de femei. În acelaşi cabinet cu ei, îşi aveau birourile şi d-rul Mihail G. Valerianu, advocat, specialist în politica balcanică, ale cărei taine şi le însuşise pe urma unei lungi ucenicii în presa din Bulgaria, şi Iancu Bacalbaşa (alt frate al lui Tony), dramaturg (autorul piesei «Mort fără lumânare», jucată cu un succes, pare-se, îndoielnic), arborând o barbă maiestoasă, neagră, şi graseiând cu distincţie.

El îngrijea de rubrica, gustată cu aceeaşi fervoare odinioară ca şi astăzi, a culiselor politicii româneşti, cu intimităţile, deraierile conjugale şi legăturile amoroase ale bărbaţilor dela cârma ţării, cancanuri, aluzii perfide şi trageri de sfori, pe cari nu e tocmai uşor să le manevrezi, dacă nu eşti înzestrat cu abilitate stilistică şi un spirit special dedat întru aceasta. Avea, însă, o meteahnă de punctuaţie acest redactor şi viitor director al Teatrului Naţional;n’ar fi pus o virgulă în textele lui, să-l tai, să-l spânzuri:erau, toate, o apă, lipsite de elementul de coordonare al diferitelor propoziţii. Vă închipuiţi, deci, ce muncă de prisos era pe bietul lucrător tipograf şi cât scrâşnea de ciudă îndreptăţită, văzându-şi şpaltul înapoiându-se din redacţie împestriţat cu o gloată de virgule însemnate conştiincios de corector. Nu e, dar, de mirare că, într’o bună zi, un zeţar, disperat şi înclinat spre umor, Rudolf Pollak, a adăogat, la încheierea unui articol, un pumn de virgule:, , , , , , , , înştiinţând pe corector:
 

Domnule X, deoarece virgulele mi-au scăpat din culegău, le-am strâns în ultimul rând pe toate şi fiţi buni dumneavoastră şi le puneţi pe fiecare la locul ei.

Lui B. Brănişteanu îi reveneau cotiturile politicii externe, ca temeinic cunoscător al istoriilor conglomeratului de state al globului, precum şi concepţiilor tuturor canceleriatelor şi, mai ales, ale celor cari le imprimau linia de conduită. Contele Goluchowski, în deosebi, cancelarul Austro-Ungariei, era, pentru el, o carte deschisă. Şi, negreşit, nu mai puţin Bismarck, iar după aceea cei care i-au urmat. Aşa că, dacă citeai antrefileurile sale asupra evenimentelor zilei, te documentai perfect asupra substratului lor şi nu mai era nevoie de nicio informare de aiurea.

Camera dintâi a redacţiei era rezervată reporterilor:Vespasian Pella (care a luat, cândva, un interview Doamnei Elena Cuza-Vodă, la mânăstirea Ruginoasa, prin peripeţii de caracterul unui roman de fascicolă), Negoescu, Filipescu, cari nu stăteau decât prea puţin, (scundului Filipescu, cu păr negru, creţ, ca de locuitor din Senegal, acest băiat fin, vorbind cepeleag, dar de aleasă descendenţă, dându-i-se odată însărcinarea să aducă un reportaj asupra mişcării politice a catolicismului în România şi fiind chinez în materie, îi s’a făcut lui Brănişteanu milă de el şi-i l-a scris dânsul), secretarului adjunct Simionescu (stilizatorul corespondenţelor din provincie) şi corectorului, care-şi migălea însărcinarea lângă fereastră, la o masă pe care, de cum se înopta, se răsfrângea lumina puternică a unui bec de gaz aerian, adumbrit de un abajur de carton.

***

Manuscrisele lui Millese descifrau foarte greu şi-ţi trebuia un dar de devinaţie ca să ghiceşti unele cuvinte, şi încă şi atunci te păştea îndoiala dacă ai nimerit-o sau nu:numai înţelesul îţi putea fi călăuză. Era un scris mărunt, din slove ce se încârligau într’un şir de linii prelungite, ca nişte antene de insecte, sau o îmbâcseală de pete de muşte, şi-ţi fugeau ochii, înfricoşat, dela un capăt al hârtiei la cellalt, întrebându-te cu groază dacă vei fi în stare să răspici conţinutul, ca la o problemă de bacalaureat. Prin câte sudori n’am trecut până să le prind secretul şi să mă obişnuiesc cu dexteritatea imperioasă de a retuşa textul, punând, în locul cuvântului confuz, oricare altul, numai să fie cu dibăcie intercalat.

În schimb, Fagure avea un scris caligrafic, de o limpezime de izvor de munte:nicio beznă care să te turmente. Dar nici să fi îndrăznit să-i schimbi ceva, chiar dacă se strecura, în porţia lui cotidiană, o inadvertenţă... după convingerea ta, negreşit, căci riscai un scandal formidabil, care se solda cu o grindină de ţipete, răcnete, urlete, de credeai că s’a produs vreo invazie de şoareci. Nu, el nu admitea imixtiuni în manuscrisul lui:totul trebuia redat aşa cum l-a conceput el, contrariu, sub acest raport, fratelui său:Albert Honigman, care cerea să fii amendat, tocmai pentru că nu l-ai îndreptat, dacă s’a făcut vinovat de o neglijenţă în stil sau i-a scăpat o contrazicere.

***
Altminteri, atât lucrătorii, cât şi corectorii, erau foarte grijulii în îndeplinirea atribuţiunilor lor. Şi la «Adevărul» nu te poticneai de erori de tipar, domnind, în privinţa aceasta, o disciplină de fier, iar dacă, totuşi, te-ai încărcat cu vreuna, apoi te potcoveau cu o amendă, destul de masivă, care te vindeca, pentru multă vreme, de neatenţie.

Şi disciplina aceasta era exclusiv opera lui Sache Petreanu, şeful administraţiei, care supraveghea cu o stricteţe neobosită toate ramurile întreprinderii. Nicio secţiune nu era departe de paza lui severă. Om cu o cultură multilaterală, ziarist el însuşi, îşi purta cu demnitate ochelarii, dar – ori de câte ori vorbea cu subalternii – îţi făcea veşnic impresia că te priveşte peste ochelari, parcă pironindu-te cu o rigiditate de oţel. Şi de aci, de bună seamă, porecla, pe care şi-a câştigat-o cu atâta mândrie, de «Demonul cu ochelari». Dar, datorită acestui «Demon cu ochelari», care se amesteca, în necontestată competinţă, şi în treburile redacţionale, inspirând articole şi reportagii cu efecte de tiraj, foaia mergea admirabil, cu beneficii de invidiat, şi Mille nu ieşea niciodată din cuvântul lui, ba sfaturile ce-i le sugera fiindu-i întotdeauna bine venite.

Întreaga presă tremura de el, căci niciun redactor, din orice compartiment, nu putea fi angajat fără să nu treacă pe la el, care-i măsura capacitatea şi aptitudinile de muncă, deşi, uneori, cu toate aceste precauţiuni, se nimerea prost. Şi era un om de pe buzele căruia nu puteai smulge un zâmbet sau un fir de bunăvoinţă... inflexibil în hotărârile sale, aspru şi, adesea, de un sarcasm jicnitor cu slujbaşii săi. Numele său inspira teamă oricărui ziarist, deşi, tocmai, prin siguranţa lefii, fiecare ar fi voit să puie piciorul la «Adevărul».

***
E aci locul să arăt că Albert Honigman, această figură prestigioasă, de statură impunătoare, cu mişcări de o prestanţă ce trăda acea educaţie artificială, comandată, dar suplă totuşi, înscrisă în paragrafele tratatului autoritar botezat «Codul manierelor elegante», sau, cu un termen franţuzesc:Savoir-vivre, era singurul gazetar român căruia-i era îngăduit accesul în cafeneau Capşa de odinioară, local ce era ca o citadelă a boierimii noastre şi unde nu putea pătrunde niciun consumator care n’avea blazon la teşcherea şi, doar prin excepţie, se admiteau – în afară de miniştri – bărbaţi politici proeminenţi, deputaţi şi senatori, şi încă dintre aceştia, numai acei care s’au relevat şi se relevau prin însuşiri cari le ştergeau pata naşterii mărunte.

Repet:Capşa de altădată, căci, apoi, s’a dat drumul porţilor şi eticheta de zăvor a pierit, devenind o cafenea ca toate suratele celelalte, unde consumatorii nu mai erau cântăriţi după actul de stare civilă (...)“

Cronologie „Adevărul”

15 decembrie 1871:vede lumina tiparului, la Iaşi, publicaţia antidinastică „Adeverulu”, fondată de boierul Alexandru Beldiman (foto). Gazeta se naşte din marele regret al lui Beldiman, prefect de poliţie al Bucureştiului în februarie 1866, de-a nu fi putut stopa complotul din noaptea de 10 spre 11 februarie, când Cuza fusese forţat să abdice. Fervent susţinător al lui Cuza, boierul Beldiman înfiinţează în 1871 „Adeverulu”, urmărind să demaşte relele pe care le-adusese cu sine dinastia străină, întruchipată de Carol de Hohenzollern.

5 aprilie 1872:după numai 13 numere, „Adeverulu” dispare din peisajul publicistic al Iaşiului. Conţinutul gazetei deranjase, iar Beldiman fusese dat în judecată, acuzat fiind de „calomnie şi insulte aduse domnitorului şi de atac asupra prerogativelor constituţionale”. Chiar dacă procesul e câştigat de Beldiman, acesta e nevoit să închidă ziarul din pricina amenzilor care ameninţau asupra lui.

15 august 1888:sprijinit de fiul lui Cuza, Beldiman scoate din nou „Adevărul”, de astă dată la Bucureşti, cu frecvenţă zilnică. Capul ziarului poartă în mijloc pe e˘ de la latinescul veritas. Citatul din Vasile Alecsandri, regăsit în frontispiciu, e definitoriu pentru direcţia gazetei:„Să te feresci, Române!, de cuiu˘  strein în casă”, unde cuiul era dinastia de Hohenzollern.

15 decembrie 1888:capul de ziar şi formatul gazetei se schimbă. Dispar literele rotunjite din titulatură, iar ziarul păstrează noua formă a frontispiciului până la interzicerea publicaţiei de către comunişti în 1951.
10 mai 1889:primul 10 mai din istoria gazetei, pentru care ziua monarhiei e considerată zi de doliu naţional. Pentru o bună bucată de vreme, în fiecare an, la această dată, prima pagină a gazetei e în chenar negru.

1892:lovitură din interior. Administratorul ziarului, Toma Basilescu, părăseşte „Adevărul” şi ia cu sine toate registrele de abonaţi, toţi banii aflaţi în casă şi scoate un alt ziar, identic ca titlu şi format. Beldiman continuă şi el să scoată „Adevărul”, aşa că, din martie până la sfârşitul lui iunie 1892, în Bucureşti apar două ziare „Adevărul” producând confuzie printre cititori. În cele din urmă, Beldiman are câştig de cauză.

1895:bătrân şi bolnav, Alexandru Beldiman vinde ziarul lui Constantin Mille, dar păstrează până la moarte (1898) direcţia politică a ziarului. „Am făcut acest act spre a se asigura viitorul acestui ziar pentru care muncesc şi lupt de 7 ani, pentru că nu voesc ca după moartea mea Adevărul să devie nici conservator, nici naţional-liberal”, preciza Beldiman într-un articol.

17 februarie 1898:Beldiman, fondatorul ziarului „Adevărul”, moare şi e îngropat în cimitirul mănăstirii Ciorogârla. După moartea lui Beldiman, Mille elimină din frontispiciu citatul lui Alecsandri, dar menţine titulatura ziarului în forma ei iniţială, cu e˘ în loc de ă.

Mai 1898:se inaugurează Palatul „Adevărul”, pe strada Sărindar, realizat după modelul redacţiei „Figaro” din Paris:săli mari şi numeroase pentru redactori, decorate modern, cu afişe colorate ale unor autori renumiţi şi faianţă verde de Meissen, cu cantină, centrală telefonică, secţie de desen şi pictură, bibliotecă, arhivă, sală de vânzare, sală de expediţie.

1904:Constantin Mille decide că „Adevărul” va avea o soră, „un organ de informaţiuni şi reportagii”, care să apară dimineaţa, să completeze pe fratele mai mare şi să mai taie din avântul „Universului”, gazeta lui Luigi Cazavillan, dar să recruteze şi public feminin. „Adevărul de dimineaţă” apare în 2 februarie 1904.

Decembrie 1904:„Adevărul de dimineaţă” se emancipează şi devine „Dimineaţa”.

Noiembrie 1916:din pricina războiului, Mille trage obloanele peste cele două gazete ale sale. Pleacă la Iaşi, iar comandamentul german rechiziţionează Palatul „Adevărul”, ca să scoată aici „Bukarester Tageblatt” (Gazeta Bucureştilor”).

Ianuarie 1919:Mille revine la Bucureşti şi scoate iar „Adevărul” şi „Dimineaţa”, în acelaşi sediu de pe Sărindar.

1920:în condiţii neelucidate, Constantin Mille vinde „Adevărul” şi „Dimineaţa” bancherului Aristide Blank. Varianta oficială era aceea că Mille, bolnav şi obosit, hotărâse să se retragă şi trecuse proprietarea celor două ziare Societăţii de editură „Cultura naţională” a lui Aristide Blank. Iar Blank, la rândul său, trece proprietatea gazetei în mâna unui grup de ziarişti. Director al redacţiei devine Constantin Graur, iar director administrativ este Emil Pauker.

Februarie 1927:Constantin Mille moare şi e îngropat la Cimitirul „Bellu” din Bucureşti. Pe piatra sa de mormânt scrie:„Const. Mille. Părintele ziaristicei moderne române. 1861-1927”.

Vara lui 1936
:atacurile constante – ziarele sunt acuzate că sunt în slujba evreilor – şi problemele financiare fac ca „Adevărul” să fie vândut din nou, de data asta unui grup liberal. În scurtă vreme, în fruntea societăţii pe acţiuni „Adevărul” îl găsim pe Emanoil Tătărăscu, fratele primului-ministru, iar director al ambelor ziare, „Adevărul” şi “Dimineaţa”, devine Mihail Sadoveanu.


Decembrie 1937:guvernul Octavian Goga-A. C. Cuza interzice cele două gazete.

13 aprilie 1946:după nouă ani de pauză, „Adevărul” reapare în jurul unui grup de ziarişti, în frunte cu gazetarul B. Brănişteanu.

13 martie 1951:„Adevărul” se opreşte la numărul 18.039. În articolul „Către cititori”, redacţia anunţă:„Misiunea ziarului Adevărul e terminată”. În realitate, ziarul e interzis de autorităţile comuniste.
 

""