Câteva observații matematice   Mitul netrimiterii de tehnică de luptă în Pacific jpeg

Câteva observații matematice - Mitul netrimiterii de tehnică de luptă în Pacific

Oceanul Pacific era în 1941 prea mic pentru pretenţiile celor două mari puteri navale. SUA şi Japonia erau prinse într-o luptă fără milă pentru hegemonie. Ambele părţi plusau zilnic prin deplasarea de noi unităţi spre poziţii avansate. Conflictul putea să înceapă în orice moment.Conducerea de la Washington a fost acuzată că n-a ştiut nimic despre pregătirile nipone şi, mai mult, n-a trimis armament în cantităţi suficiente pentru frontul îndepărtat din Filipine şi Hawaii. Istoricii contemporani se lasă amăgiţi prea uşor de tezele simpliste şi preferă să repete la infinit ceea ce au scris predecesorii în ale cercetării.Insula Wake era o poziţie avansată în coasta Japoniei şi era evident că exista riscul unui atac în forţă. Valurile de bombardiere puteau să fie oprite doar prin deplasarea unor avioane de vânătoare de calitate. Au fost deplasate 12 aparate F 4 F-3 Wildcat, principalul vânător al US Navy. Orice cititor poate să considere că erau prea puţine pentru un conflict mondial. Matematica demonstrează altceva. Modelul Wildcat a fost produs în total în 7722 de exemplare. Conducerea de la Washington a expediat astfel 0, 15%. Ce puţin!

Calculele nu se fac însă cu date privind întreaga producţie a fabricilor americane şi din anii următori. Trebuie să ne limităm la cifrele referitoare la modelul expediat pe front. Au fost livrate 288 de exemplare de F 4 F-3, deci insula Wake a primit 4, 16% din total. Pare puţin, dar să nu uităm că, raportat la dimensiunile celor două insuliţe, poziţia americană avansată era supraînarmată. Puterea de foc a aparatelor US Navy nu era egalată de aparatele nipone de vânătoare. Doar manevrabilitatea superioară le mai dădea o şansă de supravieţuire.Conducerea de la Washington nu poate să fie acuzată de neglijarea frontului din Pacific. Se poate discuta chiar de o supraînarmare ofensivă.