Catedrala Mântuirii Neamului, proiectul unui simbol naţional în anii interbelici
Îndelung contestat de opinia publică românească, proiectul de construire al Catedralei Mântuirii Neamului nu este unul recent, această idee fiind avansată încă din primul deceniu al perioadei interbelice.
Problema construirii unei catedrale impunătoare în Bucureşti, care să simbolizeze Biserica Ortodoxă Română şi afirmarea identităţii naţionale, s-a pus imediat după dobândirea independenţei de stat, în urma războiului din 1877-1878, când s-a constatat că nici una din cele peste o sută de biserici, câte existau atunci în Capitală, nu erau atât de încăpătoare încât să primească pe toţi cei care ar fi dorit să participe la Te Deum-urile oficiate cu prilejul sărbătorilor religioase. Catedrala, ca simbol naţional, nu este o idee românească. În secolul al XIX-lea, multe ţări europene construiesc catedrale pentru afirmarea identităţii naţionale.
Termenul de “catedrală” semnifică biserica unde slujeşte episcopul, mitropolitul sau patriarhul şi ea reprezintă simbolul unităţii şi autorităţii bisericeşti. “Catedrala Mântuirii Neamului” este adusă în discuţie de primul patriarh al României, Miron Cristea, în contextul realizării Marii Uniri din 1918 şi a înfiinţării Patriarhiei României, în 1925.
Discuţii preliminare
Primele demersuri în ceea ce priveşte ridicarea unei catedrale impozante în Bucureşti au loc în timpul guvernării liberale, conduse de Ion C. Brătianu. În 1884, acesta cere un credit de 5 milioane de lei, votat de corpurile legiuitoare fără nici un fel de obiecţii[1]. Până în 1890, creditul a rămas neîntrebuinţat. Principala problemă a fost aceea a locului în care urma să se construiască viitoarea catedrală. Se dorea ca aceasta să fie amplasată pe bulevardul ce leagă astăzi Piaţa Unirii de Piaţa Romană, dar care în acea perioadă era deschis până la Colţea. Exproprierile întinse şi lucrările ample de sistematizare ce trebuiau efectuate au făcut imposibilă ridicarea catedralei în acest loc. Ulterior, destinaţia creditului s-a schimbat, o mare parte din bani urmând a fi folosiţi în construcţia de şcoli. În acelaşi timp, autorităţile române au început căutarea unui nou loc pentru construcţia catedralei.
Au fost vehiculate mai multe variante. O parte a autorităţilor au propus ca loc al ridicării noii catedrale Dealul Mitropoliei. Principalul lor argument era acela că în acest loc nu trebuiau făcute expropieri, acesta aparţinând Bisericii. Propunerea a fost respinsă pe motiv că mănăstirea ctitorită de Constantin Şerban, devenită catedrală şi reşedinţă mitropolitană, ajunsese cu timpul un monument istoric, locul ei fiind pentru totdeauna pe Dealul Mitropoliei, acolo unde a fost aşezată de ctitorul ei.
Odată cu noul guvern conservator, se observă o schimbare de atitudine a statului în ceea ce priveşte construirea unei catedrale naţionale. Dacă până atunci construirea unui astfel de edificiu în Bucureşti a fost o iniţiativă a guvernului, susţinută de Parlament, acum, când se cheltuiseră toţi banii fără să se facă măcar un mic început, problema este trecută pe seama iniţiativei particulare şi tratată ca un fapt de caritate publică, sub patrimoniul Bisericii şi cu sprijinul guvernului.
Nefiind de acord cu atitudinea guvernului conservator, Sfântul Sinod a luat sub patronajul său construirea unei catedrale în Bucureşti, desemnând în acelaşi timp şi o comisie de colectare a fondurilor. Listele de subscripţie au fost date publicităţii la începutul anului 1903. În luna noiembrie a aceluiaşi an a fost efectuată şi prima donaţie:boierul basarabean Vasile Stroescu, mare sprijinitor al culturii şi şcolii româneşti a oferit 102 500 lei Bisericii, ca prim fond pentru clădirea unei catedrale în Bucureşti.
Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, colectarea de fonduri a fost oprită, iar iniţiativa construirii catedralei a fost amânată pentru un timp.
Miron Cristea şi reluarea proiectului catedralei naţionale
Interesul reapare după Marea Unire din 1918, dar şi după înfiinţarea Patriarhiei Române, la 4 februarie 1925. De această dată, problema înălţării unei catedrale naţionale la Bucureşti s-a pus cu şi mai multă tărie. Ea trebuia să simbolizeze unitatea naţională a românilor, “de neam şi de credinţă”[2]. Demersul a aparţinut, mitropolitului primat (apoi patriarhului) Miron Cristea, care a readus în discuţie problema construirii catedralei.
La câteva zile după instalarea în scaunul patriarhal, Miron a mers în audienţă la regele Ferdinand, pe care l-a rugat “să dăm curs liber pregătirilor pentru Catedrala Neamului”[3]. Tot atunci, el a discutat despre această chestiune şi cu primul-ministru Ion I.C. Brătianu, care, la cererea sa a deschis un credit de 3 milioane pentru facerea planurilor. Începerea lucrărilor urma să se facă ”la timpul oportun”, care, din nefericire, nu s-a ivit în anii următori, bântuiţi de mari lipsuri. De aceea, apelul pentru strângerea de fonduri din partea cetăţenilor ţării nu a mai fost lansat.
Iniţiativa a fost reluată începând cu anul 1927, când, Miron Cristea, devenit între timp înalt Regent, s-a încumetat să pornească acţiunea şi a cerut în mod oficial Primăriei Capitalei să ofere un loc potrivit pentru noua catedrală. Vestea a fost primită cu bucurie şi interes în cercurile cele mai largi, arătând cât de mult era dorită şi aşteptată Catedrala Neamului de către populaţia Bucureştiului. Nimeni nu a contestat necesitatea clădirii ei. Nu s-a obiectat nici măcar că ţara trecea atunci prin vremuri grele, datorită marii crize economice care cuprinsese întreaga Europă. Toţi au fost de acord că această catedrală să fie ridicată cât mai curând şi cât mai măreaţă, demnă de România întregită, nădăjduind că se vor putea strânge sumele necesare pentru zidirea ei.
Amplasamentul noii catedrale, motiv de dezbatere
Fixarea locului de amplasare a edificiului a stârnit însă o amplă dezbatere care a durat doi ani. Au fost propuse numeroase locuri pentru construcţia noii catedrale, în final fiind păstrate doar trei dintre aceste: în unghiul format de B-dul Ion C. Brătianu şi B-dul Carol, unde fusese vechea Primărie a oraşului, la poalele Dealului Mitropoliei, în Piaţa Bibescu Vodă şi pe locul Halelor Centrale sau pe Dealul Mihai Vodă, unde se afla pe atunci Arsenalul Armatei, ce urma să fie mutat la marginea oraşului.
Analizând cele trei propuneri recomandate de specialişti, patriarhul Miron a hotărât că locul de la poalele Dealului Mitropoliei, numit pe atunci Piaţa Bibescu Vodă este cel mai potrivit pentru înălţarea acestui edificiu. Desigur, un loc ideal era un deal, o colină aflată într-o poziţie centrală, spre care să ducă câteva bulevarde largi, din perspectiva cărora, privind, să vezi din depărtare ridicându-se o biserică impunătoare. O asemenea poziţie nu se mai găsea însă pe atunci în Bucureşti, căci oraşul se dezvoltase haotic, prin soluţii improvizate, lipsite de un plan general de sistematizare edilitară.
După alegerea locului pentru viitoarea catedrală s-a procedat, conform tradiţiei, la marcarea lui prin ridicarea unei troiţe. Serviciul religios, la care au participat membrii Regenţei, ai guvernului, reprezentanţii clerului, ai armatei şi o mare mulţime de credincioşi, a fost oficiat de episcopul Tit Simedrea, Vicarul Arhiepiscopiei Bucureştilor.
Prin alegerea şi sfinţirea locului noii catedrale se realizase, în sfârşit, un mic început, se făcuse ceva concret spre împlinirea acestei vechi dorinţe a Bisericii, mereu amânată. Din nefericire însă, criza economică ce se abătuse asupra ţării a dăinuit şi în anii următori, iar cel de-al Doilea Război Mondial, apoi dictatura comunistă au întârziat zidirea unei catedrale monumentale în Bucureşti.
Bibliografie:
http://www.crestinortodox.ro/diverse/catedrala-mantuirii-neamului-documentare-istorica-69315.html
http://www.patriarh.ro/Miron/catedrala.php
NOTE
[1]http://www.crestinortodox.ro/diverse/catedrala-mantuirii-neamului-documentare-istorica-69315.html
[2]http://www.patriarh.ro/Miron/catedrala.php
[3]http://www.patriarh.ro/Miron/catedrala.php
