Autor 4577 vizualizări


Astăzi, vizitatorul Secției de Artă Veche Românească de la Muzeul Național de Artă al României are ocazia să vadă pe viu o parte din fostele fresce de la mănăstirea Curtea de Argeș. Extrase din contextul lor original, fragmentele de pictură murală impresionează pe oricine. Suntem surprinși de bogăția detaliilor, de multitudinea de culori folosite în frescele bizantine – și chiar și dacă le-a văzut pentru a o suta oară, vizitatorul tot simte nevoie unei pauze pentru a urmări detaliile din costumele domnitorilor sau figurile și gesturile atât de expresive ale sfinților.

Totodată însă, vizitatorul are și o senzație ciudată, un mic disconfort: ceva nu se potrivește. Culorile vii, bogăția de detalii din fresce contrastează puternic cu peretele mat, rece, al muzeului. Într-adevăr, cum se poate ca fresce de mănăstire să fie într-un un muzeu? Din plăcuțele explicative aflăm repede că fragmentele de pictură au fost extrase de la mănăstirea Curtea de Argeş cu ocazia restaurării de la finalul secolului XIX, când s-a pierdut, de altfel, şi o mare parte a lor. Mai ştim şi că interiorul mănăstirii este acum cu totul altul, înnoit tocmai cu prilejul acelei restaurări. Vizitatorii își amintesc poate și de frescele de la Mănăstirea Văcărești, alte bucăţi de pictură desprinse cu totul de pe pereții mănăstirii – ce-i drept, într-un context cu mult mai dramatic – şi expuse astăzi în subsolul Palatului Mogoșoaia. Așadar, de ce s-au extras frescele? A fost restaurarea bisericii de bun augur? Răspunsul nu este unul simplu dar îl vom afla în cele ce urmează.

Restaurarea, aşa cum a fost 

Episodul istoric al extragerii frescelor de pe pereţii mănăstirii pare, în multe privinţe, unul explicabil, dacă reluăm firul evenimentelor. Astfel, ultimul an când mănăstirea Curtea de Argeș încă mai păstra intact unul dintre cele mai valoroase ansambluri de fresce din istoria Valahiei a fost 1882. După câteva discuții la nivel ministerial, se acceptă propunerea arhitectului André Lecomte du Noüy de „demolare a vechilor tencuieli crăpate și deteriorate și refacerea lor, precum și refacerea, după documentele găsite la fața locului, a picturilor murale, ornamentelor, figurilor și subiectelor religioase”. Singura condiţie a decidenților din minister a fost ca frescele să nu se distrugă, ci să se extragă cu grijă pentru a fi expuse într-un muzeu. Ministru al Cultelor la acea dată și principalul responsabil era V.A. Urechia, rămas în istorie drept un mare iubitor și promotor al artei românești și al învățământului artistic de la noi.

Desigur că simpla imagine a frescelor smulse de pe pereți ar putea produce groază. În fapt, frescele nu se mai vedeau de multă vreme în biserică – înnegrite de fumul lumânărilor și de secolele trecute peste ele, nici nu se mai distingeau la 1857, când biserica a fost vizitată de istoricul german Ludwig Reissenberger. Mai știm că în 1874 acestea erau acoperite cu crengi de brad, într-o încercare de a le conserva starea foarte deteriorată. La aceasta se adaugă și repictările, refacerile, adăugirile, consemnate de sursele istorice în fiecare secol. Așadar, decizia înlocuirii frescelor avea bune justificări tehnice.


Istoricii ultimelor decenii au arătat și cum refacerea interiorului bisericii s-a înscris într-un program de înnoire și modernizare a însăși culturii române. Aceasta a inclus aducerea de experți străini, importul de metode noi de lucru și o viziune nouă asupra monumentelor istorice. Mai mult, André Lecomte du Noüy, deși astăzi e amintit în special în legătură cu înlocuirea (sau distrugerea!) frescelor, a realizat o operă creatoare de mare valoare. A coordonat și s-a implicat direct în procesul de repictare a bisericii, de creare a catapetesmei, a scaunelor împărătești, a candelabrelor, a stranelor și a altor piese de mobilier; a creat un model de excepție pentru pardoseala mănăstirii. Și asta numai la interior. Munca la exterior este, de asemenea, impresionantă: a lustruit și înnoit fiecare detaliu sculptural, a recreat gardul ce înconjura odată mănăstirea, a consolidat și a adăugat elemente de protecție, precum burlanele pentru scurgerea apei. Iar în acţiunile sale a beneficiat mai mereu de sprijinul autorităților româneşti – printre cei care l-au susținut și i-au apreciat munca se numără unele dintre marile personalități culturale ale României, ca Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Sturdza, V.A. Urechea.

Cu toate acestea, imaginea de ansamblu a lui Lecomte du Noüy s-a schimbat prea puțin. Mai mult încă, s-a alimentat ideea că arhitectul francez ar fi dărâmat chiar întreaga mănăstire pentru a o reconstrui după bunul plac. Însă, așa cum s-a demonstrat, el a înlocuit doar o parte din tencuiala de la interior și a refăcut ornamentele stricate de la exterior. Nici vorbă de demolare! De unde însă această imagine negativă a arhitectului francez?

Arhitecții străini contra tinerilor arhitecți români 

Răspunsul nu e nici rapid, nici simplu, căci în el stă totodată și actul de naștere al arhitecturii românești moderne. Încă de la primul episod al serialului nostru despre Curtea de Argeș am evidențiat cum monumentul a fost și este un simbol al vechii arhitecturii din România. În acest ultim episod vom arăta cum fosta mănăstire Curtea de Argeș reprezintă și momentul de început al arhitecturii românești moderne.

Arhitectul francez a demolat, într-adevăr, trei monumente de mare importanță pentru cultura română, pe care le-a reconstruit apoi într-o altă formă: bisericile „Sfântul Dumitru” din Craiova, „Sfântul Nicolae” din Iași și biserica mitropoliei din Târgoviște. Însă originile faimei negative ale lui Lecomte du Noüy le găsim chiar înainte de aceste lucrări, la chiar scurtă vreme după restaurarea mănăstirii Curtea de Argeş, care a început în 1875 și s-a terminat în 1886.

Pentru început, trebuie să ne situăm în București, capitala regatului României, în martie 1888. Iarna trecuse, iar orașul era animat de burghezia cu stare, care renunțase la cojoacele groase și era fericită să respire aerul proaspăt de primăvară. În rândul mulțimilor din Cișmigiu, Calea Victoriei sau Piața Universității se afla cu siguranță și arhitectul André Lecomte du Noüy. La nici un an și jumătate de la finalizarea cu mare fast a restaurării Curții de Argeș, francezul era unul dintre cei mai bine văzuți artiști și intelectuali din societatea românească. Își petrecea timpul în compania Brătienilor, a lui Titu Maiorescu, a familiei regale la București, dar și la Sinaia, la Castelul Peleș. Se ducea deseori în Franța, la Paris, iarna pe Coasta de Azur, unde climatul era blând, iar vara, pe coasta normandă, în stațiunea estivală Étretat. Se simțea acasă în ambele ţări.

Însă în același București, în aceeași primăvară, în câteva saloane și ateliere de artiști, departe de sclipirea înaltei societăți, se puneau bazele scandalului ce va schimba din temelii arta și arhitectura românească. Un grup din ce în ce mai mare de artiști, în special arhitecți, se întâlnea regulat. Aveau atâtea în comun încât nici nu puteau fi altfel decât buni prieteni. Erau tineri, aproape toți proaspăt întorși de la studii la Paris, aveau o pregătire solidă și erau nerăbdători să-și înceapă o carieră în arhitectură. Însă în țară nu au găsit deschiderea și nici ajutorul pe care l-ar fi așteptat. Cei mai importanți arhitecți erau străini, mulți stabiliți deja în marile orașe de la noi. Nume sonore precum Paul Gottereau, Albert Ballu, Albert Galleron sau Cassien-Bernard proiectaseră sau proiectau deja în București cele mai importante clădiri ale noului stat român, precum Banca Națională, Palatul Regal, Ateneul Român, Palatul de Justiție etc. Aceștia erau obișnuiții celor mai înalte cercuri politice, cum am văzut și în cazul lui Lecomte du Noüy, și erau aleși pentru toate contractele importante de arhitectură.

Astfel că pentru tinerii arhitecți români toate porţile erau mai degrabă închise – prilej pentru serioase nemulțumiri: tocmai ei, pregătiți de cei mai mari profesori ai lumii, la Paris, apoi călătorind pentru studii în Germania, în Austria, la Roma sau în Sicilia, să aștepte acum câte o mică comandă privată, dacă s-ar întâmpla și aceea? În timp ce arhitecţii francezi sunt în relații excelente cu toți oamenii de stat și primesc contractele cele mai importante? Este ușor de imaginat cum tinerii adunați în ateliere de artiști, prin saloane literare sau în cafenele, începând cu primăvara lui 1888, deveneau și uşor xenofobi. Se auzeau comentarii din ce în ce mai dese cum că niște „străini” făceau legea în „țara noastră”; sau cum peste tot în lume fiecare stat își promovează proprii cetățeni, numai România „s-a vândut străinilor”.

Desigur, tinerii români nu aveau prea multe să le reproşeze arhitecţilor francezi care lucrau, cu un profesionalism desăvârșit, la marile clădiri ale capitalei – însă puteau spune destule despre André Lecomte du Noüy, care restaurase printr-o metodă destul de intruzivă Curtea de Arges și se pregătea să transforme, prin restaurare, alte monumente istorice românești. Arhitecții români atât de nemulțumiți erau cei care, peste puțini ani, aveau să devină nume cu adevărat mari – și care astăzi sunt considerați părinții arhitecturii românești: Ion Mincu, Ion Socolescu, Ștefan Ciocârlan, George Mandrea, George Sterian sau Nicolae Gabrielescu.

Atac direct: „duhul rău” care „șterge cele mai frumoase pagini ale artei române” 

Încetul cu încetul, francezul Lecomte du Noüy a devenit cel mai discutat personaj în aceste adunări ale tinerilor arhitecți români. Pentru unii era chiar simbolul opresiunii la care erau supuși românii și dovada clară că străinii nu erau cei mai potriviți pentru a lucra în România. Faptul că munca francezului era direct legată de Curtea de Argeș, cel mai cunoscut monument istoric al României, conferea cazului impactul public și relevanța dorită de arhitecții români.

Tensiunile au atins apogeul în toamna lui 1889, când Nicolae Gabrielescu, unul dintre principalii colaboratori ai lui Lecomte du Noüy, a fost dat afară de francez. Motivul ar fi fost că Gabrielescu nu își îndeplinea datoriile când era lăsat singur pe șantier. Însă motivele reale contau atunci cu mult mai puțin decât emoțiile; întâmplarea a fost rezumată astfel: un străin concediase un tânăr arhitect român.


Primul atac oficial a venit chiar din partea lui Gabrielescu, care a publicat aproape imediat broșura „Privire generală asupra Monumentelor Naționale și mijlocul de a împiedica distrugerea lor” (Iași, 1889). A urmat George Sterian cu propria lui publicație: „Despre restaurarea monumentelor istorice în străinătate și în România” (Iaşi, 1889). În ianuarie 1890 a apărut și primul număr al revistei „Analele Arhitecturii”, director Ion Socolescu, în care au apărut rapid articole semnate de Ștefan Ciocârlan, George Mandrea, Sterian și Gabrielescu. Toate aceste publicații aveau în special scopul de a critica persoana și modul de lucru al francezului.

Ce îi reproșau mai exact tinerii arhitecți? În special înlocuirea frescelor din interiorul mănăstirii Curtea de Argeş și adăugarea unor detalii arhitecturale care nu respectau adevărul istoric, precum burlanele de scurgere a apei, anumite decorațiuni la acoperișul turlelor, înălțarea gărdulețului din jurul monumentului sau, poate cea mai vizibilă modificare, refacerea fântânii de botez din fața bisericii.

Gabrielescu spunea pe şleau că monumentele istorice au fost „distruse” și acuza inclusiv Guvernul pentru acest lucru: „La noi, guvern, comună și particulari își dau mâna pe neștiute pentru distrugerea suvenirurilor istorice. EI complectéază (sic!) opera barbarilor ștergând numele némului românesc”. Gabrielescu a fost, de altfel, între primii intelectuali care au vorbit despre importanța națională a monumentelor: „Monumentele naționale sunt povestirea vie a istoriei, oglinda trecutului, numai prinr’ênsele putem admira geniul poporului. (...) Ele sunt călăuza virtuților cetățenești și a învățămintelor artistice viitoare”. Câteva luni mai târziu, într-o altă publicație, Gabrielescu este mult mai direct în atacul asupra lui Lecomte du Noüy, pe care îl numește „un duh rău” care „ne șterge cele mai frumoase pagini ale artei române”. La fel de direct este și George Sterian care, în mod meticulos, desființează toată munca francezului la Curtea de Argeș. Critica atinge apogeul în referirea la interiorul bisericii, complet schimbat: „Ca să mulțumim setea noastră de lucruri frumoase și neastâmpărul nostru de mitocani îmbogățiți, am mobilat biserica cu fel de fel de scule aurite, copiate din tóte stilurile și după tóte mobilele celorlalte țări”.

„Să conservăm, domnule Prim-Ministru, unicele manifestațiuni ale culturei nóstre artistice din trecut” 

Tinerii arhitecți români criticau aproape numai restaurarea Curții de Argeș, deși francezul Lecomte du Noüy tocmai avea în lucru monumentele istorice de la Iaşi, Târgovişte, Craiova, pe care le va modifica mult mai drastic. Însă biserica de la Curtea de Argeş era cu mult mai cunoscută decât acestea – şi orice referire la ea avea șanse sporite de a crea valuri și de a sensibiliza opinia publică privind cauza arhitecților români.

Atacurile și scrierile s-au înmulțit rapid. În ianuarie 1890 apăruse revista „Analele Arhitecturii”, prima publicație de arhitectură de la noi, în februarie s-a format Comitetul de rezistenţă pentru apărarea de distrugere a monumentelor istorice. Nou Protest, pentru ca în aprilie să se înainteze o petiție oficială Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, în care se cerea o nouă viziune privind conservarea, restaurarea și promovarea monumentelor istorice. Se vorbea încă odată de importanța națională monumentelor: „Să conservăm, domnule Prim-Ministru, unicele manifestațiuni ale culturei nóstre artistice din trecut și care dovedesc că nu suntem născuți de ieri”.

Printre semnatarii acestui nou manifest găsim, de data aceasta, nu numai tineri arhitecți, dar și pe cei mai cunoscuţi artiști români ai acelor vremuri, pictorii Theodor Aman, G.D. Mirea, directorul Școlii de Arte Frumoase, Gheorghe Tattarescu, sculptorul Ion Georgescu sau arhitecții Alexandru Orăscu și Alexandru Săvulescu. Iată așadar cum în aproximativ jumătate de an de la primele publicații mișcarea începută de grupul tinerilor artiști luase amploarea unui fenomen în societatea românească. Toți aceștia au influențat puternic generațiile următoare de cercetători, care s-au alăturat corului acuzator împotriva lui Lecomte du Noüy și care au reușit să creioneze o imagine negativă a arhitectului, rămasă până în zilele noastre.

Schimbări și înnoiri în arhitectura românească 

Tinerii arhitecți nu aveau însă numai critici, ci și multe, multe propuneri – ei erau, în fapt, nemulțumiți de întreaga societate și de condițiile în care se exercita meseria de arhitect în România. În petiția înaintată prim-ministrului se insista, astfel, pe nevoia înfiinţării unei Comisii a Monumentelor Istorice, care să se ocupe în mod organizat și centralizat de studierea și conservarea acestora. Apoi arhitecții militau și pentru o școală unde să se predea arhitectura, care fusese de altfel prevăzută în regulamente încă din 1864. Ei ar fi vrut să vadă şi mai multe studii sistematice asupra patrimoniului arhitectural românesc, care să ducă la crearea unei arhitecturi moderne inspirate din acestea. De puțini ani, câțiva tineri arhitecți începuseră să proiecteze clădiri într-un stil nou, ce avea să se numească în epocă „stilul românesc”, iar astăzi să fie cunoscut drept stilul neoromânesc în arhitectură. Ion Mincu a fost cel care a dat startul, prin casa Lahovary și Bufetul de la Șosea (1886 și 1889), urmat în același timp de Ion Socolescu, prin Casa Ionescu-Gion (1889).


Toate aceste acțiuni au reușit înainte de toate să stabilească definitiv importanța națională a monumentelor istorice. Tinerii arhitecți au plasat ferm monumentele într-o cronologie a națiunii române din cele mai vechi timpuri, privindu-le drept simboluri ale unui trecut glorios. Eforturile lor nu au rămas fără rezultat: la minister s-a alcătuit o comisie pentru analiza întregii activităţi a lui Lecomte du Noüy. Nimeni nu a fost penalizat, dar francezului nu i s-au mai dat alte lucrări oficiale. El avea să-și continue activitatea în România într-un cadru mult restrâns, prin câteva comenzi private. În schimb, tinerilor arhitecți li s-au satisfăcut toate doleanțele. În 1892 se înființează Comisia Monumentelor Istorice și, în același an, apare şi Școala de Arhitectură. Societatea arhitecților români se înființase deja cu un an în urmă, iar din acel moment începea să se realizeze un schimb de generații în arhitectură, care, pentru prima dată, însemna și înlocuirea străinilor cu români. De la scandalul privind restaurarea fostei mănăstiri Curtea de Argeș s-a ajuns ca, în doar doi ani, să apară instituții și să se promoveze o generație nouă de arhitecți care aveau să scrie o istorie a arhitecturii române, să inventeze un stil românesc și să pună bazele învățământului de arhitectură.

O frumoasă excepţie 

Privind retrospectiv însă, a fost o contribuţie comună a acestor generaţii de artişti la formarea statului român, a unei arhitecturi și culturi românești. Generația matură, din care făceau parte Lecomte du Noüy, dar și Titu Maiorescu sau Alexandru Odobescu, s-a concentrat pe nevoile prezentului, pe construirea unui stat modern, european. Pe când tânăra generație era total nemulțumită de acest prezent, văzând în trecut, în monumentele istorice, o perioadă de glorie care ar putea reveni; iar reînvierea acestor monumente în societate s-a făcut prin stilul neoromânesc.

Tot acest conflict de idei a avut, desigur, în centru catedrala de la Curtea de Argeș. Monumentul era văzut de tinerii arhitecţi ca un simbol al generației trecute, al intervenției străinilor în arhitectura românească și, implicit, al unui modernism străin de cultura română şi falsificator al istoriei. Astfel că biserica nu a fost folosită ca sursă de inspirație pentru stilul neoromânesc și nu a mai fost văzută ca parte dintr-o evoluție organică a arhitecturii românești. În multe dintre viitoarele istorii ale arhitecturii este menționată mai degrabă ca fiind o frumoasă excepție într-o evoluție logică, unde vârfurile erau perioade precum cea a lui Șefan cel Mare sau Constantin Brâncoveanu.

Paris 1900, ultimul moment de glorie 

Serialul nostru a detaliat numeroasele momente de faimă ale monumentului de la Curtea de Argeș, începând cu lucrarea lui Ludwig Reissenberger din 1860 până la resfințirea din 1886, în prezența regelui Carol. Începând cu finalul secolului însă, fosta mănăstire dispare treptat din prim-planul artei și arhitecturii românești.

Totuși, precum mai toate personajele de excepție și mai toate istoriile de succes, și Curtea de Argeș avea să aibă ceea ce putem numi cântecul ei de lebădă, un ultim moment de glorie. Se întâmpla chiar pe cea mai mare și mai importantă scenă a lumii, la Expoziția Universală de la Paris, din 1900, unde monumentul a fost, din nou, sursă de inspirație pentru pavilionul național, la peste trei decenii distanță de la expoziția din 1867, unde tot Curtea de Argeș dominase expoziția română. Acum însă totul s-a făcut cu mai mult fast, iar România s-a prezentat cu cea mai scumpă și mai complexă prezentare a ei.

Peste toate exponatele și evenimentele trona pavilionul național, proiectat de francezul Jean Camille Formigé, și care s-a inspirat în mare măsură din biserica de la Curtea de Argeș. Cupolele centrale, discurile aurite și în special turnulețele răsucite erau referiri directe la monument. Pavilionul a constituit astfel un ultim efort de promovare internațională, dar și națională a catedralei de la Curtea de Argeș. Iar faptul că pavilionul fusese conceput de un arhitect străin este relevant pentru statutul monumentului, unul de nivel european, pe placul specialiștilor străini – dar care nu mai corespundea însă noilor idei naționaliste despre arta și cultura română.

Bibliografie: 
Analele Arhitecturii, 1890-1894. Online la: https://www.uauim.ro/informare_documentare/biblioteca/virtuala/analele-arhitecturii/
Cernea, Emanuela, Lucreţia Pătrășcanu, „Destine artistice” în Mărturii. Frescele Mănăstirii Argeșului, catalog, (București: MNAR, 2012), p. 13.
Ionescu, Grigore, „André Lecomte du Nouy și restaurarea monumentelor istorice din România” în „Revista muzeelor și monumentelor”, Anul XLVII, nr. 2, 1978, pp. 35-42.
Minea, Cosmin, „The Monastery of Curtea de Argeş and Romanian Architectural Heritage in the Late 19th Century” in „Studii de Istoria și Teoria Arhitecturii”, Vol. 4, 2016. Disponibil la: http://sita.uauim.ro/4/a/48/
Moldovan, Horia, „Arhitectura bisercii lui Neagoe Basarab” în Mărturii. Frescele Mănăstirii Argeșului, catalog, (București: MNAR, 2012), pp. 18-38.
Popescu, Carmen, „André Lecomte du Nouÿ (1844-1914) et la restauration des monuments historiques en Roumanie“, în Bulletin de la Société de l’Histoire de l’Art Français, 1999, pp. 287-308.