Cât de vechi sunt Bucureştii?

Autor 17467 vizualizări


În legãturã cu vechimea capitalei persistã o serie de dileme precum datarea, originile, transformarea în aşezare urbanã şi în reşedinţã domneascã.


O încercare de rãspuns presupune apelul la tradiţia lui Bucur, consemnatã mai întâi în 1761, a lui Negru-Vodã datând din secolul al XVI-lea, documentele istorice şi condiţiile generale şi speciale de naştere a unui centru de schimb. Este posibil ca Bucureştii sã fi fost mai întâi un sat, cu etymon dacic care apare în documente de secol XIV-XVI pe tot teritoriul românesc. Condiţiile locale ar sugera posibilitatea întemeierii unei aşezãri:sol de pãdure (cea dintre Bãrãgan şi Burnaz), apã prin Dâmboviţa şi Colentina, codrul vecin, Dunãrea aproape, la fel şi dealurile de podgorie. Aşezarea lui Bucur s-a dezvoltat şi datoritã localizãrii într-un punct central al teritoriului care se va constitui în viitorul judeţ Ilfov şi la intersecţia a trei drumuri care porneau de la Dunãre, vadul Giurgiului şi balta Greaca, se întâlneau aici şi apoi continuau pe acelaşi drum, valea Teleajenului şi Prahovei, spre Transilvania. Probabil popas pentru cãrãuşi şi negustori braşoveni, pare plauzibilã ideea cã târgul ar data din secolul al XIII-lea, dacã dãm crezare afirmaţiei raguzanului Luccari, care viziteazã Tara Româneascã şi menţioneazã în cronica sa din 1605 cã Negru Vodã ar fi întãrit aşezãrile de la Bucureşti, Târgovişte, Floci sau Buzãu. Luccari a avut la dispoziţie „memoriile lui Murgu”, dar este vãdit cã s-a servit mult de tradiţie, o tradiţie a lui Negru Vodã care era în mare vogã în secolul al XVI-lea şi care îi atribuia legendarului întemeietor tot ce avea mai mare vechime – cetãţi, schituri, mãnãstiri sau oraşe. Totuşi, dincolo de bazarea pe tradiţie, este de reţinut cã el nu vorbeşte de întemeiere, ci de vechime, subliniind faptul cã Bucureştii luaserã fiinţã ca târg înainte de formarea Tãrii Româneşti.

Pe lângã faptul cã în fiecare viitor judeţ trebuia sã existe un centru de schimb mai important, condiţiile economice şi politice îndreptãţesc o vechime de secol XIII. De pildã, Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247 atestã practicarea agriculturii, creşterii vitelor, pescuitului sau morãritului, circulaţia monetarã, diferenţierea socialã sau renta feudalã în naturã, muncã şi bani. Faptul este valabil şi pentru Oltenia, şi pentru ceea ce se chema Cumania (Muntenia), întrucât diploma prevede concedarea cãtre Ioaniţi a tuturor veniturilor pe 25 de ani. În afara formaţiunilor lui Ioan, Farcaş, Litovoi şi Seneslau, ar mai fi indicii privind existenţa unei alte formaţiuni în stânga Oltului, în zona Buzãului sau între Bãrãgan şi Burnaz. Este greu de spus dacã Bucureştii au fost sau nu reşedinţa unui cnezat sau voievodat, cã aici s-ar fi strâns dãri sau se aflau dregãtorii şi ostaşii, cu toate acestea, ideea cã ar fi fost cel puţin un târg, un loc de schimb pentru produse, este rezonabilã dacã ţinem cont cã astfel de târguri au existat pe tot teritoriul carpato-dunãrean. Cuvântul de origine slavã dateazã din perioada conlocuirii dintre slavi şi populaţia romanicã.

În secolul al XIII-lea negustorii din Transilvania trec des prin Tara Româneascã pentru a ajunge la porturile dunãrene unde se întâlnesc cu negustori din est care aduc marfã de peste mare. Printre târgurile prin care trec nu este exclus sã fie şi Bucureşti, de o importanţã considerabilã conform cronicarului raguzan. Când teritoriul este împãrţit în secolul al XIV-lea în judeţe conduse de pârcãlabi, pârcãlabul de Ilfov (slavã „ariniş”) trebuia sã aibã o reşedinţã, iar ideea cã aceasta ar fi fost Bucureştiul se susţine prin poziţia sa centralã şi dezvoltarea sa economicã. Mircea cel Bãtrân, Vlad Dracul, Vlad Tepeş vor fi poposit la reşedinţa pârcãlabului, un adãpost cât de cât sigur. Este aşadar foarte posibil ca Bucureştiul sã fi existat ca târg în prima jumãtate a secolului al XIV-lea, mai ales cã sãpãturile pe locul vechii Curţi Domneşti întreprinse în 1967 de Panait I. Panait, relevã un strat de cãrãmidã sub construcţia lui Vlad Tepeş (reşedinţa pârcãlabului?). Cãrãmida era uşor de obţinut, se putea produce pe loc, spre deosebire de piatra care trebuia adusã de la Albeşti sau Rusciuk.

Oricum, descoperirea arheologicã probeazã doar existenţa Bucureştilor în secolul al XVI-lea, vechimea satului preexistent fiind incertã. Lupele şi zgura de fier care atestã procesul de reducere a minereului în secolele X-XI la Buftea şi Ciurel, precum şi monedele maghiare de secol XI din cartierul Dobroteasca-Vãcãreşti şi bizantine pe Eremia Grigorescu, la Ciurel şi biserica Floreasca par sã sugereze cã Bucureştii existau ca sat în secolele X-XI, evoluând în târg în secolul al XIII-lea. Dileme rãmân nu doar cu privire la cronologia transformãrii în aşezare urbanã şi reşedinţã domneascã, ci şi cu privire la documentaţie. Momentan se considerã cã primul document care aminteşte cetatea Bucureşti este cel datat 20 septembrie 1459. Atestarea este cuprinsã în hrisovul acordat de Vlad Tepes lui Andrei, Iova si Drag cu ocazia întãririi obcinelor acestora de la Ponor (Oltenia) şi a scutirii lor de obligaţiile faţã de domnie:vama oilor, a porcilor, albinãritul, gãletãrit, vinarici, dijme, cositul fânului, posade, podvoade şi cãrãturi. In textul documentului aşternut pe pergament în slavã, în redacţie medio-bulgarã, limba oficialã a cancelariei Tarii Românesti, se menţioneazã cã s-a "scris in septembrie 20 in cetatea Bucuresti, in anul 6968" (1459), semnalându-se astfel indiscutabil existenţa la acea datã a Bucureştilor. Cel mai vechi document cunoscut pânã în prezent, în care Bucureştii apar ca reşedinţã domneascã, dateazã din 14 octombrie 1465, fiind emis de Radu cel Frumos în "cetatea de scaun Bucureşti".

Referinţe:Const. C. Giurescu, „Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri pânã în zilele noastre”, Bucureşti, 1967.
 

""