Autor 16905 vizualizări


Unităţile militare care staţionau în provincii îşi ridicau ele însele fortificaţii numite castre (lat. castra, un plural perpetuu). Aceste fortificaţii erau în general patrulatere, înconjurate de unul sau mai multe şanţuri paralele şi de un val de pământ bătătorit, rezultat din săparea şanţului/şanţurilor.  

Dacă era vorba de un castru temporar (lat. castra aestiva), de popas nocturn al unei armate în expediţie sau care asedia o aşezare inamică (castre de marş, castre de asediu), în interiorul patrulaterului protejat de val, şanţ şi un fel de palisadă din suliţe se găseau corturile comandantului şi soldaţilor. În cazul unor castre care erau menite să dureze un timp îndelungat, incinta era o palisadă din trunchiuri şi nuiele de copaci împletite, înfiptă în valul de pământ înconjurător, iar clădirile din interior erau construite din lemn. Cu timpul, atunci când castrele din lemn şi pământ durau destul de mult ca lemnul de construcţie să se degradeze, se lua adeseori decizia reconstruirii incintei şi a clădirilor din interior din piatră legată cu mortar de var.  

De multe ori, castrele de legiune (evident mai mari decât cele de trupe auxiliare, de circa 20-24 ha, datorită efectivului mare al unei legiuni) aveau zidurile de incintă din pietre tăiate regulat paralelipipedic, tip de zid care se numea în latină opus quadratum. Această tehnică de construcţie era rară în cazul castrelor de trupe auxiliare (mai mici, desigur, de circa 1-6 ha), care utilizau cel mai adesea pietre nefasonate şi mortar, tip de zid numit în latină opus incertum.  

Vedere panoramică asupra unui castru roman de legiune. Castrul, înconjurat de şanţuri de apărare, era baza militară romană şi conţinea clădirea comandamentului (principia)în centru, cu locuinţa comandantului (praetorium) în vecinătatea comandamentului, cazărmile soldaţilor (centuriae), hambare (horrea) etc. 

Castrele, fie ele de legiune sau de trupe auxiliare, aveau în general patru porţi, câte una pe fiecare latură: pe latura din faţă era poarta pretoriană (porta praetoria), utilizată extrem de rar, doar în cazul unor evenimente speciale. Porţile laterale erau numite porţi principale de stânga şi de dreapta (porta principalis sinistra, porta principalis dextra), unde stânga şi dreapta erau determinate având privirea în interiorul castrului spre poarta pretoriană. Poarta de pe latura din spate era poarta decumană (porta decumana) şi era adesea cea folosită pentru aprovizionare şi alte treburi curente.  

La colţurile castrelor erau ridicate turnuri de pază, dar şi porţile aveau de regulă câte două turnuri de o parte şi de cealaltă a accesului. Destul de des găsim turnuri şi în anumite puncte intermediare de-a lungul incintei.  

În interior, orice castru avea o reţea de drumuri şi alei care se încrucişau în unghiuri drepte, formând un grid de patrulatere, elemente care au fost luate din arhitectura civilă a multor oraşe romane şi, înainte de acestea, a multor oraşe elenistice. Construirea oricărui castru pornea prin vizarea, măsurarea şi trasarea celor două axe principale, perpendiculare una pe cealaltă, numite, ca şi la oraşe, cardo maximus şi decumanus maximus. Aceste axe devin drumurile majore din castru.  

La intersecţia lor se ridica clădirea comandamentului unităţii (principia), cu o curte interioară (atrium), iar pe laturi cu birouri, depozite de arme, sala de adunare, tribunalul şi, mai ales, camera centrală din spate, care era camera stindardelor, ce mai conţinea un altar dedicat de obicei lui Iupiter Optimus Maximus (zeul suprem al statului roman) şi adăpostea în subsol tezaurul trupei (aerarium). Celelalte clădiri din castru erau locuinţa de serviciu a comandantului (praetorium), cazărmile soldaţilor (centuriae), hambare (horrea), ateliere (fabricae), infirmeria (valetudinarium) etc.  

Reţeaua de drumuri din provincie 

Traseele reţelei de drumuri din Dacia romană şi plasarea fortificaţiilor militare (castre de legiuni şi trupe auxiliare) din această provincie reflectă destul de fidel modul concret în care acest teritoriu a fost cucerit de către romani. Ne referim aici la drumurile care pornesc de la Dunăre spre nord şi care sunt, de fapt, direcţiile de marş ale diferitelor corpuri de armată romană în interiorul regatului dacic al lui Decebal: Lederata-Tibiscum, Dierna-Tibiscum (joncţiune), apoi continuând spre Zăvoi-Ulpia Traiana Sarmizegetusa-Apulum-Potaissa-Napoca-Porolissum.  


Mai la est era drumul de la Drobeta-Cătunele-Bumbeşti-Ulpia Traiana. Privind mai departe spre est găsim drumul de pe valea Oltului: Islaz-Slăveni-Romula-Stolniceni-Bivolari-Racoviţa-Boiţa-Apulum. La Boiţa acest drum se ramifica spre poalele Carpaţilor Orientali, spre Feldioara-Hoghiz-Sânpaul-Brâncoveneşti-Orgeiul Bistriţei etc. În fine, cel mai estic drum care porneşte de la Dunăre este cel numit „transalutan” de la Flămânda-Băneasa-Urluieni-Albota-Câmpulung-Rucăr-Breţcu (cel mai estic castru roman din provincia Dacia).  În ceea ce priveşte direcţia dinspre vest, găsim drumul care venea dinspre Pannonia, pornind de la Dunărea pannonică, la Lugio şi trecând pe la Partiscum, pe Tisa, continua de-a lungul Mureşului, ca să ajungă, prin castrul de la Micia, la marele castru de legiune de la Apulum.  

Fiecare dintre aceste drumuri din provincie a fost, foarte probabil, iniţial un drum de înaintare al câte unui corp de armată în timpul războaielor lui Traian cu dacii lui Decebal. De-a lungul acestor drumuri au fost plasate castrele care adăposteau armata romană din noua provincie a Imperiului.  Desigur, de-a lungul timpului au apărut modificări şi în această distribuţie a trupelor din Dacia romană. De exemplu, după un conflict major cu sarmaţii iazigi de la vest de Dacia, din anii 117-119, legiunea a IV-a Flavia Felix de la Berzobis a fost retrimisă, sub împăratul Hadrian, în provincia de unde fusese adusă de Traian, adică Moesia Superior. Celelalte castre de pe sectorul de drum care venea de la Dunăre spre Berzobis (Vărădia, Surducu Mare) au fost şi ele abandonate de către unităţile lor militare, fiind de acum lipsite de polul esenţial al prezenţei militare a legiunii.  

Acest text este un fragment din articolul „Armata romană din provincia Dacia” apărut în revista Historia Special nr. 32. În acest articol puteți afla mai multe despre componența armatei romane rămase în Dacia (comandați, trupe auxiliare – ale, cohorte etc), puterea militară în Dacia, contigentele de mauri și palmireni din Dacia și multe altele. Revista Historia Special, o ediție de colecție într-un format de 100 de pagini, poate fi găsită la orice punct de distribuție a presei (punctele Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 25 septembrie – 20 decembrie 2020, dar și în format digital, pe platforma paydemic.com

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum