Casele memoriei enesciene: poveşti, amintiri, realităţi

Autor 5399 vizualizări


Doamna Cristina Andrei, director general interimar al Muzeului „George Enescu”, a răspuns cu multă bunăvoinţă solicitării noastre de a avea o întrevedere şi de a povesti despre tumultuoasa istorie a Palatului Cantacuzino, despre exemplul personal al patronului instituţiei pe care o conduce – George Enescu, dar şi despre muzeu în general. A fost o întâlnire frumoasă, mai degrabă o discuţie liberă decât un interviu, iar noi o redăm în cele ce urmează ca atare: o poveste despre Enescu şi despre casa în care a locuit până la părăsirea României, în 1946; nu omitem însă nici controversele de după ’90, privind instituţiile care îşi desfăşoară astăzi existenţa în palat.

Cristina Andrei: Palatul Cantacuzino are, într-adevăr, o istorie tumultuoasă. Clădirea, construită la început de secol XX, a aparţinut lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis şi „Nababul”. Familia s-a bucurat puţină vreme de impozanta construcţie. Imobilul a fost inaugurat în 1906, iar Grigore Cantacuzino a murit în 1913. Soţia acestuia, Ecaterina, fostă Băleanu, s-a mutat în casa din spatele locuinţei, în spaţiul destinat iniţial pentru administraţie. În timpul Primului Război Mondial palatul a fost ocupat de un arhiduce austriac. 

Aşadar, palatul a fost rechiziţionat de trupele de ocupaţie germano-austro-ungare? 

Da, palatul a fost rechiziţionat. Lucrurile au stat în felul următor: fiul „Nababului”, Mihai Cantacuzino, căsătorit cu Maria Rosetti-Tescanu, a moştenit palatul. Povestea vieţii Marucăi Cantacuzino este una de film. În contextul unui mariaj nefericit, ea l-a cunoscut pe Enescu încă din 1907, între cei doi înfiripându-se o poveste de iubire care a durat toată viaţa.

După încheierea războiului, cuplul Mihai şi Maria (Maruca) Cantacuzino a revenit în palat. Maruca împreună cu soţul ei organizau recepţii, baluri, unde se perinda toată lumea bună a ţării, inclusiv membri ai Casei Regale a României. Maruca era, de altfel, bună prietenă cu Regina Maria. Enescu, marele nostru muzician, era invitat în calitate de violonist să susţină momente muzicale în cadrul acelor serate fastuoase.

În 1928, Mihai Cantacuzino a murit într-un accident de maşină, iar nouă ani mai târziu Maruca s-a măritat cu Enescu. În acel moment, compozitorul avea 56 de ani şi ea 58 de ani. La data respectivă, în 1937, Palatul Cantacuzino era deja închiriat Consiliului de Miniştri. De ce? Pentru că era o clădire mare, deloc pe placul Marucăi şi foarte greu de întreţinut. George Enescu cu atât mai puţin agrea grandoarea şi măreţia unei asemenea clădiri. De aceea, cei doi s-au retras în casa din spate, locuind acolo până în toamna lui 1946.


În pofida faptului că noua conducere politică insista pe lângă Enescu să rămână în ţară, asigurându-l de toate onorurile cuvenite unui mare artist, muzicianul s-a decis să părăsească patria natală. L-a ajutat Yehudi Menuhin, cel mai apropiat discipol al său, dar şi un mare prieten. Violonistul american i-a aranjat un turneu în Statele Unite, facilitând şi obţinerea actelor necesare. Astfel, în toamna anului 1946, Enescu s-a îmbarcat pe vaporul Ardealul şi a părăsit ţara pentru totdeauna.

După 1947, clădirea a revenit Academiei Române, devenind sediul Institutului de Studii Româno-Sovietice. În anii ’50, Petru Groza i-a scris lui Enescu, invitându-l să revină în ţară, însă Enescu a pretextat că starea lui de sănătate, destul de precară, de altfel, nu i-ar fi permis să călătorească.

Cum era omul George Enescu, din povestirile celor care l-au cunoscut? 

Enescu era un om extrem de modest, care nu căuta bogăţia exterioară. Daca veţi vizita Casa memorială situată în spatele somptuoasei clădiri de pe Calea Victoriei, veţi vedea că, dintre cele trei încăperi, Enescu stătea în cea mai mică. La fel şi la Sinaia, la Vila Luminiş, casa construită după planurile arhitectului Radu Dudescu, Enescu îşi rezervase ca dormitor cea mai mică odaie, cât o chilie de călugăr.

Se poate vorbi despre Enescu ca despre un mare patriot. Peste tot îşi afirma apartenenţa şi dragostea faţă de ţinuturile în care s-a născut. A sprijinit compozitorii şi interpreţii români, s-a implicat activ în viaţa muzicală a ţării, a concertat foarte mult, străbătând în lung şi în lat întreaga ţară. Peste tot, Enescu îi onora pe cei prezenţi cu aceeaşi dăruire, indiferent de numărul de auditori sau de locul unde se desfăşura concertul.

În perioada Primului Război Mondial, a înfiinţat o Orchestră Simfonică la Iaşi, care îi purta numele. În compania acesteia, a susţinut concerte de binefacere pentru răniţi, orfani, văduve de război. A fost unul dintre iniţiatorii Societăţii Compozitorilor Români, precum şi primul preşedinte de onoare al acestei instituţii, care astăzi poartă numele de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, cu sediul tot aici, în Palatul Cantacuzino. A militat pentru instituţionalizarea Operei Române. Enescu însuşi s-a aflat la pupitrul orchestrei, la prima reprezentaţie a Operei Române ca instituţie de stat, în 1921, dirijând opera Lohengrin de Wagner.

Enescu era considerat, în primul rând, unul dintre marii violonişti ai timpului său. El se definea astfel: „eu sunt cinci într-unul singur: compozitor, pianist, violonist, dirijor, pedagog“. Pe de altă parte, spunea „...eu sunt în primul rând compozitor“. Obişnuia să spună: „Eu compun mergând“. Îl nemulţumea faptul că trebuia să stea să studieze la o vioriţă tot timpul. Prefera să compună şi nu avea niciodată timpul necesar, fiind hărţuit cu turneele şi călătoriile istovitoare.

Încă din copilărie a muncit foarte mult. La 7 ani pleca în lume să studieze la Viena, iar la 14 ani era la Paris. La Viena, presa timpului îl considera un „Mozart român“ sau scria că a apărut un Mozart care vine din România. Deja la 19 ani Enescu terminase şi Conservatorul din Paris. La vârsta aceea era deja cunoscut în Paris. La 16 ani avusese loc prima audiţie a Poemei Române, op.1. Atenţie, prima audiţie a fost la Paris, nu în ţară! Ce dobândise deja la 16 ani tânărul Enescu? Debutul ca şi compozitor în compania unei mari orchestre, cu un dirijor faimos, un succes fulminant şi o presă ce nu mai contenea cu elogiile. Sigur că el era un artist plin de har, dar şi muncea mult. Avea, de asemenea, o memorie fabuloasă. Îi puneai o partitură de orchestră în faţă, o parcurgea o dată şi pe urmă o reproducea la pian pe dinafară.

Să revenim însă la ultimii săi ani de viaţă şi la apariţia muzeului. Enescu era bolnav, nu mai putea concerta. În 1955 s-a stins într-o cameră a Hotelului Atala, al cărui proprietar era un român. A fost îngropat în cimitirul Père Lachaise.

După moartea lui, prin Hotărâre de Guvern, localitatea în care s-a născut, Liveni, şi-a schimbat denumirea în George Enescu. Apoi s-a înfiinţat muzeul care îi poartă numele şi un festival internaţional, astăzi aflat la cea de-a XXI-a ediţie; prima a fost în 1958. Practic, din 1956, a apărut muzeul cu sediul în Palatul Cantacuzino.

După dispariţia lui Enescu, Maruca s-a mutat în Elveţia. Acolo a şi murit, 13 ani mai târziu, în 1968, la aproape 90 de ani. Cele trei case – palatul din Bucureşti, casa de la Luminiş şi conacul de la Tescani – au fost donate statului român. Totuşi, şi până la încheierea actului de donaţie pentru palat, muzeul a funcţionat din 1956, împreună cu Uniunea Compozitorilor, cu acordul Marucăi.

Romeo Drăghici este menţionat şi în actul de donaţie al Marucăi. Ce ne puteţi spune despre el?  

El era împuternicitul Marucăi, dar şi vechi prieten de familie. În această calitate a locuit în casa din spate, evident cu voia proprietarei; dorinţa ei a fost, de fapt, stipulată şi în actul de donaţie, încheiat abia în 1967, în condiţiile în care muzeul funcţiona deja de nouă ani. Este foarte adevărat că – şi aici intrăm în alte discuţii, pe care nu vreau să le accentuez, dar lumea e curioasă să ştie de ce – Uniunea Compozitorilor se află în această clădire din acelaşi an cu muzeul. Enescu şi Maruca ar fi vrut să doneze palatul muzicienilor români. Mai târziu însă, când s-a întocmit actul de donaţie, destinaţia a fost exclusiv pentru muzeu; probabil pentru că muzeul era instituţie de stat. Uniunea Compozitorilor nu apare în actul de donaţie, deşi până la încheierea acestui act ea a funcţionat aici, împreună cu muzeul, încă din 1956.


După cutremurul din ’77, Nicolae Ceauşescu şi-ar fi dorit să dea altă destinaţie clădirii. Atunci, autorităţile au evacuat foarte rapid Uniunea şi au trimis-o în subsolul Ateneului Român, în timp ce muzeul a trecut în subordinea Muzeului de Artă. Totuşi, din punct de vedere legal, nu puteau să facă nimic: donaţia era către statul român pentru muzeu, cu obligaţia ca acesta să fie întotdeauna sub tutela Comitetului pentru Cultură şi Artă, azi Ministerul Culturii. În plus, exista un moştenitor care ar fi putut ridica pretenţii: Oana Orlea (născută Maria-Ioana Cantacuzino), scriitoare care trăieşte la Paris. Ea este nepoata Marucăi (fata lui Bâzu Cantacuzino) şi a moştenit inclusiv drepturile de autor ale compozitorului. Asta, ca ironie a sorţii! Iată de ce: familia Marucăi, în special fiica ei, Alice, s-a împotrivit căsătoriei mamei sale cu Enescu. Compozitorul era considerat un lăutar, în timp ce ei erau de viţă nobilă, descendenţi din împăraţi Cantacuzini. Martorii la ceremonia căsătoriei celor doi îşi amintesc că Alice l-a sfidat pe Enescu. Arc peste timp: cine moşteneşte drepturile de autor ale compozitorului, el neavând copii legitimi? Chiar nepoata Marucăi.

Din acest motiv, statul român comunist nu a putut să ia palatul; în momentul în care nu se mai respectă actul de donaţie, clădirea poate fi revendicată de moştenitori. Se poate anula, deci, actul de donaţie. S-a dorit , la un moment dat, înfiinţarea unui muzeu al muzicii româneşti; chiar se montase, la poarta palatului, o tăblie inscripţionată cu Muzeul Muzicii Româneşti. S-au vernisat aici expoziţii cu tematică omagială, gen Cântarea României. În tot acest timp, clădirea s-a degradat treptat.

După Revoluţie, în anul 1990, preşedintele de atunci al Uniunii Compozitorilor, compozitorul Pascal Bentoiu, a întreprins demersuri la Ministerul Culturii pentru ca Uniunea să revină în clădire. Aceasta trebuia însă restaurată. Ministerul a zis că nu prea are fonduri, iar Uniunea s-a oferit să suporte reparaţiile din banii compozitorilor. Aşa, Uniunea a revenit pe spaţiile ocupate dintotdeauna. În acelaşi timp, tot conducerea de atunci a Uniunii a intervenit la Minister pentru reînfiinţarea Muzeului „George Enescu” ca instituţie cu personalitate juridică, ceea ce s-a şi întâmplat. Apoi, în 2007, printr-o Hotărâre de Guvern, muzeul a preluat atât casa de la Luminiş, cât şi conacul împreună cu domeniul de la Tescani; iată că cele trei locuri legate de George Enescu se află, cumva, sub acelaşi acoperiş. Acesta e Muzeul Naţional „George Enescu“ în ziua de astăzi: cu sediul central în Bucureşti, pe Calea Victoriei, cu Casa memorială „George Enescu” – vila Luminiş de la Sinaia, şi cu secţia „Dumitru şi Alice Rosetti-Tescanu-George Enescu” de la Tescani, judeţul Bacău.

Iar în 1991 s-a stabilit o convenţie, un document care să reglementeze lucrurile, nu-i aşa? 

Convenţia aceasta, între Uniune şi Minister, a apărut în urma faptului că Uniunea a alocat, după cum spuneam, fonduri pentru restaurare şi atunci s-a încheiat actul de care aminteaţi, prin care UCMR ocupă şi administrează palatul timp de 30 de ani, fără să mai plătească chirie. La vremea respectivă a fost o sumă importantă, din câte ştiu. O sumă pe care, repet, Ministerul n-a avut-o şi de aceea Uniunea se află aici.

Ştiu că există şi că au apărut în presă tot felul de discuţii despre palat. Nu doresc să intru în aceste dispute pentru că nu le-am iniţiat şi nici nu le susţin. Poate multe lucruri vin din trecut: neînţelegerile dintre Romeo Drăghici şi preşedintele de atunci al Uniunii Compozitorilor, care au dus la un act de donaţie doar în favoarea muzeului. Pe de altă parte, chiar dacă nu e menţionată în actul de donaţie, Uniunea are într-un fel legitimitatea morală să aibă sediul în palat, ţinând cont că Enescu a fost foarte apropiat de colegii de breaslă. Bun, la modul ideal putem să spunem orice, dar atâta vreme cât există un act în vigoare, atâta vreme cât Uniunea Compozitorilor este, totuşi, o instituţie legată de numele lui Enescu, ar trebui să ne înţelegem şi să conlucrăm, dacă se poate să avem şi proiecte comune. Consider că numai aşa putem respecta spiritul moştenirii enesciene.


Dincolo de aceste discuţii sterile după părerea mea, ceea ce mi se pare prioritar este faptul că acest palat trebuie să îşi recapete strălucirea de odinioară, oricât de mulţi bani ar fi necesari. Ceea ce vreau să spun este că restaurarea, nu doar a palatului, ci a întregului ansamblu, nu este doar un vis; există proiectul pentru reabilitare din fonduri europene. Din păcate, pentru anul acesta s-a amânat , din cauza bugetului insuficient. Aşa că nu putem prognoza cât va dura până când muzeul va putea vernisa o nouă expoziţie permanentă dedicată lui Enescu.

În documentul de care vorbeam mai devreme scrie că pe lângă fondurile pentru restaurare, date la început, ar fi trebuit ca Uniunea Compozitorilor să efectueze, pe parcursul anilor, şi reparaţii curente? Ele s-au făcut? 

Unele da, altele nu. Şi asta din cauza fricţiunilor care au apărut la nivelul conducerilor celor două instituţii. Lipsa unui dialog onest a condus la situaţii tensionate, din care toată lumea a avut de suferit. Astăzi lucrurile s-au limpezit, iar eu colaborez foarte bine cu Uniunea Compozitorilor.

Ansamblul mai conţine şi alte clădiri. Ce ne puteţi spune despre ele? 

Da. Casa din spate, care e Casa Memorială „George Enescu”, a fost preluată după 1991, pentru că Romeo Drăghici, care, conform actului de donaţie, a locuit aici, a murit cu puţin înainte de1989.

Mai există cele două corpuri de clădire, fostele grajduri, cu intrare din strada Gheorghe Manu, care sunt tot în administrarea Uniunii. În ’90 erau depozitele nu ştiu cărui muzeu; au fost eliberate şi preluate de Uniune. Mă rog, Uniunea le-a închiriat, dar asta este o discuţie care nu priveşte muzeul nostru.

Dacă îmi permiteţi, situaţia e puţin ciudată şi supărătoare... Nimeni n-are o problemă că muzeul şi Uniunea Compozitorilor sunt sub acelaşi acoperiş, pentru că amândouă îl reprezintă pe George Enescu, dar în momentul în care ai două baruri acolo... 

Sunt două bistrouri. Cred că s-a atras totuşi prea mult atenţia doar asupra acestor lucruri sensibile. Există o convenţie între Minister şi Uniunea Compozitorilor, iar noi ca muzeu trebuie să ne înţelegem şi cu unii, şi cu alţii şi să ne ocupăm de scopul pentru care am fost înfiinţaţi. Discuţiile juridice de orice natură ţin de cele două instituţii.

Credeţi că ar putea să apară, din acest motiv, problema revendicării de către moştenitori? 

Nu cred, pentru că aici funcţionează totuşi muzeul dedicat marelui muzician. Oricum, chestiunea nu ne priveşte pe noi... Am, Slavă Domnului, destule de făcut. Faptul că am încercat să am un dialog constructiv cu Uniunea Compozitorilor a dat roade. În palat este linişte, iar muzeul poate oricând să organizeze în aula sa activităţi legate de Enescu sau să deruleze proiecte comune cu breasla muzicienilor români.