Casa de cultură românească, visul unei „familii” româneşti din exil

Biblioteca Română din Freiburg, înfiinţată la 1 mai 1949, a avut de la început misiunea de a promova şi propaga istoria şi cultura românească unor importante cercuri intelectuale străine din Occident şi de a afirma pe mai multe planuri cauza şi drepturile istorice ale românilor de pretutindeni[1]. Sediul bibliotecii s-a dovedit însă în timp un subiect şerpuitor şi sensibil, care a determinat polarizarea unor energii importante pentru identificarea celui mai potrivit spaţiu care să găzduiască instituţia;pentru regăsirea unui trup pe care spiritul românesc să-l poată cuprinde.

Miza şi miezul acestor realităţi le regăsim în biografia şi detaliile legate de clădirile în care a funcţionat biblioteca până să existe sediul actual. Astfel, la 17 decembrie 1950 a fost inaugurat sediul Bibliotecii Române din Freiburg în Zasiusstr. 39, în locuinţa lui Virgil Mihăilescu. După doar câţiva ani, în 1956, „când proprietarul locuinţei închiriate de familia Mihăilescu ajunge la concluzia că greutatea cărţilor bibliotecii ar putea să pună în pericol structura de rezistenţă a clădirii, Virgil Mihăilescu este invitat să se mute”[2].

Virgil Mihăilescu a lansat, în situaţia creată, un apel pentru colectarea de fonduri în scopul achiziţionării unui nou local:„folosim prilejul pe care ni-l oferă comemorarea a şapte ani de activitate a Bibliotecii de la Freiburg spre a păşi la realizarea unui gând, care ne munceşte de mult:contruirea unei Case de cultură românească. Dorim ca spiritul de creaţie care s-a degajat din întreaga activitate culturală a Bibliotecii de la Freiburg să se concretizeze printr-un local propriu, care în acest vechi oraş cultural de sinteză a spiritului german-latin, să constitue un simbol de faptă românească [...]. Însufleţiţi de asemenea gânduri curate, ne adresăm tuturor românilor şi străinilor care sunt prieteni ai neamului nostru, fără deosebire de credinţă politică sau confesională. Lor le cerem sprijinul moral şi material prin punerea unei cărămizi la această ctitorie românească. [...] Daţi-vă obolul pentru Casa Culturală de la Freiburg”[3].

„La parter erau şase camere mari şi luminoase, foarte potrivite pentru o bibliotecă...”

În condiţiile prezentate, prinţul Nicolae cumpără clădirea din Mercystrasse nr. 24 din Freiburg, pe care o va pune la dispoziţie pentru mutarea şi inaugurarea în acest nou sediu a Bibliotecii. Chiria imobilului a fost achitată de asociaţia Caritas[4]. În această casă din Mercystrasse nr. 24, biblioteca îşi va desfăşura activitatea timp de 13 ani:„era o clădire impunătoare. La parter erau şase camere mari şi luminoase, foarte potrivite pentru o bibliotecă, precum şi un subsol sănătos, unde se puteau organiza chiar secţii şi depozite. Asociaţia «Caritas» şi directorul ei de atunci, regretatul Martin Vorgrimler – care a fost întâiul preşedinte al Cercului de prieteni al Biblioteciişi în ale cărei atribuţii intrau şi problemele refugiaţilor din Est – au arătat o adâncă înţelegere pentru cauza românească;el a fost cel care dispus ca Asociaţia să preia plata chiriei imobilului, fapt pentru care Biblioteca îi păstrează o neştearsă recunoştinţă”[5].

În 1964, reprezentanţii Bibliotecii Române din Freiburg au obligaţia să-şi caute un alt sediu deoarece prinţul Nicolae, în calitate de preşedinte al Fundaţiei de cultură românească, „somează biblioteca să-şi caute un nou local până la data de 30 septembrie 1964”[6]. Astfel, în august 1964, Virgil Mihăilescu, „reia iniţiativa colectării de fonduri în vederea achiziţionării unui local propriu (Fondul Casei Culturale) şi lansează un nou apel public”[7].

În acest scop, în 1965 a fost lansat primul apel care a fost semnat de reprezentanţii exilului românesc:„monseniorul Octavian Bârlea, Virgil Buescu, Antoaneta Bodisco, George Ciorănescu, I.G. Dimitriu, Mircea Eliade, I.V. Emilian, Virgil Ierunca, Petru Iroaie, Monica Lovinescu, Eugen Lozovan, J.N. Manzatti, Constantin Papanace, Mircea Popescu, Vasile Posteucă, George Racoveanu”[8].

Sediul actual, „aproape de frumosul râu Dreisam şi de dealurile cu păduri şi brazi”

Conform lui Florin Manolescu, la 29 octombrie 1970 se perfectează cumpărarea clădirii din Freiburg, Uhlandstrasse 7, sediul de până astăzi al bibliotecii:„potrivit actului de vânzare-cumpărare, refugiaţii români au contribuit cu suma de 86.000 DM, statul vest-german cu 200.000 DM, iar restul de 140.000 DM a fost completat printr-un împrumut contractat de instituţie”[9].

Din sursele lui R. Apostol se reţine următorul aspect:„după multe căutări şi demersuri, Maria Mihăilescu, soţia directorului bibliotecii, a descoperit localul clădirii actuale ale Bibliotecii Române din Freiburg [...], care adăposteşte azi Casa Culturală Română, Institutul şi Biblioteca în Uhlandstrasse nr. 7, aproape de frumosul râu Dreisam şi de dealurile cu păduri şi brazi, uneori albastre ca înserarea de iarnă, alteori negre, acel negru specific care a dat numele întregii regiuni:Pădurea Neagră. Prin curtea clădirii curge unul dintre acele multe Bächlein, pârâiaşe cu albii pietruite şi ape limpezi care aleargă prin rigolele anume săpate în străzile Freiburgului, botezat de Virgil Mihăilescu, Bistriţa”[10].

Astfel, mutarea în noul local s-a încheiat la 7 iunie 1971, iar inaugurarea festivă a avut loc în 1972, cu ocazia Adunării generale anuale[11]. Activitatea Bibliotecii Române din Freiburg se desfăşoară de atunci şi până în zilele noastre în acel local, continuând tradiţia manifestărilor culturale române în străinătate.

[1]R. APOSTOL, Biblioteca şi Institutul Român de Cercetări din Freiburg (Istoric), în „Buletinul Bibliotecii Române”, Vol. (IX) – Serie nouă – 1975/1976, Freiburg (Germania) – 1976, p. III.

[2]Florin MANOLESCU, Enciclopedia exilului literar românesc, Editura Compania, 2003, Bucureşti, p. 84.

[3]Ibidem.

[4]Ibidem.

[5]R. APOSTOL, Op. cit., p. 604.

[6]Florin MANOLESCU, Op. cit. p. 85.

[7]Ibidem, p. 85.

[8]Ibidem.

[9]Ibidem.

[10]R. Apostol, Op. cit., p. 621.

[11]Florin MANOLESCU, Op. cit., p. 85.