Autor 12176 vizualizări


„Cartea Junglei” l-a transformat pe Rudyard Kipling într-unul din cei mai faimoşi şi iubiţi autori din lume. A devenit primul britanic răsplătit cu premiul Nobel, dar a fost şi aspru criticat pentru susţinerea colonialismului.

Rudyard şi-a ţinut respiraţia. Auzise paşi pe scară şi simţea cum inima începea să îi bată mai tare. S-a retras înfricosat sub pat. După câteva clipe de linişte, s-a deschis uşa camerei şi a zărit din ascunzătoare picioarele groase ale doamnei Holloway. Dacă l-ar fi găsit, sigur i-ar fi confiscat cărţile şi probabil l-ar fi bătut. Doamna Holloway a făcut câţiva paşi, enervată. S-a întors repede şi a iesit pe uşă. Când a coborât pe scări şi l-a strigat pe nume, Rudyard a putut răsufla uşurat. S-a târât afară şi s-a aşezat pe pat. Îi era atât de dor de mama sa şi suferea enorm. Trebuia să găsească o cale de a se întoarce în India, departe de cosmarul pe care îl trăia.

Rudyard Kipling a vazut lumina zilei pe 30 decembrie 1865 în Bombay. Era fiul lui John şi Alice Kypling, un cuplu britanic care a emigrat în India pentru a începe o viaţă nouă. A avut parte de o copilărie fericită. Mama lui i-a învăţat Hindi pe el şi sora sa şi copiii au cunoscut îndeaproape cultura indiană. Când a împlinit 6 ani, aveau să urmeze însă nişte schimbări, pentru că Alice dorea ca ei să primească şi o educatie britanică, trimiţându-i în cele din urmă în Southsea să locuiască cu familia Holloway. La scurt timp, doamna Holloway a început să îl bată şi să îl hărţuiască pe Rudiard, care a devenit din ce în ce mai introvertit. Nu a spus nimănui despre relele tratamente la care era supus, ci şi-a găsit refugiul în lectură. Îşi petrecea multe ore singur în cameră, doar cu cărţile lui Daniel Defoe şi Ralph Waldo Emerson alături. La 11 ani Rudyard ajunsese o epavă, iar un prieten de familie a i-observat suferintele şi a informat-o pe mama sa care a venit să îi ia înapoi pe copii. După o vacanţă îndelungată, Rudyard şi-a revenit, iar după ce a fost înscris la o altă şcoală s-a simţit excelent. Treptat şi-a dovedit aptitudinile pentru scris şi în scurt timp a ajuns editor la ziarul şcolii.

La 17 ani, părinţii i-au spus că nu îşi permit să îl ţină la universitate, în schimb urma să se întoarcă în India, locul care l-a umplut de amintiri minunate. Miresmele şi sunetele cu care se obişnuise i-au stimulat imaginaţia, iar scriitura i s-a dezvoltat în strânsă legătură cu întoarcerea pe tărâmul copilăriei. Ajutat de tatăl său, a primit ocazia de a lucra la un ziar local. În această perioadă a publicat primele povestiri, adunate sub numele de “Plain Tales from the Hills”, câştigând popularitate mai ales în Marea Britanie. În 1888 a scris o altă colecţie de povestiri, “Wee Willie Winkie”.

După 7 ani în India, Rudyard s-a întors în Londra, unde s-a împrietenit cu Wolcott Balestier, un agent şi publicist american. S-a îndrăgostit de sora acestuia, Carrie, iar când Wolcott s-a îmbolnăvit de tifos, cei doi şi-au găsit sprijin unul în celălat. S-au căsătorit la 8 ani după moartea lui şi s-au stabilit în Statele Unite. În 1893 Carrie a născut primul copil, Josephine, iar la trei ani s-a născut cea de-a doua fiică, Elsie. Lui Rudyard îi plăcea foarte mult postura de tată, iar noua viaţă i-a inspirat şi preocupările artistice. În 1894 Rudyard a publicat cartea care îi va aduce nemurirea:“Jungle Book”. Şi de această dată, sura de inspiraţie a reprezentat-o o amintire din copilărie. Când era copil, a citit la un moment dat într-un ziar despre un vânător de lei care a trecut de partea cealaltă a baricadei, împrientenindu-se cu fiarele.

Acum, la vârsta adultă, a început să redacteze o poveste despre nişte lucrători indieni şi un băieţel care crescuse alături de lupi, şi tot scriind i-a revenit în minte şi detaliul de mai sus. Aşadar a rezultat o poveste captivantă despre orfanul Mowgli, ursul Baloo şi pantera Bagheera. Anul următor a apărut şi partea a doua, cu ilustraţiile făcute chiar de tatăl său. Cărţile despre Mogwli l-au transformat într-unul din cei mai bogaţi autori din lume. Succesul însă a venit şi cu probleme. Unul dintre fraţii lui Carrie se confrunta cu alcoolismul şi cerea permanent bani de la cumnatului lui, amenintându-l şi cu bătaia. Certurile au convins familia Kipling să revină în Marea Britanie, unde s-a extins cu un băiat, John. În 1901 a apărut romanul “Kim”, cel mai mare succes după “Jungle Book”.

După doi ani au întreprins o călătorie înapoi în State, la cererea soţiei care suferea de dor, dar s-au ales cu pneumonie. Ziarele relatau mereu despre starea de sănătate a scriitorului şi cititorii au răsuflat uşuraţi când au aflat de îmbunătăţirea sa. Fiica sa Josephine a decedat din păcate, iar tatăl său a publicat în amintirea sa “Just so Stories”, poveştile pe care i le citea înainte de culcare.

În sfârşit, în 1907 a primit premiul Nobel pentru literatură şi încă este cel mai tânăr laureat. Îndeosebi apreciate au fost originalitatea, spiritul de observaţie şi stilul narativ deosebit. Nu doar că scrisese povestiri, romane şi cărţi pentru copii, ci se remarcase şi drept unul din cei mai impresionanţi poeţi ai Marii Britanii. În acelaşi timp însă se auzeau şi vocile critice la dresa poziţiei lui faţă de imperialism. Când a publicat în 1899 poezia “The White Man’s Burden”, ca mesaj de susţinere pentru intervenţia brutală a Statelor Unite în Filipine, comentatorii de stânga au pus serios sub semnul întrebării viziunile sale imperialiste.

Nominalizarea sa a aprins şi mai tare dezbaterea şi a dus la proteste, mai ales din partea unor instituţii culturale. Şi când a izbucnit primul război mondial, Kipling a avut o atitudine pozitivă faţă de implicarea Marii Britanii în conflict. Ba mai mult, s-a dus în Franta în 1915 de unde a raportat din tranşee şi şi-a convins fiul să se alăture armatei irlandeze. Entuziasmul s-a transformat în disperare, căci în octombrie a primit vestea dispariţiei sale, o durere care îl va bântui constant.

Optimismul caracteristic scrierilor lui Kipling a dispărut şi el. Nu a renunţat însă la poziţia sa imperialistă, în ciuda nenumăratelor critici. Când naziştii au venit la putere şi svastica, simbol al fericirii şi prosperităţii în cultura indiană, a căpătat o cu totul altă conotaţie, a ordonat eliminarea simbolului de pe cărţile sale. De altfel, autorul a avertizat cu privire la pericolul iminent din partea Germaniei naziste într-un discurs la Societatea Regală St. George, dar nu a apucat să îşi vadă profeţia implinită. A murit în ianuarie 1936 şi a fost îngropat în Westminster Abbey, alături de alti autori faimosi, precum Thomas Hardy sau Charles Dickens.

 

 sursa:Alltomhistoria.se

""