Cartagina, oraşul marilor navigatori

Autor 10698 vizualizări


Puţine oraşe antice au întrecut măreaţa Cartagina în bogăţie şi prestigiu. Dar măreţia nu a scutit-o de tragicul destin, pecetluit în “cel mai ciudat dintre toate războaiele ce au fost purtate vreodată, şi anume acel război pe care l-au purtat cartaginezii cu poporul roman, sub comanda lui Hannibal. Niciodată nu au ridicat popoare şi state mai puternice armele unele împotriva altora”[1].

Cartagina fusese întemeiată de un popor de navigatori înzestraţi, pasionaţi mai mult de aventura explorărilor şi de negoţ decât de războaie. Fenicienii erau o ramură a canaaniţilor, care pleacă din Tyr şi întemeiază numeroase colonii până dincolo de Gibraltar. În limba feniciană Cartagina, Kart Hadaşt, însemna chiar ‘oraş nou’. Se pare că a fost întemeiată cu 38 de ani înainte de prima olimpiadă, deci prin 814 a.Hr. şi, ca în multe alte cazuri, avem şi pentru Cartagina o legendă de întemeiere. Cele mai multe informaţii le aflăm de la poetul Virgilius, numele cu răsunet din perioada augustană, care vreme de 11 ani a lucrat la Eneida, marea epopee a romanilor.

El ne povesteşte următoarele. Regele din Tyr avea o fiică pe nume Elissa. Elissa era căsătorită cu Sychaeus, care sfârşeşte ucis de fratele său, Pygmalion. Acesta din urmă ajunge el însuşi rege în Tyr. Elissa însă, însoţită de un mare număr de localnici, printre care şi un mare preot al zeiţei Astarte şi 80 de fecioare,  părăseşte cetatea. Iniţial debarcă în Cipru, dar la scurt timp fugarii ajung în Africa de Nord, unde întemeiază Cartagina.

Pentru a se înstăpâni paşnic asupra pământului, plătesc o arendă băştinaşilor. Elissa, cunoscută şi drept Dido, îl va cunoaşte pe Enea, care naufragiază pe coasta libiană. Se îndrăgosteşte de el, dar este părăsită şi se aruncă în flăcări. Povestea Didonei poate fi privită drept o metaforă a poveştii întregii Cartagine, care piere la rândul său în flăcări după ce înfloreşte falnic.

În cele trei războaie cu romanii, desfăşurate în perioada 264 – 146 a.Hr., poenii, sau punii cum le zicem noi, cartaginezii vor pierde controlul asupra Mediteranei şi în cele din urmă oraşul lor va fi complet distrus. Va rămâne doar amintirea măreţiei sale, precum şi cea a lui Hanibal, fără îndoială unul dintre cei mai mari generali din istorie.

Cartagina se afla la o distanţă de cam 10 km. de Tunisul de azi, în jurul colinei Birsa unde fusese construit un templu pentru zeul punic Eşmun. Zidurile din jurul colinei făceau templul să pară o citadelă. Ca fapt divers, şi poate deloc întâmplător, colina cartagineza a dat numele burselor din oraşele noastre...

Cartagina avea două porturi legate unul de altul, unul exterior pentru corăbiile comerciale şi unul interior pentru flota de razboi. Aici puteau ancora 220 de corăbii şi la nevoie se putea bloca unica ieşire cu lanţuri de fier. Pe uscat cetatea era apărată de ziduri care măsurau 35 de km. Astfel, Cartagina domina coasta nord-africană, trimiţând corăbii spre sudul Spaniei, Sicilia, Sardinia, ba chiar este posibil să fi ajuns şi până la insulele britanice sau Azore...

Cartagina exporta îndeosebi alimente şi importa metale. Dar negustorii punici mai vindeau şi textile, piei şi sclavi, îmbogăţind oraşul împânzit de birouri comerciale şi ateliere. Tot felul de bunuri circulau prin Cartagina, de la aur, perle, purpură, fildeş, până la pânză egipteana şi vase greceşti. Cartagina se lăuda cu primele societăţi pe acţiuni sau primele împrumuturi de stat. se mai lăuda cu o dezvoltată artilerie şi cu buncăre subterane unde ţinea elefanţii de razboi. Dar si cu un număr impresionant de sclavi livraţi spre Roma şi Athena.

Sistemul politic cartaginez era o combinaţie de monarhie, aristocraţie şi democraţie, un hibrid care poate că a jucat un rol în prăbuşirea cetătii. În fruntea oraşului se aflau două personaje numite în latină suffetes, amintind de semiticul şopet, deci un fel de judecători. Cei doi, aleşi anual, guvernau ajutaţi de un parlament alcătuit din 300 de oameni avuţi cu funcţie pe viată. Mai exista şi un sfat al celor 100 de judecători, care lua decizii în materie de politică sau justiţie.

Chestiunile militare le reveneau unui comandament suprem, comandament care nu trebuia să dea greş. Pentru că în caz contrar membrii săi erau traşi la răspunder şi chiar crucificaţi. Cartaginezii nu aveau mari veleităţi războinice, preferând să întreţină o armată de mercenari.

Cât despre numărul de oameni care ar fi locuit aici, Strabon ne spune că 700.000, ceea ce nu pare chiar atât de exagerat dacă punem sclavii la socoteală. În oraş străluceau temple numeroase, dar şi statui maiestuoase în cinstea zeiţei Tanit, pentru care este posibil să se fi sacrificat şi copii, ale căror resturi s-au descopeirt în urnele din sanctuare. Cartaginezii îl mai venerau pe Baal, puternicul zeu care apare şi în numele marilor generali:Hasdrubal înseamnă ‘ajutorul meu este Baal’, iar Hanibal ‘cel favorizat de Baal’.

Dar nici Baal nu a putut feri oraşul e cumplitul său apus. După înfrângerea de la Zama, Cartagina a trebuit să plătească Romei colosala sumă de 10.000 de talanţi, angajându-se să nu întreprindă nimic pe plan extern fără acordul Romei. După 50 de ani metropola de pe mare a fost nimicită, iar locuitorii înrobiţi. Marii navigatori, atât de curajoşi în primejdioasele lor călătorii, atât de unici în cultura lor, au sfârşit sub tăvălugul roman, iar romanii, la rândul lor, scăpaseră de unul dintre cei mai mari duşmani pe care i-au avut vreodată în istoria lor.

Recomandare:

I. Lissner, Culturi enigmatice, Bucuresti, 1972.



[1]Titus Livius, Istoria Romană, XXI, 1.

""