Autor 18205 vizualizări


Carol cel Mare a rămas în memoria posterităţii cu titlul de împărat, primit la Roma, în dimineaţa de Crăciun a anului 800. Mulţi istorici au considerat acest eveniment un fel de „certificat de naștere” al Europei. Încoronarea imperială nu a fost însă un accident istoric, ci a reprezentat încununarea alianţei dintre regatul francilor din Galia și Biserica de la Roma. Stabilită încă de la sfârșitul secolului al V-lea, prin creștinarea regelui Clovis, această asociere a evoluat timp de secole și s-a dovedit extrem de profitabilă pentru ambele părţi.

Ca orice construcţie politică, formarea Uniunii Europene a generat o serie de mituri fondatoare, iar istoria lui Carol cel Mare s-a dovedit foarte utilă în acest scop. În anul 2000, istoricul italian Alessandro Barbero a publicat o carte cu un titlu cât se poate de sugestiv:Carol cel Mare, un părinte al Europei. 

Istoricul italian justifică această sintagmă prin faptul că începând cu domnia lui Carol s-a constituit pentru prima dată în Europa un spaţiu politic unitar (cu centrul în vestul continentului), profund diferit de cel al Imperiului Roman. „Ca să-i cităm pe cei care rămân, poate, cei mai mari istorici ai secolului XX, dacă «Europa s-a ivit când Imperiul Roman s-a prăbușit» (Marc Bloch), ea își dobândește doar mai târziu chipul adevărat:este «imperiul lui Carol cel Mare, care a dat formă pentru prima dată la ceea ce numim Europa» (Lucien Febvre)” (1). Cu toate că este un susţinător înfocat al ideii că primul împărat al francilor este „părintele Europei”, Barbero recunoaște cu onestitate că fiecare generaţie de istorici își construiește propria imagine despre trecut, iar ecuaţia dintre imperiul lui Carol cel Mare și nașterea unui spaţiu european nu a suscitat întotdeauna consensul (2). Întemeierea Imperiului Carolingian a reprezentat apogeul alianţei dintre puterea politică și militară a francilor și papalitate. Dezvoltarea acestei alianţe a fost strâns legată de înstrăinarea tot mai mare a suveranului pontif și a populaţiilor italice de împăratul de la Constantinopol.

Stăpânirea francilor în Galia

Regele Clovis, cel care i-a convertit pe franci la romano-catolicism, încă de la sfârșitul secolului al V-lea, a reușit să supună toate triburile germanice care invadaseră Galia la sfârșitul Imperiului Roman, realizând pentru prima dată o uniune politică sub autoritatea sa. Însă această unitate nu era menită să dureze, fiind subminată de obiceiul germanic de a împărţi moștenirea între fiii regelui. Regatul lui Clovis s-a fărâmiţat într-o puzderie de mici state, cunoscute sub denumirea de regate merovingiene, după numele strămoșului dinastiei, Meroveu. În majoritatea regatelor, puterea efectivă a trecut în mâna unor așa-numiţi majordomi (din latină – maior domus=mai marele casei), personaje energice, care oficial guvernau în numele regilor, însă au ajuns să-i înlocuiască de facto pe suverani.

Nucleul viitorului Imperiu Carolingian a fost reprezentat de regatul situat între râul Moselle și fluviul Rin (denumit „regatul de răsărit” – Austria sau Austrasia), singurul în care francii alcătuiau majoritatea populaţiei, iar limba uzuală era de origine germanică. În 688, majordomul Austrasiei, Pepin de Herstal (străbunicul lui Carol cel Mare) a reușit să-și impună autoritatea și în Neustria („Regatul nou”), puternicul stat format în nord-vestul Galiei, în jurul Parisului. Deși, formal, existau în continuare două regate și doi suverani, tot nordul Galiei era guvernat de un singur majordom, Pepin, care a pus bazele dinastiei Pepinizilor, denumită ulterior Carolingiană. Funcţia de majordom a fost moștenită de fiul nelegitim al lui Pepin, Carol, poreclit „Martel” (n.r. – „Ciocanul”, în franceza veche). Contestat iniţial, Martel a reușit să se impună definitiv după victoria de la Poitiers (732) împotriva arabilor care nimiciseră regatul vizigoţilor din Spania. Deși nu și-a asumat niciodată titlul de rege, Carol Martel s-a comportat ca un adevărat suveran franc, iar la moartea sa (741) statul a fost împărţit între cei doi fii ai săi, Pepin (poreclit mai târziu „cel Scurt”) și Carloman. Regele formal, Childeric al III-lea, încoronat în anul 743, după ce tronul fusese vacant timp de șapte ani, nu mai avea niciun rol, nici măcar de reprezentare. Rămas singur conducător al regatului francilor, după ce fratele său s-a retras la mănăstire, Pepin a hotărât să revendice de drept titlul regal.

Alianţa cu Biserica Romei

După botezul regelui Clovis, francii s-au bucurat de o relaţie privilegiată cu Biserica de la Roma. Alte popoare germanice (goţi, vandali, longobarzi), care fuseseră convertite la creștinism de misionari de origine grecească, adoptaseră noua credinţă sub forma ariană. În schimb, francii au fost creștinaţi, după ce au ajuns în Galia, de misionari catolici.

Acest aspect s-a dovedit foarte benefic pentru viitorul regatului franc. După dispariţia Imperiului Roman din Occident, în anul 476, Biserica de la Roma îl recunoștea în continuare pe împăratul bizantin, iar acesta îl considera și îl cinstea pe cel care ocupa scaunul Sfântului Petru drept primul patriarh al imperiului, înaintea celor din Constantinopol, Ierusalim, Antiohia și Alexandria (3). Relaţia dintre papă și împărat s-a degradat pe fondul neputinţei imperiului de a asigura securitatea Romei. Situaţia Italiei s-a agravat în a doua jumătate a secolului al VI-lea, când longobarzi au profitat de vidul de putere și au început să cucerească peninsula. În plus, încercările de reformă religioasă, de la monotelismul promovat de împăratul Heraclius I până la iconoclasmul impus de Leon al III-lea Isaurianul, au mărit prăpastia dintre Biserica Romei și suveranii de la Constantinopol. În lipsa sprijinului bizantin, papaltiatea s-a apropiat tot mai mult de regatul francilor, aliatul natural din Occident. Anul 751 a marcat alianţa oficială dintre papalitate și Dinastia Carolingiană. Pepin nu a îndrăznit să se proclame rege al francilor fără acordul suveranului pontif;el i-a scris papei Zaharia, întrebându-l cine ar trebui să poarte coroana, cel care poartă titlul de rege sau cel care exercită efectiv puterea?

Răspunsul lui Zaharia, favorabil majordomului, a marcat sfârșitul Dinastiei Merovingiene. Pepin a fost aclamat rege de adunarea nobililor și uns cu uleiul sfânt de episcopul Galiei. Trei ani mai târziu, papa Ștefan, succesorul lui Zaharia, s-a deplasat personal în Galia pentru a repeta ceremonia ungerii regelui. Acest gest fără precedent, cu o puternică încărcătură simbolică, a fost determinat direct de agresivitatea regelui longobard Aistulf, precum și de neputinţa împăratului Constantin al V-lea de a interveni în sprijinul Romei. Papa Ștefan a apelat la ajutorul suveranului

bizantin, în ciuda iconoclasmului acestuia, apoi a încercat să negocieze cu Aistulf. Numai după ce aceste soluţii au dat greș, Ștefan a decis să meargă personal în Galia. Pepin a pătruns în Italia și a asediat Pavia, reședinţa suveranului longobard, obligându-l pe acesta să accepte hegemonia francă și să-i cedeze suveranului pontif toate cuceririle din centrul Italiei.

Carol, stăpânul regatului franc

Înainte de moartea sa (768), Pepin cel Scurt a împărţit regatul franc între cei doi fii ai săi, Carol (devenit ulterior „cel Mare”) și Carloman. Conform autorului biografiei sale, Carol cel Mare „era mare și robust, înalt de statură, dar fără se depășească măsura, căci avea șapte picioare înălţime, cu creștetul capului rotund, ochii foarte mari și vioi, cu nasul ceva mai mare decât unul obișnuit”;dădea „impresia unui bărbat demn și autoritar” (4). Eginhard subliniază că suveranul era deosebit de modest și de cumpătat. „Se îmbrăca în felul strămoșilor săi, adică după obiceiul francilor:pe trup, o cămașă și o izmană de in;deasupra o tunică tivită cu mătase și pantaloni... Uneori purta o spadă bătută cu pietre preţioase, însă doar în zilele de mare sărbătoare, sau când veneau ambasadorii străini. Veșmintele străine, oricât de frumoase, le respingea cu dispreţ... La mâncare și băutură era cumpătat”(5). După decesul lui Carloman (771), Carol a unificat sub stăpânirea sa întregul teritoriu al francilor și a inaugurat, începând cu anul următor, o politică de expansiune teritorială și de pacificare. Întâi de toate, marele rege a fost un războinic (6).

Conflictul cu longobarzii

Carol cel Mare s-a căsătorit pentru prima dată în anul 770 cu fiica regelui longobard Desiderius. Însă relaţiile bune cu regatul vecin s-au deteriorat rapid. După moartea lui Carloman, regele longobard a încurajat-o pe văduva acestuia să revendice tronul pentru fiul ei. La rândul său, Carol a repudiat-o pe soţia sa, fiica luiDesiderius, la doar un an după căsătorie, pretextând că aceasta nu i-a oferit încă un fiu, și s-a recăsătorit la scurt timp cu Hildegard, fiica unui nobil franc. În plus, papa Adrian I, ales de puţină vreme, i-a scris regelui franc afirmând că Roma este ameninţată mai mult ca niciodată de longobarzi și solicitând sprijin pentru apărarea orașului. Deși în privinţa altor dușmani, mai cu seamă păgâni, Carol nu a ezitat niciodată să recurgă la arme, chiar și fără nicio provocare, în cazul conflictului cu longobarzii, regele a încercat până în ultimul moment să găsească o soluţie diplomatică.

Însă negocierile au eșuat, iar Carol a cedat stăruinţelor papei, care spera să scape definitiv de ameninţarea longobardă. În anul 773, o puternică armată francă a invadat Italia. Carol a asediat Pavia aproape un an de zile, până când regele Desiderius a fost nevoit să capituleze necondiţionat. Învingător, Carol cel Mare l-a forţat pe fostul său socru să se călugărească și a luat titlul de rege al francilor și longobarzilor (rex Francorum et Langobardorum), realizând o uniune personală a celor două regate. În anul 781, Carol l-a desemnat pe fiul său Pepin, în vârstă de numai patru ani, rege al Italiei, acesta fiind uns de papa Adrian I.

Războaiele împotriva păgânilor şi împingerea hotarelor creştinătăţii

După victoria asupra longobarzilor, Carol era, practic, singurul rege creștin din Occident, având în vedere că mărunţii suverani anglo-saxoni și spanioli nu exercitau decât o putere locală, în pofida titlului pe care îl purtau. Marele regat al lui Carol era înconjurat de păgâni:saxonii, care ocupau pădurile nesfârșite ale Germaniei;mai departe erau slavii și danezii;Câmpia Panonică era ocupată de avari;iar la sud, dincolo de Pirinei, se aflau arabii musulmani. Acum, mai mult decât în trecut, războaiele de agresiune purtate de franci aveau o legitimare religioasă, având binecuvântarea papei.

Cel mai dificil război s-a dovedit cel împotriva saxonilor. Început încă din 772, conflictul s-a prelungit aproape 30 de ani, fiind marcat de nenumărate atrocităţi. Oștile lui Carol au pătruns de nenumărate ori în Germania, un ţinut sălbatic, fără drumuri sau orașe, acoperit de păduri și mlaștini. De cele mai multe ori, căpeteniile saxone, istovite de războiul fără sfârșit, cereau pace, ofereau ostatici, acceptau botezul și prezenţa misionarilor creștini. Dar, de fiecare dată când vigilenţa francilor scădea sau Carol era angajat personal pe alt front, izbucneau revolte, garnizoanele france erau masacrate, mănăstirile erau devastate. Nici teritoriul regatului franc nu era în siguranţă. În anul 778, când Carol se afla dincolo de Pirinei, saxonii au atacat valea Rinului, fiind respinși cu dificultate, după numeroase jafuri și distrugeri (7). Carol a condus războiul cu o cruzime greu de egalat, distrugând metodic teritoriile ocupate, pentru a-i înfometa pe răzvrătiţi. De asemenea, regele franc nu a ezitat să apeleze la teroare pentru a-i forţa pe saxoni să se convertească al creștinism.

Legile date de Carol, în teritoriile ocupate de saxoni, prevedeau pedeapsa capitală pentru oricine ar fi adus o ofensă religiei creștine. În final, războiul împotriva saxonilor a împnis hotarele creștinătăţii apusene până la Elba. În privinţa arabilor din Spania, Carol cel Mare a păstrat în general o poziţie defensivă. Totuși, în primăvara anului 778, luptele interne slăbeau dominaţia musulmană din Spania, iar regele a profitat de ocazie pentru a organiza o expediţie la sud de Pirinei. După ce a asediat Zaragoza timp de o lună și jumătate, Carol a hotărât să se retragă, la aflarea veștii că saxonii au invadat valea Rinului. Pe drumul de întoarcere, în trecătorile din Pirinei, ariergarda armatei france a fost atacată și nimicită de triburile basce. Despre războiul lui Carol împotriva avarilor avem cele mai puţine informaţii, deși Eginhard spune că a fost cel mai important condus de el, cu excepţia celui împotriva saxonilor. Popor turcic, avarii s-au stabilit în Câmpia Panonică încă din secolul al VI-lea. Ei au rezistat timp de opt ani atacurilor francilor, însă au fost înfrânţi și convertiţi la creștinism.

Ceremonia încoronării, marcată de ambiguitatea raportului cu papalitatea

Încoronarea imperială s-a desfășurat în dimineaţa de Crăciun a anului 800. Carol a fost chemat la Roma de papa Leon al III-lea, pentru a domoli o revoltă a locuitorilor orașului. Eginhard susţine că iniţiativa încoronării i-a aparţinut în întregime suveranului pontif, iar Carol a fost pus în faţa faptului împlinit, suveranul franc fiind foarte supărat după încoronare. Este posibil ca el să fi fost deranjat de desfășurarea inovatoare a ceremonialului. În Roma antică și în Bizanţ, împăratul era aclamat de popor, apoi încoronat. În schimb, ceremonialul la care a fost supus Carol la Roma a dat greutate intervenţiei papale. Așezând cu mâinile sale coroana pe capul noului împărat, Leon al III-lea revendica supremaţia autorităţii papale asupra celei imperiale. Această teorie este susţinută și de felul în care a fost organizată încoronarea fiului lui Carol cel Mare, Ludovic Cel Pios. În 813, cu un an înainte de moartea lui Carol cel Mare, suveranul a organizat încoronarea unicului său fiu care mai era în viaţă. Ceremonia a fost complet diferită, în comparaţie cu încoronarea sa. Ludovic nu a îngenuncheat în faţa papei, ci a fost încoronat de tatăl său, în capela palatului de la Aachen, nu la Roma. Mesajul a fost cât se poate de clar, însă era prea târziu. Ceremonia din 813 a fots ștearsă din memoria publică, eclipsată de cea din anul 800, iar imperiul nou fondat a fost apăsat mereu de ambiguitatea raportului său cu papalitatea.

Nu degeaba, peste o mie de ani, Napoleon, perfect conștient de aceste implicaţii, deși l-a invitat pe papă la încoronarea sa, și-a pus singur coroana pe cap (8).

NOTE:

1.Alessandro Barbero, Carol cel Mare, un părinte al Europei, Editura ALL, 2005, p. 7.

2.Idem.

3.Henri Pirenne, Mahomed și Carol cel Mare, Editura Meridiane, București, 1996, p. 192.

4.Eginhard, Vita Karoli Magni (Viaţa lui Carol cel Mare), Editura Vremea, 2001, p. 115.

5.ibidem, pp. 119-121.

6. Renée Mussot-Goulart, Carol cel Mare, Editura Corint, 2004, p. 22.

7.Alessandro Barbero, op.cit., p. 46.

8.ibidem, p. 91.

""