Carol al II-lea în istoriografia comunistă

Autor 6098 vizualizări


Dintre toți monarhii României, Regele Carol al II-lea are, de departe, cea mai proastă imagine în istoriografia comunistă. Era oarecum de așteptat, având în vedere particularitățile domniei sale. Trebuie remarcat însă că el este criticat încă dinainte de 1948, lucru care nu se întâmplă în cazul celorlalți regi. Apoi, se impune observația că, spre deosebire de predecesorii săi, Carol al II-lea nu va cunoaște reabilitarea decât într-o foarte mică măsură.

Manualul de istorie publicat de Roller în 1947, în care Carol I și Ferdinand abia dacă sunt menționați, rezervă câteva rânduri dictaturii regale. Aceasta ar fi facilitat „introducerea unui regim fascist în ţara noastră, slăbirea rezistenţei naţionale în faţa ameninţărilor tot mai grave ale imperialismului fascist german, cu pregătirea condiţiunilor ocupării ţării noastre de către cotropitorii germani” . O altă ediție a manualului, cea din 1949, discută mai pe larg problema dictaturii regale și a vinovăției lui Carol al II-lea în privința pierderilor teritoriale suferite de România în vara lui 1940 (evident, fără a menționa și problema Basarabiei).

Pentru a vedea trăsăturile-cheie ale portretului lui Carol al II-lea în viziunea propagandei comuniste ne orientăm către cartea publicată de ofițerii V. Anescu și M. Popa, Jefuirea poporului de către monarhie, și către Alexandru Gârneață, cu Adevărata istorie a unei monarhii.

Carol al II-lea apare în Jefuirea poporului român... încă din primele pagini, deoarece autorii își încep demonstrația cu privire la rolul monahriei în România dându-l drept exemplu pe Carol al II-lea, „cel mai mare «agricultor» cunoscut în istoria ţării noastre, reprezentantul şi exponentul tipic al moşierimii, jefuitor şi asupritor sângeros al ţărănimii muncitoare, sugrumător al luptei masei muncitoare de la sate pentru o viaţă mai bună” .

Respectând grila de analiză a istoriei monarhiei, cei doi autori consideră că și Carol al II-lea, ca Ferdinand și Carol I înaintea sa, „a fost adus în țară de către marea finanță internațională și vârfurile cele mai reacţionare ale burghezo-moşierimii”, și asta cu un scop foarte clar, anume pregătirea României pentru războiul antisovietic .

Potrivit autorilor, scopul regelui Carol al II-lea era de a lichida mica gospodărie țărănească pentru a întâri în schimb marea proprietate, „transformând imensa masă a ţărănimii muncitoare fie în muncitori agricoli pentru proprietăţile moşierilor, fie în forţă de muncă ieftină în fabricile şi uzinele capitaliste”, întreprinderi la care deținea numeroase acțiuni. De observat totuși că Anescu și Popa nu pun un foarte mare accent – așa cum o vor face alți istorici – asupra vastei averi a regelui. În schimb, ei aduc în discuție alte aspecte nefaste ale domniei lui Carol al II-lea, spre exemplu rolul său în domeniul culturii sau al sănătății. Astfel, regele devine „dușmanul culturii și sănătății poporului” prin faptul că el „constituia pentru fiu-său un buget de 7 milioane lei anual pe seama alocaţiilor de stat, în timp ce în ţară analfabetismul era în continuă creștere” .


Absorbit de jocul de poker, Carol își aprinde țigara cu bancnote de o mie de lei

Ofițerii oferă cititorului și câteva anecdote menite să prezinte adevărata față a lui Carol al II-lea, aceea de jefuitor al poporului. Într-o notă se spune că, potrivit amintirilor unor apropiați ai regelui, Carol, „absorbit de câte un pocher cu marii magnaţi ai capitalului ca Malaxa, Auschnitt şi alţii, îşi aprindea trabucul cu hârtii de câte o mie lei.” De asemenea, nu putea lipsi faimoasa anecdotă – pe care o vom regăsi și alte scrieri – a genții uitate pe peron în ziua plecării din țară, geantă în care s-ar fi aflat 100 milioane de lei.

Ca și în cazul lui Carol I și cuplul Ferdinand – Maria, Alexandru Gârneață duce critica lui Carol al II-lea la apogeu. În cartea acestuia, Carol al II-lea se ridică mult deasupra predecesorilor săi, el atingând „gradul cel mai înalt de turpitudine şi promiscuitate” . În primul rând, Gârneață pune accentul pe viața personală a regelui, pe numeroasele legături amoroase care demonstrează cu lejeritate caracterul desfrânat al lui Carol al II-lea, „acest imoral și vicios monarh” . El spune că, după ce Carol devine rege, acesta „aducea noapte de noapte în apartamentul său din spatele palatului femei de toate categoriile. Se perindau pe aici prostituate, fetişcane oarecare, fiice şi soţii ale magnaţilor sau miniştrilor” . Se adaugă la aceasta relațiile cu Elena Lupescu și „toate putreziciunile, toate orgiile şi toate faptele neruşinate ce se petreceau în garsoniera din strada Palatului, în vila din aleea Vulpache şi în toate castelele regale” .

În al doilea rând, Carol al II-lea este pus la zid pentru jefuirea poporului, obicei preluat din familie, dar dus la apogeu. Apoi, regele este învinovățit și pentru toate acțiunile sale pe plan politic, fapt pentru care „poartă răspunderea întreagă a tuturor ororilor săvârşite, a tuturor asupririlor îndreptate împotriva poporului muncitor” . Înainte de toate, regele este făcut responsabil pentru reprimarea mișcării muncitorești și pentru masacrele de la Grivița. Nu în ultimul rând, Gârneață folosește și el o idee pe care o vom regăsi în alte lucrări de istorie, anume că regele Carol al II-lea ar fi vândut țara lui Hitler .

În general, manualele de istorie modernă sau contemporană îi menționează prea puțin pe regi. Dintre foștii monarhi, Carol al II-lea apare cel mai des în aceste manuale, autorii folosind episodul dictaturii regale pentru a-și demonstra tezele antimonarhiste. Într-un manual apărut în 1969, autorii rezervă un spațiu destul de generos lui Carol al II-lea sau, mai precis, criticii acestuia. Se pune accent pe manevrele politice ale regelui, anume eforturile de fărămițare a partidelor politice;relațiile lui Carol al II-lea cu cercurile financiar-industriale;dictatura regală, „la care aspira încă din iunie 1930 când a devenit rege”;atitudinea față de extrema dreaptă – tolerată de rege atâta vreme cât îi servea interesele – și față de extrema stângă (reprimată) etc. Autorii menționează că „forțele democratice” l-au susținut pe rege în momentul în care acesta s-a întors împotriva extremei drepte – momentul lichidării Gărzii de Fier, dar că „în același timp, ele au dezaprobat şi chiar s-au opus acţiunilor dictatoriale, antipopulare şi antidemocratice luate de Carol al II-lea şi guvernele regimului său de dictatură personală” .


Carol al II-lea, maestru al delapidării

În 1958, istoricul Costin Murgescu publica un studiu intitulat „Caracterul prădalnic al dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen”, o cercetare privind afacerile cu devize ale Casei Regale. Doisprezece ani mai târziu, în 1970, avea să publice un volum pe aceeași temă:Casa regală și afacerile cu devize. 1935-1940. Având în vedere perioada studiată, Carol al II-lea apare ca personaj central în cercetarea lui C. Murgescu, al cărei scop este să demonstreze, după cum o spune și titlul, „caracterul prădalnic al dinastiei”.

Istoricul prezintă în mod detaliat cheltuielile familiei regale din care reies pagubele imense suferite de popor din cauza monarhiei, în condițiile în care Carol a profitat de funcția sa, de șef al statului, pentru a jefui economia țării . Costin Murgescu menționează și el povestea cu valiza, spunând că regele „a plecat din România cu un tren cuprinzând 12 vagoane în care erau… bagajele sale. Într-o singură valiză uitată în graba plecării au fost găsite, după unele afirmaţii, devize străine în valoare de 120 milioane lei” .

În cartea din 1970, C. Murgescu – care renunță la limbajul de lemn folosit în 1970 – spune despre Carol al II-lea că a fost „cel care a abuzat în cel mai înalt grad de instituţia monarhică spre a realiza transferuri ilegale de devize” . Mai mult decât atât, în anii domniei sale, practica – generală în familie – ar fi cunoscut și „formele cele mai degradante”, în condițiile în care Carol se folosea de poziția sa pentru a impune instituțiilor de stat să-i ofere subvenții, să îi finanțeze diverse activități sau să îi ofere daruri, favoruri și tratamente preferențiale . Mai mult decât atât, spune Costin Murgescu, s-a ajuns la comiterea de „ilegalităţi flagrante în folosul societăţilor capitaliste” la care regele deținea acțiuni și la numirea sau destituirea din poziții de stat în funcție de atitudinea pe care funcționarii o adoptau față de cerințele regelui (dacă i le îndeplineau sau nu) .

 

„«Dar unde sunt banii de pe taxa timbrului, Sire?» La care regele a lăsat ochii, spăşit, spre scumpele covoare de sub picioarele Măriei-Sale.”

În privința modalităților de exploatare și jefuire a poporului la care a recurs Carol al II-lea, istoricii comuniști recurg la exemple foarte variate pentru ilustrarea activității regelui. Astfel, într-un articol publicat în „Magazin istoric”, Ion Coman vorbește despre afacerile cu înzestrarea armatei și „timbrul aviației”, prin intermediul căruia regele ar fi adunat sume semnficative de bani. Coman povestește cum în 1940 (în contextul Dictatului de la Viena) a ieșit la iveală faptul că țara nu avea aviația necesară în cazul unei inavzii, aviație pe care ar fi trebuit să o aibă având în vedere banii ce s-ar fi strâns cu acest scop. Atunci, Nicolae Iorga, „străfulgerat de o bănuială”, l-ar fi întrebat pe rege:„«Dar unde sunt banii de pe taxa timbrului, Sire?» La care regele a lăsat ochii, spăşit, spre scumpele covoare de sub picioarele Măriei-Sale.”. De asemenea, Ion Coman ajunge la concluzia că domnia lui Carol al II-lea a fost o afacere foarte rentabilă pentru rege, acesta mărindu-și averea de la 196 de milioane (în 1927) la un miliard de lei .

În cazul lui Carol I, al lui Ferdinand și al Mariei, am văzut că istoriografia de la sfârșitul anilor '80 le-a adus reabilitarea. Acest lucru nu se întâmplă și în cazul lui Carol al II-lea, dar vom vedea că, în privința anumitor aspecte ale domniei acestuia, istoricii nu se pronunță la fel de radical.

 

Reabilitare doar pe jumătate?

Ioan Scurtu nu îl condamnă vehement pe Carol al II-lea, dar critica este totuși prezentă. Mai întâi, pentru viața sa privată:faptul că, încă din vremea în care era doar principe moștenitor, Carol a transformat „aventurile sentimentale” în „adevărate probleme de stat”, dar și atitudinea sa față de familie, pe care o abandonează pentru Elena Lupescu, aventură pe care nici măcar nu o ascunde;apoi, pentru modul în care acesta a perturbat funcționarea sistemului politic tradițional al țării.

Istoricul Ioan Scurtu aduce în discuție un episod controversat – pe care îl regăsim și la Mușat și Ardeleanu, dar nu și la vechii istorici comuniști care ar fi putut profita totuși de acesta pentru propaganda anticarlistă – anume posibila implicare a regelui în moartea lui I. G. Duca. Scurtu prezintă cum s-au desfășurat faptele pe 29 ianuarie 1933, când Duca este împușcat pe peronul neiluminat al gării din Sinaia și spune că în momentul în care poliția începe acțiunea de căutare a făptașilor, „șeful Gărzii de Fier n-a putut fi găsit;Codreanu se afla ascuns la familia Cernăianu, rudă cu Elena Lupescu, iar regele știa acest lucru.” Deși prezintă povestea în așa fel încât cititorul ar avea în mod clar îndoieli cu privire la implicarea lui Carol în acest asasinat, Ioan Scurtu conchide însă că regele nu este direct responsabil, dar că el a profitat de pe urma morții lui Duca, „un om politic incomod, adept convins al regimului parlamentar-constituțional” .

Aceleași semne de întrebare le întâlnim și la Mircea Mușat și Ion Ardeleanu. Aceștia, spre deosebire de Scurtu, nu se pronunță clar în privința vinovăției sau nevinovăției regelui:„rolul regelui în săvârșirea acestei crime politice nu a fost elucidat. Totuși, cererea sa ca trupul lui I. Gh. Duca să fie imediat transportat la București, acceptarea cu multă greutate ca el să fie depus la castelul din Sinaia (lângă camera servitorilor), neprezentarea de condoleanțe familiei, neparticiparea la funeralii sunt elemente care ilustrează o comportare cel puțin stranie.”

Spre deosebire de predecesorii săi, Ioan Scurtu nu insistă deloc asupra afacerilor lui Carol al II-lea și relațiilor sale cu marii industriași, discutând doar aspectele politice ale domniei sale. Concluziile la care ajunge nu îi sunt cu totul nefavorabile lui Carol al II-lea;de fapt, istoricul nu se pronunță clar nici pentru învinuirea regelui pentru situația țării, nici pentru „iertarea” sa:„dincolo de soarata unui om, fie el chiar rege, sau a unei instituții, numită monarhie, se evidențiază realitatea că țara însăși a fost adusă, cu sau fără voia lui Carol al II-lea, într-o situație extrem de grea.”

Mircea Mușat și Ion Ardeleanu oferă un portret ceva mai detaliat al regelui Carol al II-lea și abordează mai multe chestiuni cu privire la domnia acestuia. Ei pun însă problema într-o manieră diferită:ei spun că nu trebuie analizată personalitatea regelui – la care Gârneață sau cei doi ofițeri deveniți istorici găsiseră atâtea de criticat, ci rolul pe care el și regimul său l-au avut în evoluția politicii României, mai precis în trecerea de la monarhia constituțională la dictatura regală și apoi la dictatura antonesciană.

Înainte de toate, cei doi istorici se opresc asupra problemei camarilei regale și a influenței pe care aceasta a avut-o asupra politicii în contextul în care raporturile de putere se inversează:în timpul domniei lui Carol, monarhul influența partidele prin camarilă și nu invers, cum stăteau lucrurile în timpul lui Ferdinand .

Un aspect interesant surprins de cei doi se referă la ambițiile personale ale regelui Carol în privința construirii proprii imagini, acesta dorind „a beneficia singur de auerola trecută și prezentă a întregii familii regale”;în acest scop, Carol urmărește „surparea de pe socluri a vechilor idoli, care duraseră epoca de glorie a acestui neam [...]. Domnia restaurației din 1930 ambiționa [...] să reediteze veacul al XX-lea, rupând tradiția a peste șapte decenii de prosperitate și progres românesc.” De observat că, prin aceste afirmații, Mușat și Ardeleanu recunosc implicit meritele foștilor monarhi.

Unul din aspectele relativ pozitive ale regimului lui Carol al II-lea a fost, potrivit lui Mușat și Ardeleanu, faptul că în acei ani, datorită politicii carliste față de extrema dreaptă antisemită, viața evreilor din România a cunoscut „o oarecare ușurare”;cu toate acestea, în ciuda faptului că regele nu era antisemit, în cele din urmă – în privința problemei evreiești – „el a avut tendința să cedeze în fața Germaniei.” Cititorul mai poate găsi în volumul celor doi autori și alte poziții oarecum favorabile lui Carol al II-lea. Spre exemplu, când ajung la problema ultimatumului sovietic din 1940 – care, în urmă cu câteva decenii, nu apărea în nicio carte de istorie – Mușat și Ardeleanu dau citate din notele zilnice ale regelui Carol al II-lea din care reiese clar că el ar fi dorit rezistența. În mod indirect, ei arată astfel că regele nu era, așa cum susținuseră alți istorici în trecut, indiferent față de idealurile și aspirațiile naționale.

În ceea ce privește concluziile, acestea sunt pe aceeași linie ca cele ale lui I. Scurtu:destul echilibrate, balansând atât aspectele negative ale domniei lui Carol al II-lea, cât și cele pozitive:„Chiar dacă situația internațională, de izolare totală a României și de intrare a țării sub influența Germaniei naziste nu i se puteau imputa lui Carol al II-lea și orientării regimului carlist [...] degringolada vieții politice interne, slăbiciunile aparatului de stat și militar, iluziile și caracterul aventurist al multora din acțiunile suveranului poartă semnul eșecului său.”

Așadar, imaginea lui Carol al II-lea nu se schimbă la fel de mult ca imaginea predecesorilor săi, lucru de așteptat având în vedere particularitățile domniei sale. Cu toate acestea, am văzut că printre critici încep să se strecoare și aprecieri dacă nu favorabile, măcar oarecum obiective, prezentând atât aspectele negative ale regimului carlist, cât și pe cele pozitive.
 

""