Autor 4053 vizualizări


Comedia Acharnienii, compusă şi reprezentată de Aristofan în 425 a. Chr., acordă un loc deosebit de important diferitelor ospeţe, începând cu cina Marelui Rege al Persiei, unde se pun pe masă măgari şi struţi fripţi întregi la cuptor, şi încheindu-se cu masa rustică, modestă dar sărbătorească, pe care eroul comediei, Dikaiopolis, şi-o oferă sieşi în finalul piesei. În centrul acestui construct gastronomic, Aristofan evocă symposiade la curtea regelui tracilor Sitalkes, din dinastia Odrizilor, cu care atenienii se aliaseră cu doar câţiva ani înainte. Poetul foloseşte toate stereotipele barbarului parvenit pentru a ridiculiza relaţia privilegiată a cetăţii cu un aliat atât de puţin civilizat ca regele trac:la curtea acestuia, beţiile se ţin lanţ, iar faptul că regele însuşi, euforic, scrie pe pereţii sălii de banchet Athenaioi kaloi, ca un erast de neam nobil îndrăgostit de un efeb, nu face decât să accentueze în registru comic zelul de neofit al lui Sitalkes în ale culturii greceşti.

Sărbătoarea Apaturiilor, bun prilej de „lăcomie civică”

Ca orice parvenit, Sitalkes încearcă să treacă drept cunoscător al uzanţelor greceşti şi e întrecut doar de fiul său Sadokos, căruia atenienii îi conferiseră în 431 a. Chr., odată cu încheierea alianţei, calitatea – foarte greu de dobândit de către un străin – de cetăţean atenian. Proaspătul atenian visează la un singur lucru:să se îndoape la sărbătoarea Apaturiilor. Acest festival arhaic – sărbătoarea lui Apollon ocrotitor al Părinţilor– consacra anual integrarea adolescenţilor (efebii) în fratrii, subdiviziuni cu funcţii religioase ale cetăţii, din care făceau parte exclusiv cetăţenii Atenei. Din cele trei zile ale festivităţilor care aveau loc în fiecare an în octombrie, prima, numită Dorpion, era consacrată unui ospăţ comun al fratriilor, instituţia arhaică garantă pentru puritatea filiaţiei ateniene a participanţilor, aşa că sărbătoarea Apaturiilor poate fi citită ca un bun prilej de „lăcomie civică” prin excelenţă. Ca orice parvenit, Sadokos visează la cârnaţii de la Apaturii, ispititori ca prilej de îmbuibare identitară.

Ironia textului lui Aristofan nu avea cum să fie ignorată de comentatorii moderni, dar textul din Anabasisa lui Xenofon, care descrie ospăţul de la curtea regelui trac Seuthes (7.3. 21), este citit de obicei doar ca mărturie directă şi lipsită de orice subtext cu privire la viaţa cotidiană la curtea regilor odrizi. Textul a devenit de altfel celebru datorită interpretării pe care o propune Marcel Mauss, cunoscutul antropolog francez, care ilustra teoria sa despre schimbul de daruri cu relatarea lui Xenofon despre ospitalitatea regelui trac.

Când un autor ca atenianul Xenofon observă particularităţile ospăţului oferit de regele trac, el nu are cum s-o facă într-o descriere inocentă:el povesteşte, de pildă, că Seuthes arunca convivilor după bunul lui plac bucăţi de pâine şi de carne friptă, ceea ce sugerează imediat – chiar dacă nu ne-o spune făţiş – contrastul cu uzanţa greacă care, încă din epopee, impunea o normă constantă a distribuţiei porţiilor la ospăţ.

Regula homerică după care cel mai înalt în rang dintre comeseni primeşte din cărnurile fripte puse dinaintea comesenilor partea aleasă, gnesia nota(muşchii de pe spinarea vitei), iar aceştia primesc la rându-le porţii egale una cu cealaltă, va fi adaptată ethosului spartan la mesele comune, syssitiilelacedemoniene, unde fiecare mesean primeşte o porţie strict identică cu toate celelalte, cu excepţia regilor, care primesc câte două porţii fiecare. Această regulă era menită să exprime deopotrivă similitudinea tuturor participanţilor, homoiotes, şi rangul fiecăruia. Paritatea proporţională şi codificată a comesenilor rămâne în mediul grec regula fundamentală a oricărui deipnon, fie el public sau privat:chiar atunci când o masă comună e reprezentată sintetic în iconografia vaselor atice, acestea nu omit să reprezinte balanţa – instrumentul emblematic al măsurării egale a porţiilor, şi deci al unei comensalităţi bine temperate de egalitarism.

 

„La masă şedeau cu miile mâncătorii de unt cu pletele soioase...”

Arbitrariul festinului lui Seuthes exprimă perfect contrastul dintre norma greacă şi absenţa regulilor de distribuţie, caracteristică unei lumi barbare, unde regele hotărăşte după bunul lui plac ce loc ocupă fiecare comesean la curte, şi-i azvârle, ca unui câine, bucăţi de carne şi pâine. Dincolo de norma unui ospăţ dominat de figura regelui, întrevedem de altfel un model social general de ierarhie redistributivă, radical deosebit de modelul paritar al unui deipnongrec, câtă vreme şi curtenii lui Seuthes îl imită pe acesta cu un rang mai jos, aruncând şi ei la rândul lor pâine şi carne celor inferiori. Doar oaspeţii greci, care primesc porţiile de hrană în tipsii care li se pun dinainte, sunt ţinuţi în afara acestui joc brutal de comensalitate.

Chiar dacă modelul absolut al exceselor regale era, de la Herodot încă, Marele Rege, cu ospeţele lui ruinătoare, nici regii traci nu sunt mai prejos, aşa cum ne-o arată un fragment din comedia lui Anaxandrides intitulată Protesilaos, care descrie hiperbolic ospăţul oferit de regele trac Cotys cu prilejul nunţii fiicei sale cu generalul atenian Iphicrates, probabil în 387/6:„Pe de-asupra pieţei erau întinse pânze de purpură de ajungeau până la Ursa Mare. La masă şedeau cu miile mâncătorii de unt cu pletele soioase, iar ceaunele uriaşe de bronz erau mai mari ca o cămară, cât să bagi în fiecare vreo duzină de paturi. Cotys în persoană, cu un şorţ dinainte, aduce supa într-un castron de aur, şi, tot gustând vinul din cratere, a apucat să se îmbete înaintea tuturor celorlalţi convivi”(Anaxandrides fr. 42 Kassel-Austin=Athenaios 4. 131b-f).

Funcţia comică a acestei evocări este aceea de a evidenţia, prin comparaţie, rafinamentul – dar şi belşugul, încă şi mai excesiv – al banchetului oferit de protagonistul atenian al comediei, la masa căruia se aduc nu mai puţin de 83 de feluri diferite de mâncare, desert şi fructe, de la sarmalele în foi de smochin la cosaşi prăjiţi, plăcintă de caracatiţă şi prăjituri cu miere şi nuci. La masa regelui trac, în schimb, chiar dacă oala de supă e de aur, varietatea lipseşte cu totul, şi gazda serveşte personal, ca un hangiu, cu şorţul dinainte – pe măsura unor convivi cam nespălaţi şi oricum neciopliţi:untul, prezent din abundenţă la masa lui Cotys, era considerat, cum ne spun toţi comentatorii, vulgar şi barbar, preferat de neamurile septentrionale, traci şi sciţi, faţă de care doar grecii mâncători de ulei de măsline erau civilizaţi.

În contrast cu ambele forme de exces, cel brutal al regilor barbari şi cel excesiv de rafinat al nobililor atenieni, Athenaios evocă şi excesul de frugalitate sofisticată de la o cină filosofică ateniană, de unde convivii „pleacă mai flămânzi decât veniseră”fiindcă atenienii consideră că„fericirea înseamnă să asculţi de preceptele lui Teofrast şi să mănânci doar cimbru sălbatic şi seminţe de păpădie”.

Cum se vede, nici măcar veganii nu sunt o invenţie contemporană.