⬆

Cariera internaţională a iei, cămaşa tradiţională românească

Autor: Daniela Şerb

Lăzile de zestre ale bătrânelor din satele noastre ascund, pe lângă alte comori, şi adevărate vedete ale portului femeiesc care au făcut carieră spectaculoasă în moda internaţională – iile. Cea mai importantă piesă a costumului tradiţional feminin din România a fascinat deopotrivă pictori, fotografi, feţe regale şi designeri de renume internaţional. Toţi aceştia s-au inspirat, au promovat şi s-au lăsat vrăjiţi de ie sau „cămaşa cu altiţă” (chenar), aşa cum mai este ea cunoscută.

„Româncă îmbrăcată în costum popular de sărbătoare, torcând. Piesele ce compun costumul românesc sunt:cămaşă decorată pe piept, pe umeri şi pe mânecile largi şi lungi cu motive geometrice;fustă largă şi lungă, brodată cu motive florale;în faţă şorţ cu motive geometrice, iar în spate catrinţă;pieptar brodat cu motive florale şi tivit, de jur-împrejur, pe margine cu blană neagră;la gât salbă de bani;în picioare pantofi.

În mâini ţine o furcă şi un fus pentru tors” – aceasta e descrierea unei fotografii semnate Carol Popp de Szathmari, realizată în intervalul 1877-1881 şi aflată astăzi în colecţia Complexului Naţional Muzeal ASTRA din Sibiu. Nu ştim cine e femeia din fotografie;dacă aparţine sau nu aristocraţiei vremurilor şi s-a lăsat pozată într-un splendid costum tradiţional pentru că aşa era la modă sau e doar o ţărăncuţă a cărei frumuseţe uluitoare l-a impresionat pe artist.Ceea ce ştim însă cu siguranţă este faptul că piesele costumului popular românesc au fost scoase pe parcursul anilor din lăzile de zestre ale femeilor de la ţară, ajungând direct pe podiumurile de prezentare ale festivalurilor internaţionale de modă.

Designeri faimoşi ca Yves Saint Laurent, Kenzo sau Jean Paul Gaultier au dedicat colecţii întregi cămăşii populare româneşti după ce Nadia Comăneci a apărut de câteva ori pe saltea îmbrăcată cu o ie tradiţională. Dar, înaintea creatorilor de modă, mari artişti precum Henri Matisse sau Constantin Daniel Rosenthal s-au lăsat şi ei vrăjiţi de frumuseţea portului românesc. De la primul ne-au rămas mai multe picturi şi desene înfăţişând femei îmbrăcate cu ie, iar al doilea a înfăţişat-o în tabloul „România revoluţionară”pe Maria Rosetti, englezoaică la origine şi soţia a lui C.A. Rosetti, purtând atât ie, cât şi năframă.

Regina Maria a României, o englezoaică de o frumuseţe clasică, nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii, adora costumul popular românesc pe care nu ezita să-l îmbrace şi în care s-a lăsat fotografiată de nenumărate ori. Şi nu numai ea:toate reginele României, dar şi aristocraţia feminină a timpului au adoptat acest tip de îmbrăcăminte, poate şi cu intenţia mai mult sau mai puţin ascunsă de a se face plăcute de mulţime.

Termenul de ie se aplică doar cămăşii femeieşti

Într-o lucrare despre costumul popular din Republica Moldova apărută sub egida UNESCO şi semnată de Varvara Buzilă (lucrare numită chiar aşa:Costumul popular din Republica Moldova. Ghid practic), cămaşa este considerată cea mai importantă piesă a costumului popular românesc. Şi aceasta din mai multe motive. Ea păstrează vechea tradiţie, prin decorare subliniază diferenţele de vârstă, ocazii şi stare socială şi „determină compoziţia ornamentală a costumului, restul pieselor asociindu-se cu cămaşa, cu care trebuie în mod imperios să se acorde ca epocă, vârstă, ornamentică, cromatică”. Potrivit aceleiaşi surse, „din punct de vedere lingvistic, românii au moştenit atât termenul latin ie, derivând din latinescul tunicae lineae (tunică subţire purtată pe piele), pentru cămaşa femeiască, cât şi un termen împrumutat de romani din fondul celtic şi anume camisa, atestat pentru prima oară în limba latină în secolul IV [menţionat, de pildă, şi în Glossarium mediae et infimae Latinitatis al lui Du Cange cu o serie de versiuni demonstrând o arie largă de folosinţă a obiectului vestimentar – n.r.], din care provine românescul cămaşă, denumind deci o piesă purtată în zonele mai reci ale Europei”. Astfel, în timp ce cămaşa are un înţeles generic, termenul de ie se aplică doar cămăşii femeieşti. „În cel mai vechi strat terminologic se înregistrează şi denumirea de cămeşoi, folosită pentru a desemna cămaşa purtată în toate zilele, atât de femei, cât şi de bărbaţi, în anumite zone, referindu-se la aşa-zisa cămaşă dreaptă sau cămaşă bătrânească, a cărei croială de factură arhaică precede pe scară istorică pe cea a cămăşii încreţite la gât, considerată a fi tipul cel mai vechi din România”, se arată în cartea citată mai sus.

Trei tipuri de cămăşi în portul feminin

În portul feminin se disting trei tipuri de cămăşi, în funcţie de croială:cămaşa „de-a întregul”, considerată cea mai veche, ia, sau cămaşa încreţită la gât, şi cămaşa cu platcă, influenţă a costumului orăşenesc. Platca era un dreptunghi de pânză, căptuşit de cele mai multe ori, amplasat în zona umerilor.

După unele surse, este aproape imposibil de determinat când a apărut primul tip de cămaşă, dar se consideră că acest tip de îmbrăcăminte ar fi putut să fie purtat de populaţia aparţinând culturii Cucuteni. Cămaşa este croită în formă de cruce, dintr-o singură bucată de pânză şi cu o deschizătură în partea de sus. Iniţial, cămăşile erau confecţionate din pânză de in sau cânepă, iar mai târziu din mătase şi bumbac. Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in şi cânepă, mai ales în partea de nord a ţării, în timp ce în sud cămăşile erau mai frecvent ţesute cu borangic. Faţa şi spatele cămăşii se numesc „stan”, iar partea inferioară „poale”. Stanulse confecţiona din două foi de pânză, iar mâneca din una. Sub braţ, cămaşa era prevăzută cu aşa numita „pavă”, care oferea comoditate în timpul mişcării.

Croială, ornamente, culori

Ia este, în fapt, o cămaşă tradiţională românească de sărbătoare, confecţionată din pânză albă, bumbac, in sau borangic şi împodobită cu mărgele şi broderii la mâneci şi la gât. Cum spuneam, croiala este relativ simplă:un dreptunghi de pânză, tăiat rotund în jurul gâtului şi întărit cu şnur răsucit. Mânecile sunt, de cele mai multe ori, încreţite atât la umeri, cât şi la încheieturile mâinilor. Este un tip de cămaşă scurtă până la talie, spre deosebire de cămaşa anterioară, mai veche, ce îmbrăca întregul corp şi se purta dedesubtul hainelor pentru a apăra corpul de „vrăji şi pericole”. Tehnica decorării iei s-a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiţia şi gustul de la o generaţie la alta.

Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Se disting mai multe variante de bază în compoziţia decorului de pe mâneci:ie cu mâneci cu dungi verticale brodate (în râuri drepte), dungi oblice sau „ie cu stele”. Partea din faţă a cămăşii este şi ea bogat brodată, prin repetarea aceloraşi modele existente pe mâneci. Iile brodate cu „spic” făceau parte din costumul de nuntă din Moldova. Culorile folosite la broderie erau în două-trei nuanţe cromatice, de regulă, dar se broda şi cu o singură culoare, de obicei negru.

Femeile căsătorite şi cele în vârstă respectau anumite principii în realizarea costumului, preferând culori mai reţinute, modele de croială mai modeste şi un material ţesut mai simplu, în timp ce la fetele tinere culorile sunt deschise şi aprinse. Acestea din urmă nu-şi acopereau capul cu ştergarul de îmbrobodit (privilegiu rezervat nevestelor) şi nu purtau nici şorţ de protecţie din acelaşi motiv.

Celelalte piese ale costumului popular

De ie se prindeau poalele cămăşii făcute din pânză mai puţin fină. Toate părţile cămăşii erau patrulatere fără răscroieli, această modalitate de confecţionare fiind una foarte raţională şi economicoasă întrucât nu se pierdea nicio bucată de material.

Peste poale se aşezau catrinţa (în ungureşte, katrinca), fota (în turcă, fota) sau şorţul (în germană, Schurz), alte piese de îmbrăcăminte utilizate de la talie în jos. Acestea erau confecţionate din lână sau amestec cu bumbac în urzeală şi, după etimologie, par să fie o combinaţie eclectică de modă şi modele provenite din est (fota este o stofă vărgată tradiţională adusă din India), cultura populară românească dovedindu-se, din nou, o sinteză a influenţelor orientale şi occidentale.

În Moldova, de pildă, specialiştii au descoperit existenţa a zece grupe de catrinţe. Această piesă de îmbrăcăminte este o bucată de material de formă dreptunghiulară care se înfăşoară în jurul corpului, de la talie în jos. Cea mai răspândită este catrinţa „vrâstată”, cu dungi verticale colorate, dar mai există şi cea cu „desene alese”, „iţată” sau „brodată”. Acest obiect de îmbrăcăminte se prinde de talie cu o chingă lungă de trei-patru metri. Fota este şi ea un soi de catrinţă ţesută cu dungi orizontale colorate, doar că are două părţi, în faţă şi în spate.

Îmbrăcămintea de iarnă a femeilor cuprindea şi un pieptar cusut din blană de miel, brodat cu fire de lână în motive geometrice sau un soi de jiletcă fără mâneci cusută din lână şi căptuşită cu lână scărmănată. În unele sate, unde oieritul era dezvoltat, cojocelele erau împodobite şi cu alt tip de piele în culoare contrastantă.

Costumul femeilor era completat, în anumite împrejurări, de traistă, strămoşul sacoşei de astăzi, în care erau aşezate cumpărăturile de la târg. Traista era şi ea împodobită cu motive ornamentale variate şi se deosebea de desagi, alcătuiţi din lână cu râuri orizontale colorate. La sărbători, portul era completat de inele, cercei, mărgele din aur şi argint. În secolul XX, costumul tradiţional femeiesc cedează locul hainelor orăşeneşti, el fiind întâlnit astăzi numai în zonele relativ izolate.