Autor 26037 vizualizări


În anul 980, o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul menționează pentru prima dată o denumire etnică necunoscută până atunci: Vlahi, pe care o repetă într-un hrisov din 1020, vorbind despre „Vlahii de prin toată Bulgaria”. De atunci, acest cuvânt devine, în limba greacă, numele obișnuit al populației romanizate din nordul Greciei, precum și din sudul Albaniei, din Macedonia slavă și din Bulgaria, pentru a fi pus și valahilor din nordul Dunării în momentul în care interesul grecilor se va extinde până acolo. 

Chiar și cronicarii bizantini confirmă semnificația etnică a acestui nume, explicând că cele două ramuri au aceeași origine romană. În prezent, spre exemplu, cuvântul german Welsch îi desemnează încă atât pe italieni, cât și pe francezi. În ceea ce-i privește pe latinii din Orient, pentru a-i diferenția, în limba germană se folosea Wlach pentru aromâni și Wallach pentru români, denumiri ieșite din uz actualmente în favoarea celor de Rumänen vs. Aromunen sau Mazedo-Rumänen.

Având în vedere că principala îndeletnicire a vlahilor a fost dintotdeauna creșterea oilor, cu timpul, în limbile balcanice, numele lor a devenit sinonim cu „cioban nomad”. Albanezii, care de asemenea spun Vllah, îi numesc uneori cu un cuvânt de origine turcă Çoban „cioban”. Cât îi privește pe aromâni (ca și dacoromânii) ei se numesc dintotdeauna cu un nume moștenit din latină Romanus.

Varianta cea mai răspândită este astăzi Armân, Arămân, cu un a protetic specific limbii lor cu un o neaccentuat închis la u, și sincoparea lui, care nu este absolut obligatorie. Incontestabil, în ceea ce privește sistemele fonologic și morfologic, dar și vocabularul fundamental, înrudirea între română și aromână riscă să denatureze percepția raporturilor dintre cele două limbi, dacă nu ținem cont de absența oricărui contact între acestea timp de aproape o mie de ani. 

Influența puternică, în special în domeniul lexical, a limbii slave, în primul caz, și a limbii grecești, în cel de-al doilea caz, este consecința cea mai vizibilă, dar nu și unica. Este evident că ambele limbi au cunoscut o dezvoltare autonomă într-un context diferit istoric, sub toate aspectele. De altfel, istoricii – atât români, cât și greci sau străini, cu rare excepții – au plecat mereu de la postulatul că actualii aromâni sunt continuatorii vechii populații romanizate.


Răspândirea aromânilor în Peninsula Balcanică (hartă de Spiridon MANOLIU / Wikimedia Commons

În timp ce majoritatea istoricilor sunt pentru originea autohtonă a vlahilor, aproape toți lingviștii români consideră că aceștia au venit de la nord de Dunăre. Opinia lor a fost urmată de savanții greci și occidentali, cu excepția partizanilor teoriei lui Robert Roesler, care consideră că dacoromânii sunt originari din sud. Lucru curios, atât autohtoniștii, cât și imigraționiștii invocă același argument: pretinsa „identitate” a dacoromânei și a aromânei care, după ei, nu s-ar putea explica decât printr-o conlocuire prelungită pe un teritoriu restrâns, în condiții de viață identică. 

De fapt, între aromână cât și dacoromână nu poate fi vorba de identitate, ci doar de concordanțe structurale și materiale importante. Majoritatea acestor trăsături comune au fost dobândite înainte de secolul al VII-lea, cu toate acestea, dezvoltarea paralelă dar și independentă a continuat chiar și după această data, în virtutea tendințelor comune moștenite. 

Examinând mai de aproape pretinsa „identitate” a aromânei cu dacoromâna, putem observa următoarele: concordanțele sunt mai frapante în fonetică, unde pentru vocale există identitate de inventar (a, e, i, o , u, ă, î), cu diferențe în funcționarea lor. O caracteristică ce separă aromâna de celelalte dialecte este proteza lui a- înaintea consoanelor inițiale, mai ales r, l (ex: armân/român), fapt întâlnit și în greaca veche. 

În ceea ce privește consoanele, celor 20 de foneme din dacoromână le corespund 30 în aromână, dintre care două împrumutate din greacă. De notat și diferența importantă și foarte veche în evoluția sunetelor c, g + e, i latine (caelum, gelu) în ts, dz în aromână (țeru, dzeru) și c, g în dacoromână (cer, ger). În conjugare există diferențe de structură și mai importante: astfel mai mult ca perfectul analitic în aromână (aveam cântată),îi corespunde cel sintetic în dacoromână (cântasem); există mari și numeroase diferențe la condițional și la viitor (uneori copiate în aromână după greacă), absente în dacoromână. 

În lexic, diferențele sunt și mai mari. În fondul latin, printre cele 1628 cuvinte moștenite în aromână (cifrele sunt date după T. Papahagi în 1964) mai mult de o sută nu există în dacoromână, care însă posedă vreo 400 de cuvinte latine absente în aromână. 

Aromânii în epoca modernă

Vorbind despre diaspora aromână în secolele XVIII și XIX, în epoca modernă, aromânii ne apar în principal grupați în jurul munților Pindului, cu ramificații în Thesalia, Epir și Albania. Continuau să crească mari turme de oi, se îndeletniceau de asemenea și cu comerțul și industria, iar târgurile lor erau din cele mai prospere din Balcani, unele devenind chiar importante centre de comerț. 

De asemenea, găsim și câțiva aromâni printre combatanții Eteriei în Principatele Române, pe lângă grecul Ipsilanti și românul Tudor Vladimirescu. Ne gândim mai ales la trei dintre ei care au cunoscut un sfârșit tragic: Iordaki Olimpiotul (foto dreapta), Iani Farmaki și serdarul Diamandi Giuvara, fost comandant al arnăuților din București, trecut de partea lui Tudor. 

Nu trebuie pierdut din vedere că dezvoltarea coloniilor aromâne din Serbia s-a produs mai târziu decât dezvoltarea coloniilor din Austria, Ungaria, Banat și Transilvania. În afara Principatelor Române – unde de altfel sunt mai puțin numeroși – emigranții aromâni s-au îndreptat mai ales spre țările Imperiului Austro-Ungar, mai ales cei din Moscopole.

Aromânii reprezentau, încă de la începutul secolului al XX-lea, ultima mare populație de ciobani nesedentari și latinofoni din sub-estul european, una din ultimele societăți premecaniste, trăind într-o regiune de mari tulburări, pe plan istoric, au avut efecte culturale și etnice ireversibile. Dacă-i găsim pe aromâni în toate meseriile, atât mari cât și mici, începând de la zidar, până la bijutier, există o profesie în care, pare-se, au avut un adevărat monopol, aceea de hangiu sau cârciumar. Jalonând drumul comerțului între Constantinopol și Viena, aromânii se specializaseră în posesia sau arendarea aproape a tuturor hanurilor, ce se aflau din loc în loc pe acel drum.

De asemenea, putem defini Macedonia drept spațiul pe care aromânii îl ocupau și care corespundea unei anumite realități geoculturale și geopolitice: sudul Bulgariei și al Iugoslaviei, Albania și Grecia (Epirul și Tesalia). Acest teritoriu reprezenta efectiv un ansamblu, fără îndoială instabil din punct de vedere geopolitic și istoric, dar omogen din punct de vedere geografic, oferind spații izolate definite, marcate, care nu se intersectau. Având în vedere tendințele și forțele centripete ale statelor moderne, asemenea aglomerări nu mai pot exista. 

Despre aromâni trebuie știut că atât ei, cât și limba lor maternă există astăzi de două mii de ani. Tocmai de aceea se vorbește despre ei din secolul al X-lea, li se studiază de 200 de ani limba, care le este comparată cu altele, se scrie o literatură în aromână și pentru aromâni și nu doar pentru ei, se publică reviste, se fac emisiuni radio-difuzate sau televizate în aromână și, din nou accentuez, nu doar pentru aromâni. Limba lor le conferă conștiința lor etnolingvistică. De asemenea, aromânii care au avut dintotdeauna origini sud-dunărene, sunt și creștini ortodocși (ortodoxismul lor având specificul lui).

Ca personalități aromâne îi putem identifica scriitorul și prozatorul Ion Luca Caragiale, actorii Toma Caragiu, Ion Caramitru și Dan C. Mihăilescu, scriitorii Constantin Belimace, Gellu Naum, Ștefan Iosif, Octavian Goga, Nida Boga și, regizorii și scenariștii Sergiu Nicolaescu și Stere Gulea, filozoful Constantin Noica, scriitorul și traducătorul bibliei în română Gala Galaction, revoluționarul, creatorul de școală românească și scriitorul Ion Heliade-Rădulescu, poetul și omul de cultură Nicu Caranica. În domeniul științei îi întâlnim pe lingvistul Tache Papahagi, diplomatul și istoricul Neagu Djuvara, scriitorul, juristul și omul politic legionar Alexandru Ghica.

 În afara Republicii Macedonia, pentru care prezența infimă a minorității aromâne nu reprezintă, probabil, un pericol politic, niciun stat balcanic n-a recunoscut până acum în mod oficial drepturile aromânilor ca minoritate lingvistică, etnică, națională (și aici nu vorbim despre cadru juridic, ci despre drepturile normale ale omului). Prin Comunitatea Europeană și prin Consiliul Europei, ambele instituții foarte atente la situația minorităților naționale, aromânilor le trebuie garantate un minimum de drepturi – căci grecii din Apulia au școli proprii, slovenii din Carinthia austriacă au și un liceu, tirolezii din sud au ziare, reviste, edituri, emisiuni radio și TV în limba germană, pentru a da numai câteva exemple. Într-o viitoare Europă comună, aromânii – indiferent pe ce parte a frontierei ar trăi (căci frontierele moderne au distrus spațiul natural de viață al aromânilor) – trebuie să obțină drepturi care să le definească statutul lor ca naționalitate de sine stătătoare.

Foto sus: Aromâni, la sfârșitul secolului al XIX-lea, desen de Amand von Schweiger-Lerchenfeld

Bibliografie

    • Aromânii – istorie, limbă, destin, coordonator Neagu Djuvara, Editura Fundației Culturale Române, București 1996
    • Aromânii – pretudindeni, nicăieri (Aromânjlji – iutsido, iuva), Nicolas Trifon, Editura CARTIER istoric, București, 2012
    • Aromânii – credințe și obiceiuri, Irina Nicolau, Editura Societatea Culturală Aromână, București, 2001
    • wikipedia.org / Listă de personalităţi aromâne