Autor 11880 vizualizări


Scrierea Istoriei a fost efectuată în toate epocile în funcţie de mentalităţi şi de impactul regimurilor politice. Secolul al XX-lea părea deosebit prin dezvoltarea modului critic de interpretare a izvoarelor istorice, dar impactul politicii totalitare a dus la îndepărtarea de principiul antic sine ira et studio. Nici istoriografia din România nu putea să scape valului de manipulare şi dezinformare ce s-a răspândit după 1944. Tezele regimului au început să se impună şi să intre în mentalitatea poporului român. Nu era greu din moment ce exista un monopol asupra pieţei informaţiilor şi repetiţia era asigurată prin valurile de publicaţii. Hârtia pentru munca de propagandă nu era distribuită cu zgârcenie.
          Era firesc că după 1989 să fie analizate toate cuceririle istoriografice şi să se revină la principiul fundamental al adevărului. A început o uriaşă muncă de reinterpretare şi multe afirmaţii şi teze au fost eliminate ca fiind eronate şi introduse pe criterii ideologice. Multe teorii au fost incluse în categoria exagerărilor naţionaliste ale vechiului regim. Aici au fost introduse şi studiile despre participarea României la Primul Război Mondial. S-a ajuns la concluzia, teorie existentă şi în istoriografiile unor foşti aliaţi din 1916, că trupele române mai mult au încurcat forţele Antantei în marşul glorios spre o victorie rapidă. Astfel, istoricul Lucian Boia, în lucrarea Primul Război Mondial, Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 56, scrie că doar câteva divizii germane au fost retrase de pe front pentru a fi trimise împotriva României. Un rol deci neglijabil în marea economie a conflictului mondial. Trebuie să eliminăm exagerările despre contribuţia însemnată sau majoră a României, despre eroice lupte ale trupelor române sau despre măreţele victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Să nu uităm catastrofa de la Turtucaia din 1916.
Se poate spune că se revine la adevăr şi că România nu putea să schimbe cursul conflictului cu slabele resurse umane şi materiale arunca în balanţa conflictului. Au existat aici evidente exagerări naţionaliste şi militare. Se poate eventual apela la date statistice pentru a se sublinia rolul minim al armatei române în economie. Se pot da exemple de unităţi care s-au panicat sub focul artileriei grele sau au fost eronat conduse pe câmpul de luptă. Nimeni nu este perfect în război!
Totuşi, vechea teorie a importanţei României în mersul conflictului mondial rămâne valabilă şi adevărată. Nu aparţinea regimului comunist, ci era o creaţie a perioadei interbelice. Constantin Kiriţescu a promovat-o prin Istoria Războiului pentru întregirea României. Dacă vrem să fim istorici adevăraţi, trebuie să nu credem în nimic şi să interpretăm orice sursă istorică de mai multe ori până la aflarea adevărului şi a tezei corecte.
Problematica participării României la prima conflagraţie mondială rămâne un domeniu prea vast pentru un mic studiu, dar acum ne vom orienta doar spre impactul ofensivei româneşti asupra Puterilor Centrale. Se ştie că ostaşii români au trecut frontiera în noaptea de 14 spre 15 august 1916. Se va spune că nu era o lovitură serioasă pentru Viena şi Berlin, armatele celor două imperii fiind net superioare numeric şi în domeniul înzestrării cu armament modern. Să nu uităm şi de experienţa dobândită în aproape doi ani de conflict sângeros. Şi, totuşi, cuţitul înfipt în Transilvania era catastrofal pentru Austria. Forţele  de acoperire erau insuficiente pentru acoperirea oraşelor Braşov şi Sibiu, localităţi ce asigurau materiale pentru front. Lovitura gravă venea însă de pe altă direcţie de atac. Ostaşii români au ocupat Valea Jiului, o sursă semnificativă de cărbune pentru partea maghiară a imperiului. Mai mult. Avangarda ajunsese până la casele din localitatea Pui, ceea ce înseamnă că mai erau doar 37 km până la Călan şi vreo 50 până la Hunedoara. Era inadmisibil ca două centre metalurgice importante să cadă în mâinile inamicului de la sud de Carpaţi şi aici a fost aruncată în disperare de cauză Divizia 187 infanterie germană adusă de pe frontul de Vest. Nici chiar Reşiţa nu se putea considera în afara oricărui pericol. Trupele române erau la Orşova. Mai mult. Oraşul Cugir, un alt centru metalurgic profilat pe producţia militară, era la doar 97 km de Sibiu. Ameninţarea venită din partea celor două divizii româneşti aflate în regiune era foarte serioasă şi aici a fost deplasat celebrul Corp alpin bavarez sosit de la Verdun. A fost adusă o trupă de elită pentru a salva Austro-Ungaria de lovitura fatală pe care i-o pregătise conducerea de la Bucureşti.
Germania a ascultat de rugăminţile disperate ale Vienei şi a mutat piese grele pe frontul românesc. A mutat şi a pierdut războiul. Au fost aduse 16 divizii de infanterie în luna noiembrie. România pornise la război cu 23 de mari unităţi de infanterie. Se poate constata că nu erau doar câteva după cum se consideră mai nou de către istoricii români. Franţa a fost salvată şi a putut să recupereze terenul pierdut la Verdun spre sfârşitul anului 1916.
Intrarea României a fost fundamentală pentru mersul conflagraţiei spre victoria Antantei. Aliaţii au avut timp să pregătească o supraindustrie militară şi să câştige războiul economic în timp ce serioase forţe germane (nu doar câteva divizii cum scriu unii reputaţi istorici) „se jucau” tactic şi strategic prin România, unde putea să obţină victorii numeroase, dar nu obţinea avantaje strategice. Campania pe frontul din Carpaţi a fost un dezastru pentru armatele Puterilor Centrale. Chiar dacă soldaţii români n-ar fi tras un glonţ, inamicul pierdea timp şi muniţie în mod absolut inutil din perspectivă strategică.
Interpretările sunt utile, dar trebuie să se analizeze cât mai multe aspecte. A fost profund uitat rolul economiei în război şi orice pas înainte al ostaşului român însemna pierderea de recolte şi animale, Germania şi Austria fiind în pragul foametei. Ofensiva din 1916 împotriva României era obligatorie şi a permis o perioadă de odihnă pentru Antanta.