Autor 11565 vizualizări


 Încă dinaintea urcării pe scaun, Sobieski avea legături strânse cu țările extracarpatice, legături care s-au intensificat după încoronare. În Rzeczpospolita trăia un număr semnificativ de exilați moldoveni, pe care Sobieski i-a protejat și cărora le-a înlesnit intrarea în rândul nobilimii polone. Între ei se găseau Apostol Durac, Grigore Hăbășescu, Ștefan Petriceicu și Vasile Turcul, care, împreună cu alți boieri, au fost trecuți în rândul oastei poloneze.

În același timp, Sobieski avea și legături importante la Iași, între care se număra și vestitul cronicar Miron Costin, care i-a dedicat regelui și prietenului său, Marek Matczyński, două dintre operele sale. În plus, într-o incursiune desfășurată chiar la începutul războiului în Moldova, polonezii au reușit să îi ia prizonieri pe domnitorul Gheorghe Duca și anturajul acestuia, în care era și Costin; cronicarul a fost tratat ca un oaspete de onoare.

Cu acest capital politic, Sobieski spera să aducă Moldova și Valahia sub suzeranitatea Poloniei, dar și să realizeze planurile sale dinastice. Talentat în domeniul propagandei, Sobieski difuza și portretele sale, care-l imitau pe cuceritorul roman al Daciei, împăratul Traian. În paralel, Sobieski negocia cu tătarii, încercând să-i atragă pe partea sa. Acest proiect s-a lovit însă imediat de obstacole. Instalat pe scaunul de la Iași în toamna lui 1683, Ștefan Petriceicu n-a reușit să păstreze autoritatea, iar majoritatea boierilor s-au alăturat lui Dumitrașco Cantacuzino și Constantin Cantemir.

Operațiunile militare au dovedit slăbiciunea crescândă a armatei polone; la doar trei săptămâni după bătălia de la Viena, armata lui Sobieski a fost înfrântă de otomani la Parkany (7 octombrie 1683), iar regele abia a scăpat cu viață. În anii următori, oastea lui nu a reușit nici să cucerească Camenița, nici să întărească poziția în nordul Moldovei. Și mai grav, Liga Sfântă – o alianță militară înființată pe 5 martie 1684 sub auspiciul Papei, compusă din Veneția, Rzeczpospolita și Habsburgi – a început să fie considerată un „jug” pentru Sobieski; aliații insistau ca Rusia să fie inclusă în alianță, dar pentru asta era nevoie de o pace trainică între statul polono-lituanian și cel moscovit.

În negocierile acestea, regele avea, la începutul anului 1686, puține avantaje. Pentru a-și întări poziția și a-și realiza planul dinastic, în vara anului 1686, Sobieski a intrat cu o armată de 35.000 de soldați în Moldova. Planul său a fost să-i cheme pe moldoveni și pe munteni în tabăra sa și să înainteze către Dunăre. Însă Constantin Cantemir nu a răspuns chemării regelui, invocând prezența trupelor otomane; nici boierii nu s-au grăbit să i se alăture lui Sobieski.

Armata regală a intrat în Iași, unde a fost primită de către mitropolitul Dosoftei; din capitală lipseau însă Constantin Cantemir și Miron Costin, care s-au retras spre sud. Aici succesele lui Sobieski s-au terminat; hărțuită de tătari și de turci, armata lui n-a reușit să se mențină în Moldova. În ciuda tuturor eforturilor, regele nu i-a învins pe tătari în Bugeac, iar pe 3 septembrie 1686 armata polonă a început să se retragă. O circumstanță agravantă a constituit-o și marele incendiu din Iași, care a distrus inclusiv depozite de muniție și alimente pentru armată.

La 13 octombrie, campania s-a terminat cu un eșec. Singura victorie militară a fost cucerirea unor cetăți din nordul țării, inclusiv Neamț – un episod imortalizat (cu oarecare libertate față de realitatea istorică) de către Constantin Negruzzi în nuvela „Sobieski și românii”.

Împreună cu regele a plecat și mitropolitul Dosoftei, care a luat cu el arhiva, tezaurul și moaștele Sf. Ioan cel Nou, care au fost returnate Sucevei abia în 1783. Nici negocierile cu Rusia nu au avut succes – regele a refuzat inițial să ratifice pacea, care ceda definitiv teritoriile pierdute de la Andrușovo.

Însă, înfrânt pe câmpul de luptă, Sobieski nu a mai avut de ales. În anii următori, regele a încercat din ce în ce mai mult să iasă din război, un lucru așteptat și de către nobilimea demoralizată și dornică de pace.

În același timp, atacurile din partea opoziției au continuat. Seimul din 1688 a marcat un eșec total pentru Sobieski. Magnații, în frunte cu familia Sapieha (care a dominat scena politică în Lituania), au împiedicat încercarea regelui de a se disocia de Liga Sfântă și de a pune capăt războiului dezastruos. Regele a întreprins încă o încercare de a obține victoria pe câmpul de luptă. În 1691, oastea polonă – mult mai mică decât în 1686 – a intrat în Moldova.

Spre dezamăgirea regelui, răspunsul la chemarea sa a fost și mai slab de data aceasta, iar boierii l-au privit ca pe un ocupant. După succesele inițiale, campania s-a destrămat din cauza lipsei de provizii și a ploilor torențiale. În octombrie devenise deja clar că noua campanie a adus un alt eșec, iar tot ce a rămas după retragere a fost controlul asupra cetăților din Soroca, Neamț și Hotin. Planurile mărețe ale lui Ioan al III-lea au fost definitiv îngropate. 

Acest fragment face parte din articolul „Ioan Sobieski, între glorie și tragedie”, publicat în numărul 236 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 16 septembrie - 14 octombrie 2021, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum

FOTO: Getty Images