Autor 5513 vizualizări


Studiile arheologice actuale arată faptul că nu europenii au fost cei care au luat primii contact cu imensele întinderi de uscat de la vest de Oceanul Atlantic, colonizarea celor două continente americane datând încă din vremuri preistorice, pe când oamenii migrau dinspre Asia spre meleagurile înghețate ale Canadei actuale.

Atunci când ne întrebăm cine a descoperit continentele americane, primul gând se îndreaptă de regulă fie spre Cristofor Columb, care a ajuns (dintr-o eroare) pe coasta atlantică a continentului, fie spre vikingii care se aventuraseră la un moment dat spre vest dinspre Groenlanda. Totuși trebuie să avem în vedere faptul că în momentul în care acești exploratori au ajuns în Americi, aici existau deja numeroase populații pe tot cuprinsul continentelor și chiar la altitudini foarte mari (Peru) – nativii americani. Astfel, strămoșii lor au fost cei care au ajuns primii pe aceste meleaguri.

Studiile oamenilor de știință sugerează că anumite migrații succesive dinspre Asia spre Canada au început undeva la 50 000 î. Hr. Se presupune că cea mai importantă migrație a avut loc acum 12 000 de ani când Canada era acoperită de calote de gheață iar nivelul mării era scăzut. Este important de menționat faptul că Marea Bering este întinsă, dar puțin adâncă, aflată la nord de Insulele Aleutine, iar în timpul glaciațiunilor exista un pod de pământ, ca o câmpie, denumită astăzi de cercetători Beringia, care făcea legătura între Siberia și Alaska, permițând astfel libera trecere de pe un continent pe altul.

Beringia

O altă teorie susține că populațiile migratoare nu ar fi părăsit Siberia până acum 35 000 de ani, rămânând în Beringia o perioadă suficient de îndelungată încât indivizii să sufere anumite mutații. Teoria se bazează pe studii care arată că populațiile care ajunseseră în Canada erau considerabil diferite ca ADN față de cele din Siberia și era clar că mutațiile erau relativ „recente” (se estimează că aceste populații ar fi rămas în Beringia cam 15 000 de ani înainte să înceapă să migreze din nou). Această teorie care explică modul în care mediul geografic și factorii de mediu au modelat structura ADN poartă denumirea de modelul de incubație beringian. Singurul aspect care ar putea contrazice viabilitatea teoriei incubației este tot cel al mediului geografic:pentru a rămâne o perioadă atât de îndelungată pe podul de pământ era necesar ca nivelul mării să nu fi crescut, iar între 35 000 și 20 000 î.Hr. au existat câteva intervale de încălzire a climei care ar fi putut crește nivelul mării (din cauza topirii ghețarilor) și să inunde Beringia. 

În așteptarea încălzirii climei

Odată ajunse în Alaska, populațiile depindeau din nou de încăzirea vremii pentru a putea avansa spre est și sud-est, astfel că abia când clima a început să fie prielnică, oamenii s-au putut pune din nou în mișcare, mai exact când s-au topit calotele de gheață deschizând culoare în estul Munților Stâncoși și pe coasta Columbiei Britanice. Astfel de momente ar fi existat pe la 30 000 î. Hr. și pe la 8 000 î. Hr., dar se pare că aceste schimbări climatice se produceau pe neașteptate oferind oamenilor intervale relativ scurte de timp în care puteau profita de avantajele oferite.

„Cucerirea” Americilor

Tot studiile ADN arată faptul că imediat ce fluxul migrațiilor a început, colonizarea continentelor s-a produs foarte rapid și uniform, de la capătul cel mai nordic, până la cel mai sudic, în Țara de Foc – cel mai vechi sit arheologic din America de Sud are o vechime de 15 000 de ani. Acest lucru a fost posibil nu doar în ceea ce-i privește pe oameni, dar și animalele s-au comportat într-un mod similar. Aceleași studii efectuate pe elani, sugerează că aceștia au pătruns în America de Nord relativ recent dinspre Asia, fenomenul producându-se pe o singură direcție și printr-un singur flux de migrație (în cazul oamenilor au mai avut loc migrații și dinspre America de Nord înapoi spre Siberia). Totuși, mai degrabă oamenii au fost cei care migrau în paralel cu turmele de animale deoarece ele reprezentau principala sursa de hrană și adăpost – pieile și oasele, în special fildeșii de mamuți erau extrem de folositoare pentru confecționarea de adăposturi și de arme și unelte.

Migrația înseamnă supraviețuire

De-a lungul generațiilor, populațiile de oameni au reușit în cele din urmă să colonizeze nordul Braziliei (cel mai probabil între 18 000 și 15 000 î. Hr.), dar se pare că în paralel cu migrațiile pe uscat au existat și cele dinspre ocean, mai exact dinspre insulele Pacificului spre coasta de vest a Americii de Nord și de Sud.

Controversele cu privire la migrațiile pe uscat țin tot de existența podului de pământ Beringia:au existat numeroase momente prielnice de traversare a acesteia când nivelul mării era suficient de scăzut și totuși oamenii nu s-au folosit de fiecare șansă pentru a trece...sau acest lucru s-a întâmplat, dar nu mai există dovezi care să ne certifice existența lor. Cert este că dorința oamenilor de a călători spre noi ținuturi, fie pe uscat, fie pe mare, s-a manifestat dintotdeauna deoarece natura a fost mereu schimbătoare iar condițiile extreme de mediu i-au obligat să se afle într-o continuă căutare de pământuri fertile.

Sursa:CASTLEDEN, Rodney:„Descoperiri care au schimbat lumea”. Traducere din limba engleză de Carmen Weston. București:Editura Meteor Press, 2012, pp. 20-22.

Surse fotografii:

http://www.tarpits.org/la-brea-tar-pits/timeline

http://www.nytimes.com/2014/03/13/science/linguistic-study-sheds-new-light-on-peopling-of-north-america.html?_r=0

http://www.ancient-origins.net/news-evolution-human-origins/new-study-says-early-humans-migrated-europe-due-warming-climate-002906

""