Autor 23594 vizualizări


Republica piraților din Cișmigiu. * „Griu-i viața” de „încântător” a lui Caragiale la crâșma coanei Marghioala. * Smârcurile se transformă în Eden. * Chioșcul militar și promenada provincialilor. * Boierii se retrag în nordul Bucureștilor. * Cheful patriotic al primarilor vrăjiți. * I.D. Ionescu, botezat cu bășica lui Agop – minunatele peripeții ale primului mare actor de revistă român. * Partenerul lui Caragiale și urmașii piraților din Cișmigiu – „Monte Carlo”. * O „Buturugă” vine la oraș. * „Furnica” petrece la „Buturugă”. * Bucuriile simple sub lupa mizantropului. 

Înainte de a fi amenajat așa cum îl știm astăzi de către arhitectul Meyer, în 1855, ne spune Nicolae Filimon, Cișmigiul era un loc deloc frecventabil de către bucureștenii cu frică de Dumnezeu. Un spațiu al nimănui, dominat de smârcuri nesfârșite, urât mirositoare, și de răufăcători, care își duraseră fief într-o speluncă situată pe o mică insulă ce aducea aminte de Tortuga, republica piraților din Caraibe. În acea baracă sordidă șuții și tâlharii vremii încingeau în noapte nesfârșite partide de cărți, în care-și jucau prăzile de peste zi. Se juca cu cuțitul în dinți, balta din jur înghițind multe taine sângeroase, pe care nicio autoritate nu se grăbea să le dezlege, natura fiind lăsată să-și regleze singură umorile. Iar prostituatele și ibovnicele ultimei șanse întregeau imaginea acestei bolgii a Bucureștilor, care era crâșma de pe lacul lui Dura neguțătorul. 

Farmecele coanei Marghioala

Inspirat de aceste timpuri „păgâne”, Caragiale scrie cunoscuta sa nuvelă „La hanul lui Mânjoală”, subiectul aflându-și obârșia „în dosul” Cișmigiului, unde, prin anii ’70 ai secolului al XIX-lea, ținea o cârciumă vestită prin vinul său nebotezat coana Marghioala, ale cărei famece le-a descris în narațiune – „Coana Marghioala era frumoasă, voinică, ochioasă”. Scriitorul, la tinerețe, când era „curățel și obraznic, mai mult obraznic decât curățel”, făcea vizite dese în acest lăcaș al ispitelor patriarhale, unde vinul era adus mesenilor direct din pivniță. Cel care îl aducea, mai vârstnicul soț al Marghioalei, era și el în vizorul neasemuitului spion de caractere – după ce bea direct din damigeana nouă, ferindu-se de privirea vigilentă a consoartei, acesta ofta invariabil, trăgând cu coada ochiului la tânărul Caragiale:„Griu-i viața”. Neresemnat cu eschivele Marghioalei la „încântările” sale, nenea Iancu și-a luat revanșa în proză, unde dorința i se împlinește – aici, crâșmărița e o hangiță plină de farmec și de farmece, care devine ibovnica protagonistului masculin. Căsătoria religioasă a acestuia desface vraja ibovnicei, care dispare într-un incendiu misterios, ne spune povestea, în stilul romantic superstițios al vremii. 

Încet-încet, demonii Cișmigiului s-au risipit și ei, iar ceea ce n-au reușit oamenii agiei a izbutit ingineria, care a cucerit pașnic acest colț de natură și de omenire neîmblânzite – drenarea a făcut posibilă apariția unei grădini minunate în mijlocul orașului, pe la 1900, Radu D. Rosetti amintind nu mai puțin de 540 de varietăți arboricole, 45 de feluri de ierburi și sute de specii de flori, toate îngrijite sau aclimatizate de către arhitecți peisagiști cu renume în Europa. 

Treptat, grădina a început să fie populată de lumea măruntă a Capitalei și pentru prima dată un simbol al autorității a prins viață aici, sub forma unui chioșc unde fanfarele militare adăstau duminicile sau de sărbători. În jurul acestuia, au început să-și afle loc de promenadă și cei aflați în tranzit;în această piață a sentimentelor fugare, acompaniați de cântul flașnetelor sau de acordurile însuflețite ale marșurilor militare dirijate de maestrul Wiest, se puteau întâlni menajera secuie Ilona cu recrutul Ion din Bărăgan, pentru a negocia promisiuni de iubire sau pentru a împăca ceva ore de plăcere, imediat în apropiere, pe strada Brezoianu, unul dintre fiefurile al prostituției bucureștene. 

Lumea bună prefera nordul Capitalei și celălalt parc mare, Kiselefful, unde se relaxa prin chioșcuri răsfirate sub umbra bătrână a aleilor, după vestitele bătăi cu flori de la Șosea, sau la luxosul „Bufet”, ridicat conform planurilor lui Ion Mincu. Iarna doar, protipendada cobora în Cișmigiu, unde se delecta cu plăcerea patinajului, stimulată fiind de reprezentațiile unor ași ai acestui sport din Europa civilizată, care abundau în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Festin bahic – şi băşica de porc a lui Agop

Consacrarea Cișmigiului ca grădină populară s-a produs în 1891, cu ocazia jubileului celor 25 de ani de domnie ai regelui Carol I. Cu acest prilej, parcul din fața Primăriei Capitalei a găzduit un festin patriotic la care au fost invitați toți primarii din Regat. Cei peste trei mii de edili au luat loc la mesele întinse pe aleea principală și s-au ospătat din farfurii ce aveau pe ele chipurile familiei regale;icrele negre, sturionul sau șalăul, prezenți în număr generos la festivitate, au fost stropiți din belșug cu cele 10.000 de sticle de vin oferite de autorități. Această canonadă culinar bahică n-a fost chiar așa de ușor de suportat de către invitații mai puțin trecuți prin canoanele meselor oficiale, astfel că, la sfârșit, băncile Cișmigiului și chiar cotețele de prin vecini au devenit refugii nocturne ale celor doborâți de îmbuibare. 

A doua atracție a Cișmigiului, după muzica militară, a fost o scenă veche de teatru, aflată imediat lângă chioșcul fanfarei, unde evoluau trupe de teatru fără palmares însemnat, cum este cea a unui anume Agop, venit la noi tocmai din munții Caucazului, probabil armean de origine. Cei care l-au prins pretind că era un mim cu oarece talent, dar în grădina bucureșteană numărul său forte, dacă-l putem numi ca atare, se derula cam așa:un cuplu de îndrăgostiți celebri, culeși din panoplia romantică a dramaturgiei universale, își declamau replicile, în timp ce pe fundal apărea amenințător silueta de satir a lui Agop, care îl altoia în cap pe protagonistul masculin cu o bășică de porc plină cu sânge. Spectacolul grotesc era se pare savurat de acest public fără pretenții, dat fiind că inventatorul său a figurat pe afișe mai bine de treizeci de ani. Una dintre Julietele sale a fost talentata Theodora Marinescu, o brunetă cu o voce apreciată și care ataca cu succes folclorul de mahala. Mai târziu va deveni o prezență constantă în trupele marelui Matei Millo. 

„Avem mulți patrioți /Ce-au muls această țară...”

Aici a evoluat la prima tinerețe, proaspăt venit din Brașovul natal, primul nostru mare actor de revistă I.D. Ionescu (184.4-1900), imortalizat de Caragiale în „Noaptea furtunoasă”, cel care a consacrat acest gen teatral la noi. După prima sa reprezentație, surprins cu totul neplăcut de farsa lui Agop – acesta, de regulă, nu-și prevenea victimele asupra părții de final a scenariului său –, la următorul spectacol, anticipând mișcarea acestuia, i-a smuls „arma” din mână și s-a răzbunat din plin pentru umilința din seara precedentă. Abia în ultimii ani ai carierei, inventivul și neobositul Ionescu a revenit pe această scenă populară, căutând să revitalizeze o carieră prestigioasă, dar aflată în declin, ceea ce și reușește în vara lui 1896, reluând vechile sale succese, multe dintre acestea datorându-i-se libretistului său de cursă lungă, Ion Moșoiu;înainte de acesta, textele sale erau scrise de însuși boierul Pantazi Ghica, fratele mult mai cunoscutului bei de Samos, Ion Ghica. 

În cupletele sale nu s-a sfiit să atace acid racilele clasei noastre politice, cum a fost, de exemplu, „Musca pe căciulă”, care avea un refren actual și astăzi:„Avem mulți patrioți /Ce-au muls această țară, /Deși în cor cu toți /Că-i vor binele zbiară. /D-asemeni iscusiți, /Azi lumea e sătulă.../Ssst! Ssst! /Tăceți câți vă găsiră /Cu musca pe căciulă”. Poate și de asta, după ce a refăcut trei săli de teatru – „Dacia”, aflată în incinta „Hanului lui Manuc”, sala „Bossel” și sala „Orfeu”, în fostul sediu al restaurantului „Guichard” din spatele Teatrului cel mare, căreia i-a dat și numele – autoritățile i-au făcut șicane nenumărate ani de-a rândul, ruinându-i investițiile și aducându-l, în ultima parte a vieții, la faliment. 

Imaginația sa scenică a rămas însă memorabilă, pe afișele spectacolelor sale figurând tot felul de experimente nemaiîntâlnite până atunci, așa cum au fost frații Melos, americani de culoare, Adacked, „patinoară” velocipedistă, sau velocipedistul pe sârmă Haye. Și tot el a angajat în trupa sa vestita familie Martens, tatăl și două fete, una dintre acestea, fostă laureată a unui concurs de frumusețe parizian, făcând furori printre junii bucureșteni de familie;ea a reușit să învețe și românește, interpretând cu mare succes langurosul „Nu mă uita”. I.D. Ionescu nu s-a sfiit nici să evolueze alături de marii lăutari ai vremii – Costică Pompieru, Marin Bizatu sau Ionică Dinicu, tatăl lui Grigoraș Dinicu, deși a fost și un bun pianist de muzică clasică. Portretul său e întregit de o filotimie fără egal, spre exemplu, Ionescu a dăruit mii de pungi de tutun sau pâini prizonierilor turci din timpul războiului de la 1877-’78, pentru aceasta primind din partea sultanului înalta decorație „Medgidia”. 

A pierit de boala secolului, tuberculoza, fiind înmormântat în cimitirul din Sinaia, având deasupra mormântului doar o simplă cruce de lemn care, în timp, s-a pierdut.

Această „scenă-baracă, joasă și incomodă” din partea dreaptă a chioșcului Primăriei l-a găzduit pentru ultima oară pe I.D. Ionescu la 1 septembrie 1898, și dacă imaginea sa pauperă și modestă nu ne impresionează prea mult, trebuie să spunem că nu era deloc mai prejos decât cea de la „Pomul verde” din Iași, unde Avram Goldfaden, pionierul teatrului de revistă evreiesc, a evoluat pentru prima dată în 1874. Acest gen teatral a traversat peste Atlantic odată cu acesta și a inspirat mai târziu fenomenul artistic de pe Broadway sau filmul muzical hollywood-ian.

Prima cârciumă din Cişmigiu şi istoriile sale cu final nefericit

Se pare că prima cârciumă ridicată în Cișmigiu ar data de pe la 1886, ea existând și astăzi, dar numai în denumire:„Monte Carlo”;unele voci pretind că a preluat vechiul amplasament al cârciumii lui Dura. Ridicată tot pe o insulă, aceasta a devenit un fief al burgheziei vizitatoare a parcului, pe la 1905 proprietar fiind, în parteneriat cu un anume Berechet, celebrul Mihalcea, asociatul lui Caragiale din anii ’90 ai secolului al XIX-lea, de la berăriile deschise de acesta pe Gabroveni și Șelari. Blestemul locului lovește din plin locanta spre sfârșitul ocupației germane din timpul Primului Război, un incendiu distrugând-o în totalitate. 

În 1926, un anume Partenie o reclădește, aceasta putând găzdui chiar și 400 de mese, iar consumatorii erau delectați de muzica unor tarafuri celebre în perioadă. Dimineața, localul era vizitat de elevii mai nonconformiști de la „Lazăr”, dornici de un lapte bătut sau de o prăjitură bună, așa cum ne spune neuitatul Grigore Băjenaru. Dar peste numai 14 ani, teribilul cutremur din noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940 o culcă la pământ. Actuala construcție datează din perioada comunistă, o descriere în spiritul vremii consemnând:„noul «Monte Carlo» are un aer mai intim, mai plăcut și mai liniștit”.

„O armată întreagă de chelneri... d’abia puteau să prididească comandele miilor de clienți”

Cârciuma din Cișmigiu care va atrage lumea măruntă a Capitalei va fi „Buturuga”, ce pare, la o privire de la distanță, o relicvă a timpurilor pagâne, rămășiță a unui arbore totemic tăiat de vreun sfânt Martin indigen. În realitate e numai o butaforie din ciment, concepută de mintea unui cârciumar destoinic, C. Dumitrescu-Țăranu, tatăl cunoscutului pionier al gimnasticii și ziarist, N.D. Țăranu, partenerul lui George Ranetti la șefia revistei de satiră „Furnica”. Acesta ținea la sfârșitul secolului al XIX-lea o cârciumă faimoasă în epocă, având același nume, și care era situată în imediata vecinătate a Hanului Galben de pe Banu Manta. Deschiderea terasei din Cișmigiu credem că s-a produs în jur de 1900, iar despre ea avem o descriere fidelă în „Furnica”, care-și face, la început de drum, în nopțile de 2 și 3 iulie 1905, reclamă în acest spațiu, când „întreaga Capitală a vizitat cârciuma”. Pentru acest eveniment, „Buturuga”, ce „seamănă mai mult cu un templu al frumosului”, s-a îmbogățăt cu două noi chioșcuri, în care expun caricaturi vestiții, mai târziu, Iser, Est, Mantu sau Petrescu. În primul, amfitrioană e tânăra poetă Alice Călugăru, care dăruiește volume proprii admiratorilor, iar în al doilea vindea „cu un brio deosebit, țigări și tutun, cu prețurile Regiei”, Grigore Brezeanu, „minorul nostru”, fiul marelui actor Iancu Brezeanu.

E probabil că și băutura s-a vândut la prețul minim, ceea ce a determinat un flux uman debordant:„O armată întreagă de chelneri, subt conducerea energică a unuia din cei doi patroni (de revistă – n.a.), Nae Paysan, secondat cu mult talent de amicii noștri Panait Macri, Locusteanu și Aurel Marcu de la «Voința Națională», d’abia puteau să prididească comandele miilor de clienți carri luaseră la asalt consumațiunile noastre și în special excelenta bere din fabrica d-lui profesor universitar N. Basilescu, eminentul președinte al republicii industriale București noi. În acest timp, al doilea patron, autorul acestor rânduri (Ranetti – n.a.), se învârtea ca o sfârlează printre mese, supraveghind ca publicul să nu sufere niciun neajuns în ceea ce privește serviciul, și într-adevăr mușteriii noștri n-au suferit în cele două memorabile seri decât de sete, pe care suntem siguri, însă, că le-am stins-o ploaia torențială de halbe și de șprițuri (din pivnițele Ciucanu, Calea Griviței)”. 

Lăutari în costum național au delectat publicul împreună cu muzica unui „grafofon triplu”. Dar atracția principală a fost Niță, „simplu patron cizmar”, socialist de inimă și prezență tonică prin cârciumile populare ale timpului. La întrunirile socialiste, de multe ori organizate la cârciumă – putem spune că, paradoxal, cel puțin la început, mai degrabă mișcarea socialistă de la noi a fost una zis de berărie, în timp ce dreapta a fost marcată de asceză și de cultul unor profeți austeri –, era o prezență foarte remarcată prin tonusul său romantic. La cheful popular din Cișmigiu, Niță se spune că „i-a dat gata pe toți cu romanțele lui de inimă albastră cântate pe glasul al șaptelea”.

Întreaga poveste din Cișmigiu i-a costat pe organizatori doar câteva sute de lei – e vorba de deficit – ceea ce e foarte puțin comparativ cu notorietatea dobândită. 

„La «Buturugă» tronează high-life-ul servitorimii”

Situată în imediata apropiere a chioșcului și a scenei de teatru popular, „Buturuga” a reușit să capteze acest public atras la început de formele rudimentare de comedia dell’arte și apoi de teatrul de revistă bulevardier. S-a potrivit ca o mănușă gustului comun, al mahalalei ieșite în centru sau al provincialului de joasă sau medie condiție pripășit într-un București tot mai cosmopolit, aproape lipsit de familiaritate pentru el. Cel care surprinde cel mai bine această ambianță, dar și fără îngăduință, este Henri Stahl în Bucureștii ce se duc:„Singura atracție a grădinii (Cișmigiu – n.a.) pentru acest public special este taraful de lăutari ce cântă la «Buturugă», grosolană imitație în ciment a unui trunchi de copac, în scorbura căruia se debitează bere, țuică și limonadă gazoasă. În jurul meselor ce se întind de la «Buturugă» până în dreptul chioșcului musicei militare, unde nu s’a mai cântat de ani de zile, se îndeasă printre servitoare un sfert din garnizoana Bucureștilor, plus ordonanțele, ținuți la o distanță respectuoasă de mese, de o sârmă împletită cu ghimpi. În uniforma ce li sugrumă gâtul deprins a fi liber, recruții ascultă aici inepții murdare ce le zbiară cu vocea de gramofon stricat, dar nuanțând scurt și deslușit fiecare vorbă, o țigancă obraznică, cu o floare mare în păr, și cu mâinile în șolduri... Din când în când, drept aprobare admirativă, ei o înjură scuipând. Când, însă, cântăreața iea farfurioara acoperită cu șervețelul de rigoare ca să înceapă cheta, deși au stat pe-afară, se depărtează cu toți, rușinați parcă, curios mixt de delicateță și chiul, și se duc la fântâna de alături, să bea dintr-o cană de tinichea, aproape fără fund de găurită ce e. Atât de mare căutare are biata fântână, unde, din nasul unor delfini curge apă puțină și caldă, încât vârful ascuțit al lăncilor grilajului de fier ce-o înconjoară apărând-o, s-au îndoit supt greutatea corpurilor însetaților ce-i dau asalt. Când încep lăutarii însă să-i zică cântecul la modă, «Colea în grădiniță», și un țigan de astă dată, dând ochii peste cap, îi trage la «ofuri» ca în vremea strămoșească, așa cum nu mai îndrăznesc să ofteze astăzi acolo unde e publicul mai subțire, iar să înghesuie cu toții în sârma cu ghimpi și ascultă privind fără invidie la cei ce beau pe la mese.

Aici la «Buturugă» tronează high-life-ul servitorimii:rândașii de la bănci, ministere, de la «Papagal», «Pomul de aur», cu șapca livrea cam pe ceafă, unii îmbrăcați chiar nemțește;ibovnicele lor, cu bluze de mătase, șterpelite de la «cucoana», fuste de ștofă groasă țărănească și, pe deasupra un șorț galben;oribil amestec de haine dăruite sau dosite, și de haine ieftene cumpărate de la Piața Mare. Aici servitorimea își maimuțărește stăpânii:bărbații se așează la mese cu mutre serioase, comandă autoritar chelnerului, cu obrăznicia slugii față de cel mai jos ca dânsul, beau alene, dar trântesc tare de masă paharul golit;ori prea repede, ridicând sus cotul;ori prea încet, cu o căutătură de regret pentru lichidul scump dispărut prea repede;sunt darnici la chetă, la bacșiș, și cumpără de la țigănci flori oferindu-le cu aere degajate dulcineelor lor. La una din mese, o servitoare, cu mâna după gâtul ibovnicului, îndoapă cu bere alune prăjite, cornuri cu sare, turtă dulce”.

„Buturuga”, replică a cârciumilor populare de la „Moși”, unde spiritul de mahala se întâlnește cu anonimatul, și-a văzut mai departe de drum, insensibilă la săgețile condeierilor ulcerați sau la turbulențele istoriei, rezistând, aproape neschimbată, până astăzi... 

""