Autor 16690 vizualizări


Caragiale era un causeur irezistibil, spun toţi cei care l-au cunoscut, mulţi dintre ei chiar nebăutori, precum arhitectul Ion Mincu sau Take Ionescu, lăsându-se purtaţi de vraja sa până la orele mici ale dimineţii: „Îi place să trăiască bine şi să petreacă. În astfel de cazuri, dânsul e foarte vorbăreţ şi niciodată nu uiţi momentele petrecute împreună cu el şi ai voi ca ele să nu ia sfârşit niciodată”... 

... iar Benu Brănişteanu, ziarist la „Adevărul” şi unul dintre primii noştri analişti de politică externă de marcă, notează şi el că „dealtfel, Caragiale se acomoda foarte bine şi uşor cu cei cu care întâmplarea îl aduna la aceeaşi masă; mai exact la un pahar de vin […]. Inter pacula [între pahare, lat.] căpăta el verva lui cea mai splendidă, se simţea el mai bine”, iar mai încolo „vorba curgea lină şi profundă, nu era zor ca poculanţii să se încaiere de la o părere şi să-şi formuleze ideile lor destul de drastice, dar certuri şi jigniri eu n-am auzit, n-am văzut, nici n-am aflat prin alţii că s-ar fi întâmplat”. Deşi nu era un fervent al lui Bachus, acelaşi Benu Brănişteanu, sedus de verva şi spiritul dramaturgului, ajunge să-şi petreacă Ajunul Crăciunului alături de acesta, uitat în oraş şi deturnat de la îndatoririle sale familiale:

„Altădată, era într-un ajun de Crăciun, pe la amiază. Împreună cu Fagure făceam, înainte de a ne îndrepta spre casele noastre, o plimbare pe Calea Victoriei. Ningea şi strada era acoperită de un strat gros de zăpadă. Când, iată că, în dreptul casei «Indépendance Roumaine», întâlnim pe Caragiale. După obişnuitele salutări, convenirăm să ne ducem să ne cinstim cu un aperitiv la bodega «Cooperativa Mercur», care pe atunci se găsea în palatul «Eforiei», pe bulevardul Elisabeta. Din aperitiv s-a făcut dejun. […] Aperitivul din acest ajun de Crăciun s-a terminat spre seară cu dorinţa exprimată de Fagure ca să mai bem un pipermint [lichior de menta – n.r.]...”

Caragiale, chiar dacă a cochetat la tinereţe cu actoria, n-a evoluat niciodată pe scândura scenei, ci tot în cârciumă, unde şi-a etalat talentul de imitator, printre „victimele” sale numărându-se Kogălniceanu şi Dimitrie Brătianu, redaţi atât de bine, încât „ai fi jurat că sunt ei în persoană, atât în modul de a gândi, cât şi în felul lor de a vorbi”. Iar Radu D. Rosetti povesteşte despre el că ştia să-i interpreteze la fel de bine pe greci sau pe evrei. Felul cum îşi imita propriile personaje a rămas, de asemenea, memorabil, iar la Berlin, ca să-şi facă poftă, înaintea mesei, folosea graiul moldovenesc. Era mare amator de un vinişor bun, „nebotezat”, fiind şi un fin cunoscător. În Bucureşti nu exista cotlon bahic cât de discret, nescotocit de maestru, aflat mereu în căutarea unei comori licoroase.

Un astfel de loc era cârciuma lui Aldelstein, aflată în cartierul evreiesc, la intersecţia Căii Văcăreşti cu strada Corbului, o casă în ruină, dar cu un beci răcoros, de unde vinul ales şi curat era adus la fiecare comandă. Aici povesteşte Benu Brănişteanu că a fost deturnat din drumul său spre casă de Caragiale, într-o noapte magică de vară, şi „sechestrat” până la ziuă de farmecul irezistibil al maestrului. Împreună cu ei a adăstat în chip de stăpân al mesei şi un bolnav de nervi incurabil, omenit regeşte de către dramaturg. Caragiale mai frecventa şi vestita crâşmă a lui moş Pascaly, un crâşmar veteran născut, se spune, înainte de zavera lui Tudor, ortodox fervent şi auster. Afară de vin, locanta sa oferea doar nişte covrigi uscaţi, de post – consumatorii puteau însă veni cu mâncarea lor – iar singurul său ajutor era tovarăşa sa de viaţă, coana Riţa. Cârciuma se afla pe fosta Ţăranilor, ulterior numită Aurel Vlaicu, şi funcţiona într-un sediu aparţinând de biserica Dichiu de pe strada Icoanei.

Chiar şi D.A. Sturdza, altfel deloc renumit pentru prietenia sa cu alcoolul, se spune că ar fi fost ademenit de faima patriarhală a locului. Despre această relicvă a cramelor medievale a scris rânduri minunate Sadoveanu, un senior al tihnei bahice ce nu putea lipsi din acest peisaj. Iar la moartea venerabilului cârciumar, în 1912, a semnat şi un necrolog. Alt loc recunoscut pentru vinul său, călcat de Caragiale, era „Bolta rece” din Iaşi, localul fraţilor Panciu şi Simion Amira, cramă celebră în vremea aceea, pe care B. Brănişteanu o compară cu „Auerbach keller”, faimoasa cârciumă din Leipzig omagiată de Goethe în „Faust”. De câte ori ajungea în capitala Moldovei, aceasta nu lipsea din traseu. În acest paradis bahic îşi petreceau lungile nopţi de poveşti şi uitare Creangă şi Eminescu. Şi tot aici se spune că şi-a găsit nenea Iancu personajele şi subiectul „Scrisorii pierdute”, inspirat fiind din realităţile politice locale. Tot la Iaşi găsise un vin bun la bodega „Cujba”, de unde îi trimite un răvaş cu iz de calambur prietenului Missir: „Missiraş/Sunt la Iaşi/Sau la Eşi... / Dacă ieşi/De la slujbă,/Vii la Cujba./ Al matale, Caragiale”.

Caragiale făcea orice sacrificiu pentru pasiunea lui: „Când auzea că undeva se desface o bună picurătoare, se ducea numaidecât să se convingă, fie şi într-o îndepărtată mahala, ba chiar într-un îndepărtat târg, la care pentru a ajunge, trebuia să rişte câteva ceasuri de drum de fier”. Dar, deşi era atras mai ales de licoarea lui Bachus, nenea Iancu a investit mai mult în berării pentru că vinul devenise marfă rară şi scumpă în La Belle Époque – un contemporan, profesorul C.I. Istrati, mărturisea prin 1880 că „vinul s-a scumpit peste măsură de vreo 12 ani”. Iar în 1883, în podgoriile din regiunea Dealul Mare, apărea pentru prima dată la noi flagelul filoxerei, care, până la Primul Război Mondial, va decima aproape în totalitate viile europene. Berea devenise foarte populară în zona urbană, cu precădere în rândurile clasei de mijloc şi în mediul studenţesc. Evident, aceasta mai era prizată şi de comunităţile germane, maghiare sau austriece din Capitală, pentru care reprezenta un bun de patrimoniu.

Acest text este un fragment din articolul "Minunata lume a cârciumilor lui Caragiale" apărut în Historia Special, nr. 12, disponibil în format digital pe paydemic.com.