Autor 5376 vizualizări


Considerat unul dintre cei care „oglindesc” cel mai bine societatea românească în ansamblul ei, I.L. Caragiale, aşa cum îl ştim, este, de fapt, creaţia politicii culturale a regimului comunist;regimul care l-a folosit pe scriitor pentru a ridiculiza şi a submina democraţia, ordinea politică pe care comunismul se pregătea să o distrugă, pentru a o înlocui cu propriile himere. La final de „An Caragiale”, aruncăm o scurtă privire (critică) asupra formulei „Caragiale, contemporanul nostru” şi încercăm să arătăm cum s-a construit interpretarea, dominantă astăzi, care îl consideră pe Caragiale criticul social al moravurilor românului mediu din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primul deceniu al secolului al XX-lea. Este, concomitent, o despărţire de centenarul Caragiale şi de caragialism.

 

Interpretarea cea mai vehiculată a textelor caragialiene este fundamentată pe lectura proletcultistă a celor două piese de teatru, „Conu’ Lenida faţă cu reacţiunea” şi, mai ales, „O scrisoare pierdută”. O privire comparativă asupra receptării interbelice şi postbelice este edificatoare pentru a conchide că ultima este o creaţie a climatului cultural-politic de după 1945, consolidat constant de comportamente şi gesturi publice din postcomunism. Din păcate, firavele încercări de a o contrazice au rămas periferice, aşa cum a încercat criticul Gelu Negrea în eseul „Anti-Caragiale”. „Caragiale, contemporanul nostru” se referă la modul în care se face azi politică în România, ca particularizare a felului românesc de a fi. Printr-o proiectare temporală în trecut, formula a fost folosită şi la cum s-a făcut ieri politică în România, şi, în extensia ei maximă, la cum s-a făcut dintotdeauna. Prin extrapolare generalizantă, ea ne vorbeşte despre cum suntem noi, despre cum este „fibra” noastră naţională, care a dus la practica politică lamentabilă pe care o vedem sub ochii noştri.

Astfel, „Caragiale, contemporanul nostru” este o interpretare literară ideologiza(n)tă şi nu realitatea din perioada amintită;este oglinda deformatoare în care ne place să ne privim, să contemplăm grotescul şi să ne resemnăm că împotriva destinului nu se poate face nimic. Enunţul cum că românii de atunci erau asemenea celor de azi este însă fundamental fals şi e, în realitate, un construct al politicii culturale a comunismului încă de la primele sale începuturi din toamna anului 1944.

 

Cum l-au folosit comuniştii pe Caragiale

Din capul locului trebuie reafirmat că regimul comunist a fost cea mai profundă falie în succesiunea perioadelor istorice;şi, pentru proiectul său, avea nevoie de suport credibil. Caragiale a fost folosit, astfel, pentru a ridiculiza şi submina ordinea politică pe care comunismul tocmai se pregătea s-o distrugă pentru a o înlocui cu propriile himere. Misiunea a fost asumată de intelectualii colaboraţionişti, între care s-a detaşat G. Călinescu, directorul a trei dintre cele mai toxice publicaţii de la sfârşitul anilor 1940, „Tribuna poporului”, „Naţiunea” şi „Lumea”. Multele evidenţe nu fac decât să confirme cele spuse mai sus şi un singur text, printre primele din enorma masă de acelaşi gen care vor urma, apărut la doar câteva săptămâni de la intrarea Armatei Roşii în România, pe 23 august 1944, este edificator.

Pe 30 septembrie 1944, „Tribuna poporului”inaugura campania de discreditare a istoriei democraţiei române prin articolul „I.L. Caragiale, ” semnat de Mihail Carp, care era, fără prea multă subtilitate, punctul de pornire a conştiinţei istorice caragialeşti de mai târziu. Carp începe cu descrierea sensului istoriei luând ca fundament tendinţele generale care se manifestă într-o epocă istorică, reprezentat de necesitate(„departe de a fi un meteor, un fenomen izolat, ivirea lui Caragiale ne apare ca necesară şi fatală şi constituie critica situaţiei acute în care se afla societatea burgheză după o experienţă de un secol dela marea evoluţie a Apusului”). De la general, se trece la particular, Caragiale devenind în scurt timp gânditorul social cu cea mai trează conştiinţă („berar şi ziarist, sufleur şi director general al teatrelor, acest Molière balcanic trăieşte în mijlocul tuturor mediilor sociale... Caragiale ia contact în mod permanent şi inevitabil cu lipsa de seriozitate a gazetarilor, cu oportunismul studenţilor idealişti, cu meschinăria şi egoismul prostesc al burghezilor din timpul său, cu tot putregaiul unei societăţi în agonie”).Concluzia cade ca o ghilotină:„opera lui Caragiale este însă produsul unei epoci de o actualitate imediată, epoca ignoranţei, a intervenţiilor, a preocupărilor mondene, a formalismelor de tot felul, a frecăturilor politice capabile să distrugă o solidaritate naţională, o epocă care explodează pentru a ni se arăta în adevărata ei lumină prin alegerile elctorale şi parlamentarismul din O scrisoare pierdută”.

Ce a urmat a fost impunerea cheii interpretative a batjocurii, a deriziunii, a omisiunii, a substituirii, a îngroşării, a coruperii de sens, care a devenit canonică în orice text privitor la opera lui Caragiale. În 1946, când lupta electorală era o chestiune de viaţă şi de moarte pentru partidul comunist în cucerirea şi confiscarea instituţiilor statului, gustul artistic şi falsificarea conştiinţei publice au atins limite greu de bănuit în climatul cultural interbelic. „Dacă cineva ar vrea să înţeleagă politica românească din ultimele decenii, ar trebui să înceapă cu citirea lui Caragiale”, aceasta era prima frază a articolului „Studenţimea lui Caragiale” pe care îl publica ziarul „Naţiunea” pe 31 martie 1946. O propunere de lectură care echivala cu pumnul şi teroarea pe care comuniştii le foloseau pe scară largă şi care aveau să consfinţească deteriorarea politicii şi să compromită percepţia ei până azi.

După acapararea statului de către partidul comunist, Caragiale a fost unul dintre pilonii de rezistenţă ai tuturor formelor şi politicilor culturale. Cinematografia a contribuit şi ea din plin la piedestalul comunist al lui Caragiale. „Scrisoarea pierdută”s-a filmat în 1953, alte două montări ale ei au fost, de asemenea, filmate, momentele şi schiţele au fost şi ele transpuse pe ecran, filmul lui Lucian Pintilie din 1981, „De ce trag clopotele, Mitică?”, fiind o notabilă excepţie de la regulă şi o trimitere la mizeria morală şi materială a comunismului.

Dar cine este Caragiale? O incursiune în epoca sa, prilej pentru recuperarea adevăratului Caragiale

Alintat cu apelativul siropos nenea Iancu, având sonorităţi rurale, care îi conferă prestigiu şi imunitate în faţa criticii, orbiţi de confuzia valorilor şi de conformism, românii de azi uită să-l aşeze pe scriitor pe locul pe care îl ocupa atunci un individ de condiţia lui. Dacă până acum ne-am întâlnit ad nauseamnumai cu excepţionalismul lui Caragiale, nu este lipsit de interes să aruncăm câteva priviri şi asupra celuilalt Caragiale, cel care – putem spune noi acum, cu avantajul timpului care s-a scurs – s-a înşelat în privinţa opiniilor sale politice, mai ales în privinţa regelui Carol I.

Liberal „roşu” în tinereţe, Caragiale a devenit apropiat de conservatori la bătrâneţe;o răsturnare pe care, deşi am fi tentaţi s-o privim cu dezgust în vremurile noastre, suntem, în cazul lui, tentaţi să o iertăm şi s-o justificăm. În sine, nu e nimic în neregulă atunci când cineva îşi reconsideră opiniile;oricine are dreptul la retractări, rectificări şi repoziţionări. Însă îşi pierde dreptul de a face judecăţi de moralitate asupra celorlalţi, mai ales asupra societăţii în general. În acest sens, în oglinda pe care Caragiale o pune în faţa societăţii româneşti s-ar reflecta chiar el;doar că scriitorul nu şi-a propus niciodată să fie ceea ce am fost noi obişnuiţi să credem că a fost...

 

Caragiale, admirator al lui Cuza;şi, deci, adversar al lui Carol

Modelele adolescentului Caragiale s-au conturat în anii 1860, un deceniu de maximă importanţă pentru soarta viitorului stat român. În prima parte a domniei lui Alexandru Ioan Cuza, între 1859 şi 1862, când s-au realizat principalele reforme, forţele politice au fost consensuale în jurul persoanei sale. Stilul lui Cuza în exercitarea prerogativelor puterii, un stil din ce în ce mai mult marcat de aroganţă şi corupţie între 1863 şi 1866, a produs fractura dintre camarilă şi societatea politică românească. Înlăturarea sa de pe tronul României, la 11 februarie 1866, a germinat însă, într-un mod curios, un sentiment de nostalgie pentru un om de stat de calitate cel puţin îndoielnică. Una dintre dovezi este că până şi Mihail Kogălniceanu, unul dintre cei mai apropiaţi domnitorului, l-a părăsit. În afara camarilei care prospera, a aroganţei şi a corupţiei, în alungarea lui Cuza au cântărit foarte greu imoralitatea, ceva inacceptabil pentru modelul de principe constituţional, şi bănuiala că ar fi stat în spatele asasinării primului ministru Barbu Catargiu în iunie 1862.

Caragiale a fost un admirator al lui Cuza. În volumul al doilea din Menţiuni critice, Perpessicius nota că principele a vizitat clasa în care învăţa elevul Caragiale, la Şcoala domnească din Ploieşti. Anul nu este specificat, dar întâmplarea a avut loc, probabil, prin 1862. La plecare, toată şcoala l-a condus pe înaltul oaspete până la bariera oraşului, unde acesta şi-a luat rămas bun. În amintirile copilului care era Caragiale trebuie că persoana lui Cuza, un bărbat chipeş, în uniformă de ofiţer, a rămas puternic întipărită.

La abdicarea din 1866, Caragiale avea 14 ani. În august 1870, în timpul mişcărilor republicane de la Ploieşti la care a participat – aşa cum mărturiseşte în „Boborul” –, Caragiale era în anturajele liberalilor „roşii” percepuţi ca socialişti. El devine un adversar al lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care i-a luat locul principelui alungat, însă, cu timpul, un adversar care va deveni un respectuos admirator. Vorba lui Dandanache:„în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumânul imparţial”.

 

Carol I, comparat de Caragiale cu un câine de pripas

Caragiale începe să scrie la revista „Ghimpele”, revistă satirică, republicană, antidinastică, având simpatii cuziste. La moartea lui Cuza, în 1873, anul debutului scriitorului, publicaţia coboară pe cea mai de jos treaptă a imundicităţii. În numărul din 27 mai 1873, în preajma înmormântării fostului principe, lui Carol i se doreşte moartea, nici mai mult, nici mai puţin:„un doctor foarte spiritual şi învăţat demonstra cu raţiunea într-o mână şi cu ştiinţa naturii într-alta că şirul firesc cum au început a muri domnii României este cel alfabetic. Asftel, au murit:A – Alexandru Ion Cuza, B – Bibescu George D., C – ... rămâne ca timpul să ne spuie ce se va face cu dânsul”.

Însuşi Caragiale, în diatribele lui anticarliste, republicate de mai multe ori în anii regimului comunist, nu dă dovadă de mai multă subtilitate. În satira „Şarla şi ciobanii”, publicată în „Ghimpele”, în 1873, Carol I este comparat cu un câine de pripas care se oploşeşte la o stână, unde jură că va deveni câine credincios. În notiţa „O necuviinţă”, publicată anonim (Farfuridi:„trebuie să ai curaj ca mine, trebuie s-o iscăleşti:o dăm anonimă”) în „Moftul român”, numărul 2 din 1893, Caragiale dă o altă dovadă de simţ satiric grosier. Cuplul regal prezent la spectacolul „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare este comparat cu personajele din aceasta:regina zânelor Titania îl mângâia pe gogomanul Bottom pe urechi devenite urechile unui măgar.

Nemulţumit, probabil, de modestia încercărilor precedente, Caragiale revine în numărul 16 din acelaşi an cu versificaţia „Suveran şi curtezan”:cititorul asistă la un dialog dezamăgitor între un rege excesiv de flatulent, care îşi masca obiceiul prin strănut, şi un curtean linguşitor, care îşi sfătuia suveranul să nu se îngrijoreze de efectele practicilor sale asupra celor care aflau în apropierea lui. Ultima satiră este şi cea mai cunoscută, „Mare farsor, mari gogomani”;deşi eronată din punct de vedere al mesajului, este cea mai reuşită, publicată fiind sub pseudonim în revista „Protestarea”, în 1906, la jubileul de 40 ani de domnie al primului rege al României.

Schimbarea:„Aibi milă, Doamne, de bunul lui Rege, de Patria românească...”

Dar Caragiale nu era numai acel amestec de spirit ascuţit şi satiră de slabă calitate, „de tabloid”, cum am spune azi. În 1897, cu două zile înainte de sărbătoarea de 10 mai, Caragiale scria tulburătorul articol „Nihil sine Deo”, care începea ca o rugăciune. Aniversarea dinastiei era „cea mai mare sărbătoare pe care a avut-o până astăzi neamul românesc”, care se afla la o grea răspântie:principele Carol, în vârstă de 4 ani, era grav bolnav, iar spectrul morţii încă unui moştenitor, după ce fiica regelui Maria murise în 1874, făcuse ca românii să se adune în jurul suveranului.

Caragiale scria înfrigurat:„multe zile crunte şi mai crunte nopţi a stat la cumpănă grea dintre o lume şi alta soarta unei auguste case, care de mai bine de treizeci de ani e soarta unei patrii, unei naţii. Această naţie, care avea dreptul să spere că vremea necazurilor şi mâhnirilor seculare se apropia de sfârşit, privea toată cu sufletul încordat la palatul Cotrocenilor. Doamne, redă-i acestui neam destul de amărât şi cercetat, liniştea şi încrederea în viitor! Aibi milă, Doamne, de bunul lui Rege, de Patria românească, de micul şi nevinovatul Carol II, viitorul rege al Românilor!”. Carol devenea acum „ilustrul suveran” şi „Maiestatea Sa Regele”, care „a vorbit Poporului ca un tată duios către un vechi prietin de inimă, nu ca un sublim magistrat”.

 

„...în copilărie, am servit cu fanatism atât de fieros sub gloriosul drapel al Republicii Ploieştilor”

În timpul momentelor de mare criză ale răscoalei din 1907, atunci când experienţa de o viaţă îi dăduse acel nas de copoi cu care mirosea pericolul la adevăratele sale dimensiuni, Caragiale credea că întreaga clasă politică devenise o oligarhie şi că soluţia era o lovitură de stat:„dar pentru o lovitură de stat, pentru o sarcină aşa de eroică, ar trebui un bărbat întreg, care mâine să-nfrunte de sus funesta sistemă actuală cu aceeaşi nebiruită energie cu care o înfruntă astăzi de jos masele plugarilor. Şi este unul care ar putea-o face. El ar avea tot prestigiul cerut în aşa înalte împrejurări – Regele. Da. El ar putea, dar ar trebui să şi vrea”.

Cele două texte nu fuseseră excepţii. Atunci când a fost primit în partidul conservator, Caragiale a ţinut o alocuţiune intitulată „Literatură şi politică”, în care îşi exprima plăcuta surpriză în primirea făcută:„mă primiţi cu aşa bună voinţă în sânul dv., dv. conservatori monarhişti, pe mine, care, în copilărie, am servit cu fanatism atât de fieros sub gloriosul drapel al Republicii Ploieştilor?” Caragiale îşi încheia cuvântarea cu sublinierea importanţei pe care cele două pasiuni ale sale le aveau în spiritul unei naţiuni:„gândirea – iată cea mai înaltă şi cea mai nobilă energie a unei naţiuni şi de aceea Literatura este, precum cu drept cuvânt s-a spus, sora mai mare a Politicei”.

Cei doi Caragiale, politologul şi scriitorul, descopereau, finalmente, dialectica.

 

La final de „An Caragiale”

Despărţirea de Caragiale este despărţirea de ceea ce a născut caragialismul timp de mai mult de o jumătate de secol cu privire la ce înseamnă România ultimilor 150 de ani. Relaţia pe care societatea românească o are cu trecutul trebuie să se despartă de interpretarea ideologică a contemporaneităţii lui Caragiale, indiferent de cât de asemănătoare cu ceea ce trăim noi ni s-ar părea situaţiile şi personajele. Talentul scriitorului şi afinitatea cu textele sale cu siguranţă nu (mai) pot fi grile de a interpreta trecutul.