Autor 23343 vizualizări


În 1971, Ceauşescu îşi crease imaginea conducătorului absolut:liderul fără odihnă de care depinde tot ce mişcă-n ţară. Şi-a tratat subalternii ca pe vechili. Dintre primii protejaţi cu care pornise la drum, primii „rotiţi“ au fost Iliescu, Onescu şi Trofin.

Despre viaţa privată a lui Nicolae Ceauşescu şi a familiei sale, presa românească n-a informat sau comentat nimic până în decembrie 1989. Dar Michel-P. Hamelet, ziaristul francez plătit să-i scrie biografia, nu putea rata subiectul. Din cartea autorizată de Ceauşescu, putem deduce cum i-a plăcut lui să fie portretizat.

Model de hărnicie şi punctualitate

Biograful oficial a început prin a-i lăuda stilul managerial particularizat prin munca în colectiv şi „contact personal şi permanent cu poporul“ (Michel-P. Hamelet, Nicolae Ceauşescu, biografie şi texte selectate, Bucureşti, Editura Politică, 1971).

Măgulindu-şi personajul, francezul îl compară cu de Gaulle. Cu concluzia superiorităţii lui Ceauşescu:dacă preşedintele Franţei se-ntâlnea „uneori“ cu poporul, românul o face curent. Ceauşescu merge prin ţară cel puţin o dată pe lună. Stereotipia programului a fost alt subiect de elogiu:Ceauşescu coboară din tren, avion sau maşină şi e întâmpinat cu pâine şi sare;viziteză uzine sau CAP-uri;după împrejurări („cu experienţa sa de fost muncitor“) încearcă maşini sau cântăreşte spicul în palmă (ca tatăl său din Scorniceşti, fantazează biograful);discută apoi cu oamenii muncii, specialiştii şi activiştii locali. De la ora 6 sau 7 dimineaţa până seara târziu, algoritmul acesta se repetă de şapte-opt, cu cuvântările aferente. Hărnicia aceasta a ajuns un model şi în Capitală:trecătorii îşi potrivesc ceasurile la ora 8 când trage maşina lui Ceauşescu la scară.

Bucureştiul împânzit de agenţi

După căderea regimului, mărturiile foştilor şefi şi ofiţeri ai serviciului de pază şi protecţie arată faţa ascunsă a deplasărilor harnicului Ceauşescu.

Efectivele Direcţiei a V-a – compartimentul special pentru securitatea membrilor conducerii – au crescut continuu, odată cu frica soţilor Ceauşescu de atentate. Toate unităţile să contribuie la apărarea vieţii Tovarăşului şi Tovarăşei va deveni, în doar câţiva ani, lait-motivul instructajelor de funcţionare a Securităţii (Neagu Cosma, Ion Stănescu, De la iscoadă la agentul modern în spionajul şi contraspionajul românesc, Bucureşti, Editura Paco, 2001). Pentru a i se asigura mai bine securitatea au început să modifice traseele lui Nicolae Ceauşescu de deplasare în Capitală şi în vizitele de lucru. Traseul dintre reşedinţa familiei Ceauşescu şi sediul CC se împânzea zilnic cu agenţi:el venea la birou pe Calea Victoriei şi pleca acasă prin Oneşti şi Magheru, blocul „Ciclop“ fiind socotit punctul critic în dispozitivele securiştilor.

File de „romantism revoluţionar“ 

Dar dinamismul şi capacitatea organizatorică sunt marile atu-uri ale „preşedintelui“, cum îl numeşte Hamelet pe Ceauşescu, înainte de-a fi luat şi sceptrul de cap al Republicii. Surplusul energetic îl menţine continuu activ. Ajuns acasă („asemenea muncitorului“), Ceauşescu se „preocupă“ de progresul la învăţătură al mezinului, student la fizică. În serile petrecute în vila situată pe fostul Bulevard Jdanov, rebotezat Primăverii, preşedintele se manifestă ca un „cititor nesăţios“.  Preferă-„în tradiţia familiei“-cărţile despre istoria şi obiceiurile poporului român. În paranteză fie spus, între timp istoria  Scorniceştiului se îmbogăţise cu patru căpitani în oastea întregitorului de ţară Mihai Viteazul. Însufleţit de lirica lui Eminescu, Coşbuc şi Vlahuţă, Ceauşescu „declamă îndelung“ în unele seri din aceşti poeţi. Dar şi din Caragiale „poate cita pasaje întregi“. 

Fantezia continuă cu alte scene:soţii Ceauşescu plimbându-se duminica prin parcuri publice, Ceauşescu pregătindu-şi notele de discuţii pe drum, Ceauşescu destinzându-se cu jocul de şah „la care se pricepe de minune“...

Dar când se mai odihneşte preşedintele? – ar fi întrebat cică nişte gazetari străini urmărindu-i programul. Odihna lui e „adeziunea poporului“ la obiectivele propuse pentru a-l face „stăpânul propriului destin“, răspunde jurnalistul. Acestea fiind zise, la data publicării biografiei, Ceauşescu se voia deja continuatorul tuturor patrioţilor şi revoluţionarilor din istoria naţională.

Avem un secretar general... şi o gloată

Începând din această perioadă, Ceauşescu a început, la vârf, rotaţiile foştilor protejaţi. Iliescu n-a fost singura dezamăgire dintre noii protejaţi cu care Ceauşescu pornise la drum în 1965.  Cât ce-a încheiat etapa disipării echipei lui Dej, noul lider a purces la curăţenie printre noii promovaţi.

Trofin, în care Ceauşescu văzuse principalul susţinător, a fost şi primul înlăturat din Secretariatul partidului. Printre ceilalţi tovarăşi ai săi, fostul muncitor cu dublă calificare (ajustor mecanic şi cazangiu de locomotive) apărea ca un om rigid. Însă nedispus să împărtăşească „entuziasmul constructiv“ al Tovarăşului, alunecând, ca alţii, pe panta demagogiei, după cum a scris Dumitru Popescu (Cronos autodevorându-se… Aburul halocinogen al cernelii, Memorii, vol. 1, Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2005).

Pus de Ceauşescu în locul lui de secretar cu Organizatoricul, ceilalţi ajunseseră să vadă în Trofin un potenţial succesor spre supărarea secretarului general. Astfel că, în aceeaşi şedinţă din februarie 1971, când Iliescu a fost promovat secretar, Ceauşescu l-a trimis pe Trofin, cu bobârnace, în fruntea sindicatelor, menţinându-l însă în Prezidiul Permanent. „Eliberarea“ s-a făcut după ritualul de partid conscrat:victima era hărţuită până la anihilare de ceilalţi, lovitura finală revenind liderului. Criticile le-au lansat Pană şi Fazekaş:Trofin şi-a luat-o în cap, pe principiul că secretarul cu Organizatoricul e socotit al doilea în partid. Dar „noi avem un secretar general“, iar el nu mai recunoaşte un secretar doi, sau trei, sau patru, a zis Fazekaş, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri. Luându-şi avânt, acesta l-a urecheat, fără urmări, şi pe Manea Mănescu pentru linguşirile aduse lui Ceauşescu.

Restanţa „muncii de jos“

La final, Ceauşescu şi-a făcut autocritica în logica lui Dej care plănuise, fără să mai apuce, să-l trimită şi pe el la guvern ca „să înveţe ceva“. „Noi am greşit luând pe Trofin – şi aceasta este chiar şi pentru Iliescu – de la UTC şi aducându-l direct la partid, spunea Ceauşescu în februarie 1971. Noi am discutat ca să stea puţin primul secretar de la UTC la judeţ, că fără a lucra jos în munca de partid nu poţi fi bun conducător de partid“.

Şi ca să înlăture orice dubii asupra puterii sale absolute, Ceauşescu l-a criticat pe Trofin şi pentru că nu s-a străduit să studieze. Deşi şcolile copilăriei şi tinereţii lui Trofin (şapte clase şcoală generală, plus şcoala medie şi şcoala profesională) erau net superioare celor absolvite, pe bune, de secretarul general.

Emil Bobu, un vechil mai bun ca Onescu

În primăvara lui 1972, Ceauşescu a frânt şi ascensiunea altui protejat, Cornel Onescu, pus în fruntea Internelor în locul lui Drăghici. Rezultatele ministerului, printre care infracţionalitate în creştere, nu satisfăceau aspiraţiile liderului. Au fost şi anumite întâmplări determinante în restructurările instituţionale. Bunăoară, înaintea plecării lui Ceauşescu în China, şase români deturnaseră un avion din Oradea la Viena. Socotind Internele „incapabile“, secretarul general a decis atunci trecerea pazei aeroporturilor în subordinea Armatei şi înfiinţarea unor unităţi antiteroriste şi de însoţire a navelor aeriene.

Nesatisfăcut de prestaţia lui Onescu, Ceauşescu l-a trimis de unde-l luase:înalt funcţionar la cadre. Iar după puţină vreme, l-a pus în fruntea judeţului Teleorman.

Un vechil mai bun la Interne a aflat în persoana lui Emil Bobu. Absolvent a şapte clase, după o pregătire juridică „pe puncte“ (un an, la fără frecvenţă), la 23 de ani şi în plin avânt al luptei cu duşmanul de clasă,   moldoveanul era nici mai mult nici mai puţin decât procuror la Procuratora Generală Bucureşti. După ce urmărise şi coordonase cariera lui Bobu de instructor al activiştilor din sectorul juridic şi al organizaţiilor de masă, Ceauşescu l-a trimis pentru stagiul din teritoriu la judeţeana de partid Suceava. Abia după desăvârşirea acestui ciclu, l-a adus la Bucureşti.

La data preluării comenzii Internelor de către Emil Bobu, efectivele trupelor de Securitate numărau 1.542 de ofiţeri, 1.098 maiştri militari şi subofiţeri, 446 angajaţi civili şi 20.905 gradaţi şi soldaţi. Circa 35% dintre aceste cadre active se ocupau de securitatea obiectivelor de importanţă deosebită, paza şi escortarea deţinuţilor pe diferite şantiere de lucru. Ceilalţi îndeplineau misiuni de menţinere a ordinii publice şi paza avutului obştesc ori se instruiau pentru împrospătarea efectivelor amintite.

""