Autor 6981 vizualizări


În secolul al V-lea Imperiul Roman de Apus este în pragul prăbuşirii. Una din numeroasele cauze, dacă nu dintre cele mai importante, o reprezeintă multitudinea de grupuri barbare –goţi, vandali, gepizi, huni, etc. – care trec frontierele şi devastează totul în cale. Nu le putem numi popoare, căci gradul de omogenitate este redus, iar delimitările între ele nu sunt atât etnice cât geografice. Cu timpul societăţile barbare se vor dezvolta sub influenţa romană în state incipiente.

Primele comunităţi sedentarizate complet au fost acelea ale francilor. În 486 Clovis îl învinge pe ultimul guvernator roman din Gallia şi pune bazele monarhiei merovingiene, o entitate politică ce reunea şi alte triburi precum cele ale alemanilor, saxonilor sau bavarezilor. Regatul era condus printr-o alianţă, deloc lipsită de tensiuni, dintre rege, nobilime şi Biserică. Majoritatea populaţiei trăia în condiţii precare şi avea un statut servil, în ciuda diferenţelor care existau mai mult în teorie dintre şerbi şi ţăranii liberi. La acestea se mai adaugă şi distincţiile între teritoriile care au fost şi cele care nu au fost sub stăpânire romană.

751 este anul în care merovingienii sunt detronaţi în favoarea carolingienilor, cu un prim reprezentant în persoana lui pepin. Acesta reuşeşte să dobândească şi legitimitate religioasă ca urmare a acordului cu papa care dobândeste teritoriile ce vor forma statul papal, în urma intervenţiei francilor împotriva longobarzilor. Începe tradiţia regalităţii de sorginte divină, deşi în fapt, regatul încă era asociat dreptului primului-născut şi putea fi supus divizării între moştenitori.

Dar în vremea merovingienilor doar un mic procent, de 2% din ce va deveni Germania reprezenta teritoriu cultivat. În timpul carolingienilor are loc o importantă creştere demografică, datorată nu în ultimul rând despăduririlor care au permis înfiintarea de noi sate. Şi când începe istoria Germaniei? Este foarte greu, dacă nu imposibil de precizat. Poate că cel mai bun mod de a privi lucrurile este printr-o prismă mai vastă, de dimensiuni europene. Germenii se regăsesc în imperiul lui Carol cel Mare, încercarea de “restaurare” a imperiului roman occidental. Carol devine rege în 771 şi anexează Lombardia, Bavaria, Saxonia, creând noi hotare în sud-est. Deşi în teorie imperiul este indivizibil, au existat mereu probleme privind unitatea şi continuitatea structurii statale.

Împărţirea s-a dovedit inevitabilă, prin tratatul de la Verdun din 843 fiind consfinţită fragmentarea între fiii lui Carol. Dar lucrurile nu se opresc aici. Odată cu aspiraţiile nobililor care nu făceau parte din dinastia carolingiană şi cu împărţirile ulterioare, declinul imperiului devine tot mai evident. La finele secolului al IX-lea vaem cinci regate:Francia de vest, Fracia de est, Burgundia de jos, Burgundia de sus şi Italia, dar în posesia carolingienilor mai rămâne doar Francia de est.

În condiţiile unor potenţiale războaie civile şi invazii ale vikingilor, apar noi forme de organizare, ca de pildă ducatele înrudite din Franconia, Saxonia, Bavaria, Suabia sau Lotaringia. Astfel, în regatul francilor din est liderii locali mai puternici îşi unesc forţele pentru a apăra teritoriile sau a contrabalansa influenţa regelui. Când se stinge dinastia carolingiană, în 911, ajunge rege ducele de Franconia, Conrad I, moment considerat de unii ca fiind punctul de plecare al istoriei Germaniei. Acesta încearcă în zadar să suprime ducatele care l-au ales, iar la moartea sa este ales Henric de Saxonia, principiul primului-născut alunecând pe plan secund. Henric îl numeşte pe cel de-al doilea fiu succesor, renuntând astfel al împărţirea moştenirii monarhice, ceea ce a permis fundamentarea unei oarecare organizări de stat.

Totuşi, este mult prea devreme să vorbim despre un “regat al Germaniei”, stat care a fost fărâmiţat până în perioada modernă. Au existat, să zicem, doar nişte încercări de organizare, nişte “proto-Germanii”. Domnia efectivă a lui Henric s-a limitat la ducatele Saxoniei şi Franconiei, prin alte părţi avea o autoritate slabă. Termenul de regnum teutonicum apare mai târziu, în secolul al XI-lea. Despre o identitate germană în vremea lui Otto I, cel care va fi încoronat  în 962 ca împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, putem vorbi cel mult la un nivel de discurs. Chiar şi în evul mediu târziu, organizarea statală unică este ceva extrem de greu de conturat. Drept dovadă, în secolul al XIV-lea întâlnim mult mai des formularea de deutsche Lande (Länder) decât de Deutschland.

Au existat diverse variaţii ale denumirilor, de la regnum Alamannae, regnum Teutonicae până chiar la regnum Romanorum. Între o “Germanie imperială”, conformă cu titulatura oficială, şi “o Germanie regală” există o relaţie complicată, care poate fi trasată cu mult în timp, la complexitatea politică a istoriei popoarelor barbare. Prin urmare, poate că ar fi mai corect să nu vorbim despre istorie, ci despre un fundal istoric, unde originile Germaniei se pierd şi se amestecă împreună cu întreaga evoluţie politică europeană. 

""