Autor 14616 vizualizări


 Ar trebui o carte de dimensiuni generoase pentru a prezenta faptele de arme ale lui Mihai Viteazul și ale trupelor sale. Pe scurt însă, acţiunile militare ale voievodului muntean se prezintă după cum urmează: 

 1594 – Revolta antiotomană; raidurile de pe Dunăre; Șerpătești

La 13 noiembrie 1594, trupele muntene și ungare de sub comanda lui Mihai Viteazul îi atacă și îi măcelăresc pe turcii din București și pe o serie de creditori turci și de alte etnii. Era semnalul începerii luptei antiotomane. Imediat, Mihai a atacat Giurgiul, unde a cucerit și prădat orașul, fără a lua însă cetatea; Târgul de Floci, Hârșova și Silistra, sediul pașei, au urmat în decembrie și ianuarie, în plină iarnă, când turcii nu erau înclinaţi spre a duce lupte. În Moldova, trupele comandate de Ștefan Răzvan și trupe de cazaci au asediat fără succes Tighina și au luat Ismailul în primăvara următoare. Replica otomană a venit în anul următor, din două direcţii: o armată otomană dinspre sud, în direcţia Ruse și o hoardă tătară dinspre vest spre Giurgiu. Intenţia lui Mihai de a-i lovi pe otomani peste fluviu a fost zădărnicită de invazia tătară. După câteva lupte, tătarii au fost spulberaţi la Șerpătești, iar Mihai a trecut fluviul și a atacat trupele otomane la Ruse, în ianuarie, arzând și orașul. Silistra a fost atacată și arsă din nou, alte trupe atacând la Nicopole, Brăila – luată în martie 1595 - , Cernavodă și Turtucaia. Trupe de la Vidin trec fluviul și atacă Craiova, dar valahii trec la rândul lor și pradă în zona Vidin.

1595 – Târgoviște

O dată trupele adunate, aliaţii au pornit spre Ţara Românească. Într-un raport italian apare și ordinea în care au mărșăluit trupele spre Târgoviște: în frunte, voievodul Mihai, cu 1.500 de lăncieri unguri călare și vreo 2.000 de valahi călare, înarmaţi tot cu lănci. Pe lângă aceștia, peste o mie de archebuzieri valahi călare și halebardieri călare; urma pedestrimea de sași și secui, înarmaţi unii cu archebuze și alţii cu lănci. Avangarda aceasta era urmată de 1.200 de călăreţi trimiși de Rudolf, care protejau cele 60 de piese de artilerie și carele cu muniţii. Corpul central era comandat de voievodul moldovean Ștefan Răzvan, cu 1.500 de lăncieri călare, urmat de toate trupele de mercenari. Corpul era flancat de două mii de lăncieri unguri și de o trupă de 200 de cazaci ai unui nobil polon, care călăreau încoace și încolo, acţionând probabil pe post de cercetași. Ariergarda era comandată de principele transilvănean Sigismund, în fruntea a cinci mii de lăncieri, în rândurile cărora erau stindardele lui Rudolf și ale principelui. În spate se afla trenul de bagaje cu 3.000 de căruţe și șase steaguri de pedestrași. Părăsiţi de Sinan, soldaţii turci din Târgoviște, chiar dacă erau apăraţi de palisade și șanţuri, au început să fugă spre București, fugarii fiind interceptaţi în număr mare de cavaleria aliată și măcelăriţi. În oraș au rămas puţini turci, astfel că aliaţii nu au avut probleme în a captura orașul și a intra în urmărirea turcilor, după executarea celor capturaţi.


1595 – Giurgiu

Marșul spre Dunăre i-a avut din nou pe valahi în avangardă, cavaleria fiind protejată pe flancuri de infanterie. Corpul central era comandat de domnul Moldovei, apărat pe flancul drept de infanterie, iar pe cel stâng de cavalerie. Ariergarda comandată de Sigismund avea în centru cavaleria, iar pe flancuri infanteria. În spate, trenul de bagaje și oamenii care nu aveau rol militar. Aliaţii au intrat în urmărirea armatei otomane, pe un drum relativ anevoios, Sinan tăind podurile în retragere. Aliaţii au ajuns la Dunăre, unde au găsit câteva mii de turci care păzeau o mulţime de robi români și multă pradă. În cetate erau 600 de pedestrași, iar Sinan cu restul trupelor trecuse deja fluviul. Atacul aliaţilor a fost rapid și violent, astfel încât mulţi turci au luat-o la fugă peste pod, alţii au sărit în apă pentru a se salva, cei rămași fiind căsăpiţi în număr mare. Robii au fost eliberaţi, soldaţii au luat pradă bogată, iar luptele au continuat sub tirul artileriei din cetate, apărătorii fiind pe pod, întăriţi permanent de contingente trimise de Sinan. În cele din urmă, după pierderi grele, turcii au fost alungaţi în celălalt capăt al podului, acesta fiind rupt pe o distanţă sigură de către aliaţi. Artileria aliată a fost adusă aproape, pentru a lovi zidurile cetăţii, iar trupele de infanterie au asaltat zidul în câteva locuri. În cele din urmă, o bucată din zid a căzut, iar trupele italiene și câteva unităţi ungare, profitând de breșă, au atacat și au pătruns în cetate. O galeră în care încercau să se salveze o parte din apărătorii cetăţii a fost și ea capturată, iar celelalte alungate de către artilerie. În primăvara anului 1596, 1.080 de haiduci din Ţara Românească au atacat și ars Babadagul, omorând mulţi turci și făcând o pradă bogată. Au rămas însă în zonă pentru a prăda mai mult, astfel încât au fost atacaţi de turci și nimiciţi, cauzând dușmanului însă pierderi de circa șase ori mai mari, după una dintre sursele vremii.

1599 – Șelimbăr

 După abdicarea principelui transilvănean Sigismund Báthory/Báthory Zsigmond, ţara a rămas sub conducerea vărului său, cardinalul Andrei Báthory/Báthory András, un partizan al politicii polone de pace cu otomanii. Noul principe nu putea fi acceptat nici de imperiali, nici mai ales de Mihai, care s-a pregătit de campania care să-l înlăture pe cardinal de la conducerea Transilvaniei. Trei armate se pregăteau de fapt pentru aceasta: cea a generalului imperial Basta, cea a magnatului transilvănean Bocskay – care dorea coroana transilvană pentru sine - și cea munteană. Mihai s-a mișcat cel mai repede, pătrunzând cu două corpuri de armată în Principat. Armata cardinalului, adunată în grabă și incomplet, număra înspre 9.000 de oameni și 45 de tunuri, mult sub numărul armatei muntene. Chiar înainte de luptă, 600 de mercenari cazaci au trecut în tabăra lui Mihai. Chiar și așa, armata voievodului avea circa 20.000- 24.000 de oameni și 90 de tunuri. În linia întâi valahă erau pedestrași, pe flancuri polonezi, în centru alţi pedestrași cu lănci și moldoveni, în spatele lor secui, apoi voievodul cu 3.000 de pedestrași și 2.000 de călăreţi. După un atac iniţial transilvănean, care a distrus prima linie de pedestrași, cavaleria polonă și cazacă a lui Mihai a respins cavaleria ardeleană, apoi armata cardinalului a fost spulberată. Fugind de la locul bătăliei cu doar câţiva oameni loiali, cardinalul a fost prins și decapitat de patru ţărani secui, după unele surse. Mihai Viteazul devenea stăpânul Transilvaniei, exercitând însă puterea în numele împăratului german Rudolf.

1600 – Moldova

Tensiunile erau în creștere între Mihai Viteazul și Moldova lui Ieremia Movilă, supusă polonezilor, în relaţii foarte bune cu otomanii și „gazdă” a lui Sigismund Báthory. În perspectiva continuării războiului antiotoman, spatele aliaţilor ar fi fost compromis grav de către moldoveni, cu ajutor polonez. Pentru Mihai, era și un bun prilej de a-și mulţumi trupele de mercenari și de a lovi în polonezi, trădătorii cauzei creștine. În mai 1600, trupele lui Mihai trec în zona Trotuș, în zona Bucovinei și dinspre Muntenia. În total, 17.000 de oameni, dintre care 5.000 de haiduci, 8.000 de pedestrași din care o parte secui, 2.000 de moldoveni, 2.000 de unguri și 600 de cazaci. Trupele – inclusiv poloneze – trimise împotriva armatei valahe sunt înfrânte și domnul moldovean este nevoit să se retragă la Hotin, unde Mihai va lăsa o trupă de 3.000 de oameni pentru a se asigura că nu poate scăpa. Movilă a reușit totuși să treacă Nistrul în Polonia, Hotinul rămânând însă cu o garnizoană poloneză.

1600 – Mirăslău

După ocuparea Transilvaniei, era probabil doar o chestiune de timp până ar fi izbucnit revolta nobilimii transilvănene, nemulţumită de politica dusă de voievodul român, și aţâţată de puterile din jur. Alături de Mihai rămâneau câţiva magnaţi transilvăneni, dar alţii, care luptaseră în trecut alături de el, se aflau în tabăra opusă. Nobilimea și trupa lui Basta (6.000 de soldaţi profesioniști) aveau împreună doar 12.000 de pedestrași și 6.000 de călăreţi, armata lui Mihai fiind aproape dublă ca număr – după surse, 20.000 pedestrași și 12.000 călăreţi! Poziţia ocupată de aceștia, pe un loc înalt și întărit deasupra Mureșului, înclina clar balanţa înspre o victorie valahă încă de la început. Știind că nu are cum să atace poziţia valahă, Basta a ordonat o retragere simulată, spre stupefacţia nobililor unguri, care nu acceptau așa ceva. Stratagema a funcţionat însă în cele din urmă, cavaleria lui Mihai pornind în urmărirea falsei retrageri, fiind spulberată de cavaleria grea sileziană a lui Basta, poziţia de pe deal fiind compromisă și distrusă de atacul aliat, soldaţii lui Mihai intrând într-o panică totală. Pierderile armatei muntene au fost foarte mari, voievodul valah reușind să adune după bătălie doar circa 12.000 de oameni. Transilvania era însă pierdută.

1600 – Pierderea Moldovei și campania polonezilor în Muntenia

 Mihai a ajuns cu rămășiţele armatei sale la Brașov, unde s-a întâlnit cu trupele muntene aduse de fiul său. După o luptă cu trupele săsești, muntenii încep să se retragă spre sud, fiindcă aveau vești că armata poloneză coboară spre sud prin Moldova. După ce învinseseră trupele ușoare ale lui Mihai rămase în Moldova, polonezii se aflau la începutul lui octombrie la Focșani, gata să treacă graniţa în Muntenia. La 10 octombrie este ocupat Buzăul, apoi trupele poloneze avansează spre Ploiești. Mihai l-a trimis pe Baba Novac să oprească avansul inamicului, dar fără succes. Atacul de la Năieni din 12 octombrie asupra polonezilor nu are niciun efect. Alte lupte au loc la Ceptura, în 14 și bătălia decisivă, în 20, la Bucov, pe Teleajen, între armata poloneză de 24.000 oameni și trupele lui Mihai, însumând probabil 15.000 de soldaţi. După o luptă crâncenă de câteva ore, Mihai se retrage cu pierderi grele spre Craiova, unde spera probabil să poată organiza o rezistenţă eficientă, mai ales că și otomanii debarcaseră la Giurgiu și se răspândeau prin ţară. O trupă otomană de câteva mii de oameni a fost înfrântă la sud de Craiova, iar în noiembrie, Mihai ajunge la Curtea de Argeș, unde armata sa este înfrântă din nou de către polonezi, la 25 noiembrie, de această dată fiind abandonat de toţi boierii care îi mai rămăseseră fideli. Peste câteva zile, domnul muntean era în Transilvania, cu o mică gardă de mercenari, pe drumul spre Praga, pentru a discuta din nou cu împăratul Rudolf.

1601 – Guruslău

Ultima bătălie a voievodului muntean a fost victoria de la Guruslău/Gorăslău, din august 1601, alături de inamicul său care îi era paradoxal aliat, Giorgio Basta. Cu toate că armatele celor doi numărau laolaltă între 20.000 și 25.000 de oameni, plus 6 tunuri, faţă de cea a lui Sigismund Báthory, de 30.000-35.000 de oameni (printre care câteva mii de turci și tătari), care avea și 42 de tunuri. Cavaleria nobiliară maghiară a atacat poziţiile aliate, dar a fost respinsă, cu pierderi importante, de către infanteria imperială cu arme de foc, contraatacul fiind dat de voievodul muntean și cavaleria imperială. Sigismund a pierdut circa o treime din armată și s-a refugiat în Moldova, dar a revenit o lună mai târziu, ajungând din nou principe al Transilvaniei până în anul următor. La scurtă vreme după victorie, aflându-se inexplicabil fără armata proprie în tabăra aliată, Mihai Viteazul a fost asasinat la ordinul expres al lui Basta, de către un grup de mercenari valoni. Doar capul i-a fost recuperat de susţinătorii săi și dus la mănăstirea Dealu, unde se află și astăzi.

Acest text este un fragment din articolul „Armata şi campaniile militare ale lui Mihai Viteazul”, apărut în Historia Special nr. 21, disponibilă şi în format digital pe paydemic.com

Citeşte aici în format digital: