Autor 5557 vizualizări


Expediţie iniţiată de Papalitate împotriva otomanilor, cu participarea domnului Ţării Româneşti,  Vlad Dracul(1437 – 1442;1444 – 1447), şi voievodului Transilvaniei,  Iancu de Hunedoara (1441 – 1456).

Curând după ce s-au despărțit sus-numiții seniori de căpitanul suprem, domnul Țării Românești, ce se afla tăbărât cu corturi și pavilioane pe țărm, trimise la el ca să-i dea de știre că, la o zi de drum navigabil cu vânt prielnic de la acel loc, se afla o cetate de patru ori mai mare decât castelul Turcan, într-o insulă mare și care se numea Giurgiu. Și se putea merge până acolo, pentru a o împresura sau a o lua cu asalt, fără vreo primejdie din partea turcilor.

Iar aceștia, după ce au fost întrebați, au răspuns că părerea lor era aceasta:că, pentru binele creștinătății, cardinalul și căpitanul burgund să se ducă la cererea domnului românilor să împresoare și să cucerească acea cetate a Giurgiului. Și au spus că pentru îndeplinirea acestora, domnul românilor pusese să fie aduse două bombarde mari.

[…]A doua zi ei au ajuns în insula Giurgiului, unde era o cetate foarte puternică, pătrată, cu patru laturi lungi de zid și la colțul fiecărei laturi era câte un turn foarte mare, cu totul pătrat. […]Și chiar în acea noapte, el a pus să fie dată jos bombarda care era pe galera sa și să fie târâtă de mulțimea de ostași, pe tălpi de sanie până în fața acelei cetăți. Dar pentru a pune la adăpost bombarda, a pus să se încheie mari apărători din gratii. Și în timpul acelei nopți s-a pregătit totul pentru a se putea trage și porni la treabă a doua zi, în zorii zilei, și a poruncit tunarilor să tragă între turn și zid, drept în inimă.

Așadar când s-a luminat de ziuă îndeajuns pentru a putea ochi cetatea, acea bombardă și-a început isprava;ghiulelele sale șerauț din piatră de Brabant, ușoare și puțin rezistente. Și a bătut drept în locul unde poruncise căpitanul, adică între turn și zid;și s-a fărâmițat piatra [făcându-se]pulbere, răspândind multă vreme foarte mult fum și într-atâta încât nu s-a mai văzut câtva timp nici turnul, nici zidul. S-a crezut că acea piatră a străpuns până dincolo, drept care printre oamenii noștri s-a ridicat mare chiot. Când s-a risipit norul de praf s-a văzut între zid și turn o mare crăpătură. Atunci s-a crezut ca lucru sigur că piatra fusese pricina. Adevărul era că nu [piatra]făcuse aceasta, ci turnul căpătase această crăpătură de când fusese clădit și se depărtase de latura zidului. Căci turnurile erau toate masive [având]mai bine de douăzeci și patru de picioare înălțime.

Creștinii totuși, crezând că piatra făcuse această spărtură, au încărcat din nou bombarda și au pus-o să bată tot în locul dintâi. Și s-a făcut tot atâta puzderie de praf ca și la lovitura dinainte;după ce s-a risipit, fiecare spunea că, într-adevăr, spărtura e mult mai mare ca înainte. Și a reînceput acel chiot care a ajuns până la urechile domnului Țării Românești, care a întrebat ce s-a întâmplat. I s-a spus că bombarda celor din galere făcea minuni și că după vreo două sau trei lovituri ea va dărâma unul din turnuri. În urma acestor vești, a încălecat și a venit în această parte ca să vadă cum stă lucrul. Și atunci, ca unul căruia îi aparținea acea cetate (căci o făcuse tatăl săuși el fusese în ea de mai multe ori și totuși nu luase niciodată seama la spărtură) când a văzut-o a fost și el de părere că într-adevăr era făcută de bombardă. De aceea a rugat să binevoiască să o încarce din nou și să tragă din ea în fața lui. Și atunci seniorul Wavrin, cum era ora prânzului și nu mâncase încă în acea zi, a spus domnului Țării Românești:„Eu încredințez bombarda și tunarii în mâinile voastre;puneți-o deci să tragă după placul vostru, căci eu mă duc să prânzesc pe galera mea“. Și a luat cu el pe domnul Regnault de Comfideca să mănânce [cu el].

Curând după aceea, domnul Țării Românești a pus să se încarce bombarda și să tragă după placul său. După această lovitură, când s-a risipit norul de praf, i s-a părut și lui că acea spărtură e mai lungă ca înainte și chiar că turnul se aplecase. De aceea a pus să fie încărcată și mai mult și să se mai tragă încă o lovitură și se părea că spărtura crește mereu și că turnul se apleacă din ce în ce mai mult.

Și atunci domnul Regnault de Comfide, care prânzea cu seniosul de Wavrin, îi spuse:„Acest român va pune bombarda noastră să tragă atât de des până va plesni;ar trebui să trimitem vorbă acolo să o lase să se mai răcească și să nu mai tragă până nu vă veți reîntoarce“. Dar mai înainte ca trimisul să fi putut sosi, românul a mai pus iar să tragă și au plesnit două din cercurile bombardei care au ucis pe doi galiongii, oameni de ispravă și bărbați viteji în felul lor, care mult au fost plânși și căinați. Când au aflat vestea aceasta, amintiții Wavrin și Comfide au fost tare supărați. Dar comitele galerei le spuse că dacă nu s-au rupt decât două cercuri și doagele nu sunt stricate, el o va aduce iarăși în bună stare.

Curând după-masă, s-au dus Wavrin și Comfide să vadă bombarda. Dar domnul Țării Românești se și înapoiase la cartierul său din tabără pentru a porunci să tragă și cu [cele]două bombarde foarte mari pe care le adusese […] Și nu știau tunarii să ochească [?]cetatea, astfel că pietrele treceau întotdeauna pe deasupra.

Văzând seniorul de Wavrin așadar că bombardele românilor nu aduceau nici o vătămare acelei cetăți, s-a întâlnit cu acel domn al Țării Românești și i-a spus așa:«Cu ajutorul bombardelor voastre nu vom cuceri noi această cetate și ne este cu neputință a o cuceri decât doar în chipul în care am cucerit castelul Turcan. Și mi se pare mie, din parte-mi, că ar fi nimerit ca fiecare să facă legături de surcele și să aducă atâta lemn cât va putea;și acesta să fie aruncat, ferit de vânt, pe lângă ziduri și turnuri cât se poate de sus și apoi să i se dea foc pentru ca flacăra să pătrundă în cetate». Acest sfat a fost primit de toți, și de români și cei de pe galere. S-a poruncit neîntârziat ca fiecare să aducă lângă zidul cetății atâtea legături de surcele și alte lemne cât va putea.

[…] Dar, din focul pe care l-au aruncat în coșuri s-a aprins vălvătaie atât de mare în mijlocul lemnelor, încât flacăra a zburat până la gherete care s-au aprins și focul a înaintat și mai mult și a pătruns în cetate și în turnurile care erau acoperite cu lemn și s-a întins mai departe decât ar fi voit turcii. Aceștia, cu apa pe care se duceau să o aducă de la poarta dinspre șanț, se sârguiau mult să stingă focul și pușcașii și arbaletierii își făceau prea bine datoria de a nu-i lăsa.

Subașul, când a văzut că apărarea prin luptă nu le-ar folosi la nimic și că până în cele din urmă ei nu vor putea scăpa și vor fi toți morți și prinși, atâta s-a tocmit cu domnul Țării Românești încât i s-au predat, cu condiția să le cruțe viața și puținele lucruri pe care le aveau în cetate;și l-a rugat să binevoiască să înceteze tragerea pentru ca să poată stinge focul și să-i predea cetatea nevătămată și întreagă.

Domnul Țării Românești care dorea mult ca cetatea să rămână nevătămată și să nu fie arsă, luă ca ostatici, drept chezășie a acestui lucru, pe acel subașiu împreună cu treizeci din turcii cei mai buni. Apoi a venit la domnul Regnault de Comfide care punea să tragă din plin împotriva celor care voiau să stingă focul. Și i-a spus că, pentru Dumnezeu, să înceteze tragerea și aruncarea de ghiulele, căci turcii i s-au predat cu condiția să le cruțe bunurile lor și viața lor, drept care el a și primit ca ostatici pe subașiul cetății și treizeci de turci. Și a spus de mai multe ori:„pentru Dumnezeu, lăsați să se stingă focul pentru ca cetatea mea să nu fie arsă;căci este cea mai puternică cetate care se află pe Dunăre și care ar putea să facă cel mai mare rău tuturor creștinilor de pe aci, dacă ea ar fi în mâinile turcilor. Căci atunci când turcii vor să facă incursiuni în țara Românească sau în Transilvania, ei trec împreună cu caii lor pe această insulă de aci ei pe podul castelului care este pe brațul râului ce pătrunde în Țara Românească. Și ei cutreieră toată țara și cară cu ei pe acolo tot ce au prădat. Așa că românii, când îi urmăresc pentru a-și redobândi lucrurile lor, nu le pot face nici un rău din cauza acelei cetăți. Dar atunci când turcii treceau dincolo, prin râu, românii întotdeauna îi ajungeau din urmă și îi loveau în spate, ucigându-i și luând pe mulți din ei în prinsoare“.

Atunci domnul Țării Românești a dat pinteni calului;și a alergat la cardinal, căruia i-a povestit lucrul în același chip cum îl povestise domnului Regnault de Comfide, mai spunând pe deasupra cardinalului:„Dacă îmi pot redobândi întreaga cetatea mea, pe care tatăl meu a pus să o ridice, atunci chiar și femeile din Țara Românească, cu furcile lor de tors, vor fi în stare să recucerească Grecia“. Dar celor care îl auzeau li se părea într-adevăr că el nu lua seama la ce spunea, decât numai doar ca să-și poată recăpăta cetatea nevătămată și întreagă. Căci el mai spunea că nu se afla nici o piatră în acea cetate care să nu fi costat pe tatăl său șcâtț un bolovan de sare, care se scoate din stâncile din Țara Românească cum se scoate pe aci pietrișul din cariere. 

Așadar cardinalul a poruncit să se stingă focul și să fie înapoiată cetatea domnului Țării Românești care a fost foarte bucuros [de aceasta].

 

 

[Extras din Călători străini despre Țările Române, vol. I]