Autor 17590 vizualizări


După intrarea în război a României, mulţi soldaţi, în majoritate ţărani care veneaudirect de la brazdă au fost făcuţi prizonieri după cumplitele bătălii din Carpaţi şi din Muntenia, în lunile octombrie şi noiembrie 1916. Primii prizonieri români au ajuns cu trenul  în Alsacia-Lorena în ianuarie-februarie 1917. Lipsiţi de hrană, mulţi dintre ei erau deja morţi iar supravieţuitorii-infometaţi. Foametea, frigul, tratamentul care le-a fost aplicat au fost cauzele exterminării în masă a prizonierilor români în taberele de concentrare din Alsacia şi Lorena.


-Profesor de istorie la Universitatea din Strasbourg
-Colonel.
-A făcut războiul din Indo­china şi războiul din Algeria.
-A devenit profesor de istorie în momentul în care a părăsit serviciul activ al armatei şi s-a preocupat în mod special de soarta prizonierilor români în Alsacia, despre care a făcut un studiu istoric.
-Este autorul a zeci de cărţi şi studii istorice.
-Colaborator constant al revistelor de istorie din Franţa.
-A decedat în 2007.


Calvarul alsacian
La începutul Primului Război Mondial, trupele germane au defrişat o parte din pădure la vest de Soultzmatt pentru a construi adăposturi şi instalaţii militare. La 500 de metri nord de capelă li aproape de hanul din locul numit Gauchmatt, germanii au ridicat o tabără militară. Situată într-un luminiş, această tabăra numita Kronprinzlager este înconjurată de sârmă ghimpată. Este utilizată de trupele germane care vin aici să se odihnească la fiecare 3 săptămâni prin rotaţie, după ce au fost angajate pe frontul franco-german din Vosgi. Acest front este stabilizat la 10 km vest de Soultzmatt după bătăliile din iunie 1915 de la Hilsenfirst şi cele din iulie 1915 de pe Linge. Tabăra de la Kronprinz este ocupată în permanenţă de 500 de soldaţi germani şi două baterii de baloane captive. Este camuflată pentru a nu fi reperată de aviaţia franceză. Un comandament local (Ortskommandantur) este instalat la Soultzmatt  pentru a dirija pasajul şi cantonamentul trupelor germane. În localitate sunt cantonate un detaşament de poliţie şi o companie de infanterie care ocupă şcoala de băieţi, depozite rechiziţi­onate şi cele două uzine de textile. La începutul lui 1917, pe un frig pătrunzator, locuitorii din Soultzmatt văd sosind soldaţii români extenuaţi şi slabi ca nişte umbre. Escortaţi de soldaţi din Landsturm, cu baionetele la ţeava puştii, prizonierii vin pe jos de la Rouffach. Cea mai mare parte dintre aceştia sunt dirijaţi spre tabăra de la Val du Platre, iar aproximativ 20 dintre ei sunt adăpostiţi provizoriu într-o uzină de textile. "Copii satului aruncă, din când în când, câte un colţ de pâine sau câte un cartof prin crăpăturile zidurilor. Ordinele vin, inexorabile, şi copii sunt alungaţi. Unul dintre ei, care se obstinează este luat la palme de un ofiţer şi o ia la fugă urlând. Puştii vor continua să ascundă cartofii sau pâinea uscată în crăpăturile din zid. Cei mai epuizaţi dintre romani, cei care zac în spatele coloanelor zgârmă cu pietre pentru a lărgi aceste crăpături. Unul dintre ei, pe care îl voi vedea până la capătul eternităţii scoate din ascunzătoare un cartof crud  pe care îl roade cu înghiţituri zgomotoase" (Benjamin Vallotton, Les prisonniers roumains en Alsace, in Alsace française, 5 -12 octombrie 1930,   p 334)

Conform marturiei lui Leon Nicollet născut în 1905 la Soultzmatt şi ai cărui părinţi au făcut parte dintre cei 30 de membri ai personalului civil alsacian ce lucra în tabără, la începutul lui 1917 nu mai sunt decât maxim 70 de prizonieri romani. Efectivele sunt completate în urma deceselor. Ei sunt cazaţi în cele două barăci din exteriorul taberei. Aceste barăci sunt încă neterminate la începutul lui 1917, sunt reci şi umede. Prizonierii sunt supravegheaţi de un detaşament special de 15 gardieni şi încadraţi pentru munci de şefi de echipă civili şi de un pădurar. Acesta din urma este cazat împreună cu familia în cabana de la Val du Platre, lipită de capelă. Prizonierii români sunt constrânşi la munci grele:tăierea lemnelor pe pantele masivului Schimberg, în sudul taberei. Primesc o hrană insuficientă. Bieţii soldaţi români mor de epuizare şi de foame. Tatăl lui Leon Nicollet, care este şef de echipă, încadrează 15 prizonieri români în lucrările de întreţinere a căii ferate, tăierea lemnelor şi curăţirea taberei.

Morţii se îngropau Duminica
Prizonierii sunt supravegheaţi în timpul lucrului de soldaţii germani înarmati cu puşti şi baionete. Tatăl lui Leon le aduce de mâncare în rucsac, pe care le-o dă pe ascuns de gardieni, însă este insuficientă ca să îi ajute să supravieţuiască. Prizonierii sunt adesea loviţi fără motiv de către gardieni. Leon Nicollet a remarcat ca soldaţii români poartă o uniformă gri albăstruie cu lisieră roşie sau verde la guler, însă cel mai adesea sunt în zdrenţe. Unii dintre ei sunt desculţi sau cu picioarele învelite în carpe. Veşmintele sunt deşirate şi prizo­nierii sunt adesea nevoiţi să recupereze îmbrăcămintea celor morţi. Românii sunt foarte slăbiţi iar gardienii, care estimează că nu mai sunt capabili să evadeze din cauza slăbiciunii fizice,   îi supraveghează de bine de rău. (...)

Încă de la sosirea lor la Val de Platre, prizonierii români, epuizaţi şi înfometaţi, rezistă cu greu la frig şi oboseală. La început, morţii sunt plasaţi  în sicrie şi depuşi la capelă. Înmormântările au loc duminica. Fiecare sicriu este condus de 4 prizonieri români şi ia drumul capelei  pentru a ajunge la locul numit Grienling, la 500 de metri sud de Soulzmatt, pe un teren comunal situat lângă cimitirul satului. Odată groapa săpată, purtătorii fac un cerc în jurul sicriului sub suprave­gherea gardienilor. Un soldat român ia cuvântul pentru a recita slujba de îngropăciune şi pentru a vorbi despre viaţa defunctului. Nu putem afirma că prizonierii români  ar fi profitat de aceste îngropăciuni pentru a intona imnul naţional "Trăiască Regele". Copii din sat profită de aceste înmormântări pentru a se apropia de prizonieri, iar aceştia îşi duc mâinile la spate pentru a primi bucăţi de pâine sau câte un cartof fiert. Câteodată copii sunt bătuţi de gardieni pentru că dau de mâncare prizonierilor.

În acte, se murea de stop cardiac
Începând cu luna martie a anului 1917, cadavrele prizonierilor români nu mai sunt coborâte exclusiv duminica ci în fiecare zi  şi uneori de mai multe ori pe zi, de 5 ori pe 11 martie 1917, de 5 ori pe 24 martie. Conform listei stabilite de subprefectul (kaiserliche Kreisdirektor) din Rouffach-Guebwiller pe 14 decembrie 1917, 142 de soldaţi români mor şi sunt îngropaţi la Soultzmatt  între 4 februarie şi 8 mai 1917:17 în februarie, 73 în martie, 48 în aprilie şi 4 în mai. Unii prizonieri români sunt îngropaţi  în cimitirul militar pe care germanii l-au creat la Val du Platre pentru soldaţii germani, din motive necunoscute. Conform avizului (Mitteilung) adresat Ortskommandaturii de la Soultzmatt pentru fiecare dintre decesele prizonierilor români înhumaţi la Val de Platre, Feldwebnel-Leutnant Baller declara că soldaţii români au decedat pur şi simplu în urma unui stop cardiac! În realitate, prizonierii de război români mor de foame, de frig, şi din cauza proastelor tratamente. Populaţia alsaciană este convinsă ca exterminarea soldaţilor români este deliberată. Benjamin Valloton evocă reflecţiile gardienilor germani la adresa prizonierilor români:"Cine i-a obligat să declare război? Noi facem doar ce ni se spune!...". "Slăbănogii ăştia au îndraznit să ne atace pe la spate? Nu vi se pare abominabil, nu simţiţi insulta?".
Locuitorii din Soultzmatt au observat că atunci când morţii români sunt coborâţi în sat pentru a fi îngropaţi, purtătorii sicriului se opresc pe drum la Capelă într-un loc unde sunt depuse gunoaiele satului şi caută cu înfrigurare, în ciuda insultelor şi a loviturilor din partea gardienilor, să recupereze ceva de mâncare printre resturi. Smulg iarba ca să o mănânce cu aviditate. Acest comportament al soldaţilor români spune multe în ceea ce priveşte starea lor de subalimentare. Locuitorii din Soultzmatt, din fericire numeroşi, depun pâine şi mâncare consumabilă printre gunoaie pentru ca prizonierii să o poată găsi a doua zi, trecând pe-acolo. În afara copiilor, nimeni nu îndrăzneşte să le dea mâncare în mod direct, de teama germanilor. Martori oculari i-au povestit în 1919 lui Max Dollfus, preşedinte al comitetului alsacian al mormintelor româneşti, că soldaţii români au murit de foame în timp ce resursele ce le erau destinate erau consumate de gardienii lor în hanul de la Gauchmatt, vecin cu cimitirul actual. 27 de familii din Soultzmatt, a căror listă este conservată în arhivele municipale, au contribuit prin donaţiile lor în hrană la supravieţuirea unora dintre aceşti prizonieri de război. (...)

O poveste cu final fericit
Un caz particular merită să fie citat în tabăra de la Val de Platre pentru a arăta că populaţia alsaciană nu a fost insensibilă la martiriul prizo­nierilor români de război, în ciuda riscurilor certe de represalii într-un sat în care erau cantonaţi sute de soldaţi germani. Într-o noapte de martie sau aprilie 1917, pe la orele 22, mama lui Ernest Nicollet şi-a trezit fiul. Era înspăimântată deoarece un prizonier român bate la geam. Este vorba despre un soldat originar din Oltenia, departamentul Călăraşi, la 50 km sud de Bucureşti, aproape de Dunare. Soldatul Solomon Coconaşu, în vârstă atunci de 35 de ani, reuşise să iasă din barăcile din tabăra de la Val de Platre. A coborât spre primele case din sat şi a bătut la geamul casei locuite de părinţii lui Ernest Nicollet (născut la Soultzmatt în 1897), pe strada Preoţilor, în capatul vâlcelei străbătute zilnic de convoaiele mortuare. Purtându-şi camarazii decedaţi la cimitirul de la Grienling, el a reperat cu siguranţă itinerariul ce l-a condus spre sat şi, mânat de foame, a riscat să coboare şi să ceară de mâncare pentru a nu muri de foame. După ce a verificat că nu mai e nimeni pe stradă, familia Nicollet l-a primit în casă. Soldatul român cunoştea câteva cuvinte în limba franceză şi a angajat o conversaţie foarte limi­tata cu dl Nicollet. Fiul său, Ernest, care, 70 de ani mai târziu ştia încă cele câteva cuvinte în limba română pe care le-a învăţat de la Coconaşu, îşi aminteşte că mama sa a încălzit în seara aceea un rest de cina pentru a-i da să mănânce soldatului român. După ce a mâncat şi s-a odihnit lângă foc, Coconaşu s-a întors în tabără cu un rucsac plin cu alimente. Din acel moment, el a continuat să iasă din tabără  de câte două-trei ori pe săptămână pentru a mânca la familia Nicollet, ceea ce îi va permite să supra­vieţuiască şi să se întoarcă în patrie. A profitat cu siguranţă de neglijenţa gardienilor germani, care se amuzau seara la han.  Ceea ce îi uimeşte pe membrii familiei Nicollet este faptul că Coconaşu le săruta mâinile în semn de mulţumire de fiecare dată când vine la ei. O singură dată, este însoţit de un camarad, care de altfel va muri câteva zile mai târziu. Coconaşu, care are şansa şi curajul să iasă din lagăr fără să trezească suspiciunea  gardienilor, va păstra discreţia ştiind că familia Nicollet îşi riscă viaţa pentru gestul de umanitate pe care îl face.

Când prizonierii români sunt transferaţi, Coconaşu cere adresa familiei Nicollet. Din precauţie, aceasta preferă ca prizonierul să o lase pe a sa. La 6 iulie 1919, familia Nicollet scrie pe adresa indicată în România. Abia în primăvara lui 1921 primeşte un răspuns de la Coconaşu, o scrisoare datată 18 aprilie 1921. Solomon Coconaşu se întorsese în ţară, sănătos, şi îşi regăsise familia. "Îmi aduc aminte cu o mare emoţie de orele călduroase pe care le-am petrecut la voi şi vă mulţumesc pentru primirea pe care mi-aţi făcut-o". El va semnala autorită­ţilor române adresa binefăcătorilor săi. Familia Nicollet va primi o scrisoare de mulţumiri redactată la 28 noiembrie 1924, la cererea Reginei Maria, de către doamna sa de onoare, Simone Lahovary, care a adaugat o fotografie cu dedicaţie din partea reginei. Familia Nicollet va păstra cu religiozitate acestă scrisore  care merită să fie citată:"Doamna, Majestatea Sa regina, aflând întregul devotament cu care v-aţi ocupat de nefericiţii noştri prizonieri români în timpul războiului, mă însarcinează să vă spun cât de impresionată a fost de bunătatea voastră şi vă adresează întreaga sa recunoştinţă. Majestatea sa va trimite alăturat portretul său în costum de încoronare şi speră că îl veţi păstra în amintirea României pe care nu o cunoaşteţi, dar pentru care aţi făcut atât de mult". Miercuri, 9 aprilie 1924, regele Ferdinand şi regina Maria sunt oaspeţii Alsaciei şi vin să se reculeagă la Val de Platre, primiţi de generalul Berthelot, fostul şef al Misiunii militare franceze în România între 1916-1918. După inaugurarea monumentului, regina Maria depune, la picioarele marii cruci din cimitir, o imensă coroană de trandafiri şi, parcurgând aleile ce separă mormintele, depune pe fiecare mormânt câte un buchet de garoafe roşii şi albe, pe care i le întind  tinere alsaciene (...)