Autor 14407 vizualizări


Războiul de întregire din anii 1916 - 1919 oferă spre studiu o problematică vastă, care nu este încă în totalitate elucidată, cu toată impresionanta producție editorială ce i-a fost rezervată. Dacă temele referitoare la principalele evenimente politico-militare interne, în conexiune cu cele internaționale, s-au bucurat, în decursul anilor, de studii temeinice, exista încă evenimente și aspecte neclarificate pe deplin.

Între acestea din urmă se înscrie și regimul prizonierilor români capturați de trupele bulgare pe frontul din sudul și sud-estul României în Campania anului 1916, în special în luptele din Dobrogea (august-noiembrie 1916) și în timpul “Bătăliei Bucureștiului” (noiembrie 1916).

Tratamente inumane

Sursele de arhivă cercetate evidențiază că numărul prizonierilor români în Bulgaria a fost de 21.187, din care 998 ofițeri și 20.189 grade inferioare (subofițeri, gradați și soldați). Calvarul lor începe cu executarea de marșuri lungi și istovitoare, sub escorta și în mare parte pe jos, și internarea în tabere și lagăre, ca cele de la Razgrad, Sofia, Radomir, Tulov (Gorni Pancerevo), Kirdjali, Hascov, Pirin-Planina ș.a., unde au suportat lipsuri și servituți de tot felul, precum foamea, frigul, izolarea de lume, executarea de diferite munci, lipsa asistenței medicale etc.

Despre astfel de privațiuni chinuitoare și regimul dur suportat de prizonierii români în timpul captivității în Bulgaria vorbesc o serie de documente de arhiva (rapoarte, memorii, declarații) și unele lucrări memorialistice. În Memoriul pentru expunerea pagubelor fizice, materiale și morale suferite din cauza tratamentului neomenos în prizonieratul bulgar - tratament ieșit cu totul din prevederile Convenției de la Haga, adresat Direcției executării tratatelor din Ministerul Afacerilor Externe, locotenentul de rezervă Ionescu N. Hristodor declara:

„Am luat parte la Campania anului 1916 ca sublocotenent de rezervă în Regimentul 2 Grăniceri. În luptele de la Turtucaia am fost făcut prizonier de către trupele bulgare (24 august 1916). Purtat prin lagărele Razgrad, Tulov și Kirdjali am suferit cele mai chinuitoare privațiuni de hrană, apă și chiar aer, uneori.  Dar aceste suferințe, a căror suportare apasă greu asupra noastră și ne condamnă la o pieire mai apropiată sau mai târzie, au atins culmea în chiar prima iarnă a robiei noastre, când pe lângă suferințele fizice și pagubele materiale, am avut de suportat și grele prejudicii morale.

Și în timpul lunii noiembrie 1916 am fost scos din lagărul Kirdjali și dus într-un grup de vreo sută alți ofițeri, mai spre sud tot mai adânc în Munții Rodopi, lângă un sat turcesc, Seremetli. Aici, cu toată împotrivirea noastră și sub pedeapsa foamei și sub amenințarea cu împușcarea am fost puși la lucru în munți unde spărgeam piatra. Și, aproape dezbrăcat - numai în veston și pantaloni - urcam și coboram spre locul rușinii noastre, unde în fierbințeala bolii, săgetată de acele de gheață ale iernii, eram silit cu baioneta, să cobor coastele munților cu targa încărcată cu bolovani de piatră rupți din munți sau să sfărâm cu ciocanul acești bolovani pe marginea șoselei.

Iar când venea prânzul și când civilizații noștri dușmani socoteau că e omenește să ne dea și nouă masa -mai mult închipuită - precum și un ceas de repaus, atunci doborât de oboseală și boală cădeam în neștire, făcându-mă ghem la pământ, cu capul pe o piatra - drept capatâiu - fără acoperământ, ci numai cu vestonul de pe mine. Iar când corpul și capul, slăbite și extenuate, se făceau tot una rece cu pământul și piatra ce-mi serviseră de așternut, un puternic Haidaa!, însoțit de mângâieri de paturi de pușca, bice și ciomege, ne îmbia din nou la muncă. Înfierbântat din nou, nu simțeam cum câte ceva din pământ și piatră se strecurau în corpul meu spre a-l săpa și șubrezi”.

Prizonierul Topîrceanu

Poetul George Topîrceanu (foto dreapta), fost prizonier în lagăre din Bulgaria, precum cele de pe Muntele Pirin-Planina și din Sofia, consemna în volumul memorialistic Pirin-Planina, publicat în 1936:

„Acolo, izolați pe vârful muntelui, puteam să murim de foame în pustietate, dar aveam cel puțin o climă blândă și iarba curată sub picioare - nu era frig, nu era lapoviță, nu era glod până la genunchi ca în mocirla asta sinistră care se cheamă lagărul de la Gara Nadejda din Sofia”.

În raportul nr. 8326 din 20 august 1920, prin care căpitanul Teodorescu Ion era înștiințat că a fost numit ca delegat al Ministerului de Război-Secția Statisticii la Misiunea Militară Română din Sofia pentru continuarea acțiunii de elucidare a situației prizonierilor români făcuți de armata bulgară, se menționează:

„Spre orientarea d-voastră, vă mai comunicăm că Guvernul bulgar, invocând motivul că nu a ratificat Convenția de la Haga, a refuzat nu numai plata soldei ofițerilor români prizonieri la care erau obligați conform art. 17 din această convenție, dar a supus prizonierii noștri la un tratament peste măsura de barbar, astfel că are tot interesul să ne ascundă drama desfășurata în lagărele de prizonieri pe care ne-o înfățișează dl. Saavedra, ministrul Spaniei la Sofia, prin nota verbală nr. 213 către Guvernul bulgar, în modul cel mai drastic, arătând că soldații români prizonieri se găsesc: “Dans une situation pitoyable; uns pieds le vetements en lambeaux et tellement dequenilles qu’ils ne pouront rezister au froid rigoureux de l’hiver”.

Autoritățile bulgare mint

Dintr-un raport al ministrului de război din 12 mai 1920 către șeful Misiunii Militare Române din Sofia, locotenentul-colonel Bolintineanu Nicolae, mai aflăm despre o altă „flagrantă violare a Convenției de la Haga prin înrolarea forțată a prizonierilor români de naționalitate bulgară în armata bulgară”.

Ofițerului român i se cerea „a face investigații discrete spre a constata numărul exact al prizonierilor români care în acest chip au fost înrolați în armata bulgară” și a înainta, apoi, o listă nominală cu prizonierii respectivi, precizând „dacă aceștia au renunțat la repatriere și au intenția de a se stabili definitiv pe teritoriul bulgar”.

Documentele Ministerului Apărării Naționale confirmă mărturiile unor martori oculari cu privire la asistența precară pentru prizonierii români, ceea ce a contribuit, alături de celelalte privațiuni și lipsuri, la o mortalitate excesivă . În acest sens, în adresa nr. 973 din 23 aprilie 1920 a Ministerului de Război - Secția Statisticii către Misiunea Militară Româna din Sofia se subliniază:

„Am onoarea a vă preciza că ofițerul nostru de legătură din Varna cu raportul nr. 1323/1920 către Marele Cartier General arată că în urma unor informații particulare, controlate și găsite întemeiate de domnia sa, s-a constatat că în timpul războiului s-au aflat în localitatea Provadi aproximativ 30 prizonieri români, dintre care 20 au decedat din cauza răului tratament și neglijența medicului bulgar care nu le-a dat îngrijirile necesare”.

Adresându-se apoi Prefecturii orașului Varna, spre a obține date oficiale asupra împrejurărilor în care a avut loc decesul, aceasta cu adresa nr. 2510 din 6 martie 1920 îi răspunde pur și simplu că în registrele oficiului stării civile nu figurează nici un prizonier român mort. Cum această afirmație este în flagrantă contrazicere cu însăși declarațiile gardianului cimitirului bulgar, care afirmă, după cum rezultă din informațiile din aceeași sursă, că în cursul războiului a înmormântat 1 sublocotenent și 15 soldați români, reaua credință a autorităților bulgare este pe deplin evidențiată și vă rugăm să binevoiți a face din nou cele mai minuțioase cercetări, atrăgând totodată atenția Ministerului de Război bulgar asupra art. 116 și 117 din Tratatul de Pace.

Din situațiile întocmite de Secția Statisticii a Ministerului de Război reiese că numărul prizonierilor de război români morți în lagărele din Bulgaria se ridică la 4696 (25 ofițeri și 4671 grade inferioare), ceea ce reprezintă un procent de peste 22% din totalul de 21.187 de prizonieri români în această țară. Remarcăm că au fost identificate peste 200 de localități unde se găsesc îngropați prizonieri romani. Adăugam faptul că, mulți foști prizonieri români în Bulgaria au decedat după întoarcerea lor în țară, ca urmare a bolilor contactate, privațiunilor, lipsurilor și traumelor suferite în timpul captivității.

Repatrierea

Informate asupra tratamentului inuman aplicat de partea bulgară prizonierilor români, autoritățile de la Iași și București s-au străduit să urgenteze rapida lor repatriere și să lămurească situația celor dispăruți. Menționăm că încă de la 23 martie 1918, între România, pe de o parte, și Puterile Centrale, pe de altă parte, s-a încheiat o Convenție privind obligația reciprocă de repatriere a prizonierilor respectivi. În temeiul acestei convenții, întărită apoi prin Tratatul de Pace de la Buftea-București (24 aprilie/7 mai 1918) a început, în primăvara anului 1918, repatrierea prizonierilor români din statele Puterilor Centrale, inclusiv din Bulgaria.

Până la 1 iulie 1918 numărul prizonierilor români întorși din Bulgaria s-a ridicat la 10.574 (729 ofițeri și 9.845 subofițeri, gradați și soldați). Toți acești prizonieri au fost repatriați, cu liste, de autoritățile bulgare prin Rusciuk și luați în primire cu procese verbale de ofițeri români la Giurgiu. Cheltuielile de întreținere și transport, calculate conform art. 24/ Cap. 6 al Convenției adiționale a Tratatului de Pace, au fost suportate de statul român și au însumat 16.037.868,90 leva.

Din documentele de arhiva reiese că până la sfârșitul anului 1920, când acțiunea de repatriere era practic încheiată, s-au mai întors în țară 5.663 prizonieri români din Bulgaria (240 ofițeri și 5.423 grade inferioare). Rezultă că, totalul prizonierilor de război români repatriați din Bulgaria a fost de 16.037. La 26 mai 1921, atașatul militar la Sofia, locotenent-colonelul I. Filimon, transmitea la Marele Stat Major, Secția 5, Biroul 2:

„La ordinul nr. 56.679 am onoarea a raporta că locotenentul Trifon Nicolae, care a fost însărcinat cu lichidarea prizonierilor în Bulgaria, s-a ocupat de această chestiune și Ministerul de Război bulgar i-a confirmat oficial în scris și printr-o declarație că în Bulgaria nu se mai găsește reținut în lagăre sau închisori nici un prizonier român. Aceste afirmațiuni au fost înaintate de locotenentul N. Trifon Ministrului de Război - Secția Statisticii cu raportul nr. 92 din 4 ianuarie 1921. La sosirea mea în Bulgaria am pus aceasta chestiune domnului Stambolischi, președintele Consiliului de Miniștri, care m-a asigurat că nu mai există prizonieri români în Bulgaria, contrar voinței lor și că este dispus la o ancheta din partea mea, însoțit de un ofițer bulgar”.

Mărturiile de epocă demonstrează faptul că în anii primului conflict mondial, autoritățile militare și administrative din Bulgaria nu au respectat întru totul legislația internațională în privința tratamentului prizonierilor de război; ofițerii, subofițerii, gradații și soldații români au avut de suportat un regim de muncă forțată, de privațiuni de tot felul, ajungându-se în anumite situații la exterminarea lor fizică.